Mărturiile de mai jos sunt publicate în premieră. În afară de câteva referințe vagi, în mediul online nu există informații sau articole nici despre bust și nici despre dezvelirea bustului. Unul dintre motive este cât se poate de simplu: despre Maniu nu este bine să se vorbească, imaginea celui mai important om politic român al secolului XX trebuie estompată și deformată.

Considerând că povestea bustului trebuie consemnată, am stat de vorbă cu doamna Flavia Bălescu-Coposu, cu părintele Cristian Borz, cu sculptorul bustului – domnul Ioan Mihele, cu președintele Asociației Iuliu Maniu – domnul Nicolae Pop și nu în ultimul rând cu domnul Paul Lăzărescu – fondatorul și directorul ziarului “Dreptatea”.

Sfințirea bustului a avut loc la aproape un an de la prima vizită de după Revoluție a Seniorului la Bădăcin (3 mai 1990), prilej cu care fostul șef al poliției județului Sălaj, colonelul Viorel Dumitraș, îi spunea unui subaltern de-al său că „niciodată, cât voi fi eu șeful poliției, Coposu nu va intra în această casă!“

Preambul

Pe 21 aprilie 1991, la Bădăcin a avut loc sfinţirea bustului lui Iuliu Maniu lângă casa din Dealul Ţarinei. Alături de P.S. Vasile Hossu episcop greco‑catolic al Oradiei, de vicarul general al eparhiei părintele Florian Chişbora, protopopul Şimleului părintele Gheorghe Ţurcaş, pr. prof. dr. Ioan Bota de la Cluj a participat şi un sobor de preoți printre care şi părintele Simion Man (ultimul paroh greco‑catolic al Bădăcinului). Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Ion Diaconescu, lideri marcanţi ai PNŢCD şi sute de persoane au venit să‑l cinstească pe marele bărbat de stat, condamnat de comunişti ca trădător de ţară şi lăsat să moară în temniţa de la Sighet.

O prezenţă surprinzătoare a fost cea a prefectului de Sălaj, Victor Hălmăgean, care în cuvântarea sa anunţa hotărârea de a transforma casa de la Bădăcin în casă memorială ca un semn de cinstire a marelui dispărut. Bustul a fost realizat de către sculptorul Ioan Mihele. [extras din Cristian Borz, Monografia Satului Bădăcin și a Familiei Maniu, editura Caiete Silvane, ed. II, Zalău, 2016]

Povestea bustului

Ioan Mihele: La acel moment eu eram în Zalău, lucram la Inspectoratul pentru Cultură și aveam un spațiu în care lucram – un atelier cu două camere. În Bădăcin a luat atunci ființă o asociație, Asociația Culturală Iuliu Maniu. Această asociație culturală era formată din oameni de cea mai bună calitate – doctori, ingineri… oameni absolut curați.

Din Asociație, al cărei membru eram și eu, făceau parte niște tineri care lucrau la Muzeul de Istorie și Artă Zalău. Cu aceștia și cu cei de la Bădăcin eram prieten.

Într-o zi vin de la Muzeu doi prieteni, amândoi țărăniști și foarte înfocați. Stând de povești mă întreabă dacă nu aș putea să fac un bust. Mai erau două săptămâni până la evenimentul din 21 aprilie. Le-am răspuns că voi încerca.

Nicolae Pop: Asociația Iuliu Maniu constituită imediat după Revoluție s-a ocupat de toate demersurile. Eu împreună cu Pop Ioan am luat legătura cu domnul Mihele și dânsul a fost de acord să facă bustul. După ce am luat legătura cu domnul Mihele, m-am pus pe tren și am plecat la București. Eu personal am fost la Corneliu Coposu și i-am spus că dorim să facem un bust al lui Maniu. Seniorul a fost încântat.

Ioan Mihele: Am vorbit cu Nicolae Pop, președintele Asociației Iuliu Maniu, un om extraordinar. A venit la atelier și a adus o poză cu Iuliu Maniu. Fotografia a fost singura sursă de inspirație. Am modelat bustul și l-am turnat în beton, noi neavând la momentul respectiv nicio posibilitate de a turna în bronz sau în alt material. Ei au făcut soclul la Bădăcin, le-am dat dimensiunile și s-au străduit să îl facă.

Nicolae Pop: Noi am pus mână de la mână și am turnat soclul. Oamenii din Bădăcin au contribuit și ei cu bani, fiecare după posibilități, pentru masa care s-a organizat după ceremonie.

Ioan Mihele: Cu o seară înainte de eveniment, domnul Pop a venit împreună cu câțiva prieteni după bust și ajutați de alți membri ai Asociației, l-au așezat pe soclu.

Realizarea bustului a durat două săptămâni, un record având în vedere că realizarea presupune întâi faza de modelat (se face în lut modelul), după se toarnă matrița, se ia din ghips, iar în ghips se toarnă betonul. L-am lăsat câteva zile ca să se întărească. Am spart ghipsul și apoi am lucrat la pozitiv.

În acest timp, la radio sau la televizor (nu mai rețin) se anunțase deja că la Bădăcin urma să se dezvelească bustul lui Maniu.

Materialele (nisip, un sac de ciment etc.) le-am donat eu.

Nicolae Pop: Munca domnului Mihele nu a fost remunerată.

Ioan Mihele: În ziua de dinaintea sfințirii a plouat puternic. Transportul s-a realizat în condiții grele. În zonă erau și mulți susținători ai FSN-ului care au creat probleme.

Nicolae Pop: În perioada respectivă noi eram tratați ca vânzătorii de țară, așa eram catalogați. Aveam un nucleu la Bădăcin, la Șimleul Silvaniei, la Zalău și cam atât atunci, la început. Apoi s-a mai extins partidul. Au fost piedici, am avut și un meseriaș plătit de noi, lucra la Șimleu, care a avut probleme după ce a lucrat la soclu. Autoritățile din Pericei nu ne-au pus piedici, nu ne-au cerut să facem autorizație. Piedicile au venit de la nucleul dur al FSN-ului care ne-a agasat. Noi ne-am văzut de treabă.

Ioan Mihele: Eu nu am întâmpinat greutăți după sfințirea bustului chiar dacă era acea ură a susținătorilor FSN față de Corneliu Coposu. Ca artist am fost apreciat de mulți oameni, nu s-a pus problema unor greutăți.

Nicolae Pop: Nimic nu ar fi fost posibil fără acest om de suflet, Ioan Mihele. Nu venea nimeni dacă nu era plătit. El făcea parte din Asociație și a spus că realizează bustul ca donație, nu a așteptat nicio plată.

Ioan Mihele: Nicolae Pop și Ioan Pop au fost inima operațiunii.

Nicolae Pop: Membrii Asociației Iuliu Maniu au decis ca soclul să fie amplasat acolo, lângă casă. Acolo era locul cel mai potrivit.

Ioan Mihele: Am stabilit locul unde a fost amplasat bustul împreună cu membrii asociației de la Bădăcin.

Evenimentul

Domnul Ioan Mihele: Am fost la dezvelire numai că am stat mai retras și nu mi-am făcut poze cu oficialitățile. Cu Corneliu Coposu am dat mâna la sfințire, m-a felicitat. Ion Rațiu mi-a dăruit o carte pe care a semnat-o.

Acolo a fost o mare de oameni. Au venit cu autocarele din toată țara. La această comemorare a venit toată conducerea PNȚCD, președinți de organizații, membri, simpatizanți din toată țara. Doamna Doina Cornea a fost și ea prezentă. O sărbătoare foarte mare.

A plouat puternic până în momentul în care s-a trecut la dezvelirea bustului. În partea stângă – cum ne uităm la bust – a fost amplasată o scenă cu acoperiș ca să nu-i plouă pe cei care vorbeau. Când s-a trecut la următorul moment din program – dezvelirea bustului – ploaia s-a oprit dintr-o dată și a ieșit soarele.

Vreau să vă spun că la momentul respectiv a fost un entuziasm extraordinar. Auzisem de Iuliu Maniu cu toate că la orele de istorie nu se pomenea de el. Tot ce s-a făcut acolo până la sfințire a fost făcut cu o dăruire și un entuziasm extraordinar. Extraordinar! Cu o puritate sufletească extraordinară. Totul respira prin porii lui Iuliu Maniu – ca să spun așa. Prin demnitatea sa, prin supliciul său, prin umilința sa. Pentru noi a fost un act de curaj și de răzbunare într-un fel. A fost cu totul deosebit.

După dezvelirea bustului a venit de la București rectorul Academiei de artă, sculptorul Mircea Spătaru (cel care a realizat Monumentul lui Iuliu Maniu din București amplasat vis-a-vis de Biserica Krețulescu), apoi sculptorul Victor Gaga (realizatorul Monumentului de la Guruslău). Amândoi au fost foarte mulțumiți de bust.

Doamna Flavia Bălescu-Coposu: Era prima manifestare de recunoștință pentru Maniu. Prima!

Am fost prezentă la Bădăcin împreună cu Rodica, iar pe drum nu am întâmpinat probleme.

La eveniment a participat enorm de multă lume, iar discursurile au fost foarte elogioase la adresa lui Maniu. În grădină, pe dealul Țarinei, cât și pe stradă – atât cât se vedea în jurul gardului – era plin de lume. Veniseră cu căruțe, cu mașini, cu autobuze.

Cornel a fost foarte încântat că s-a făcut acel bust. Asta a și subliniat, principal este că s-a făcut.

Bustul seamănă cu Maniu și este foarte bine poziționat. Este unul dintre cele mai reușite monumente dedicate lui Maniu și este amplasat la capătul aleii pe care se plimba Maniu. Înainte era și un copac sub care era o bancă pe care se așeza de multe ori Maniu. Noi cunoșteam Bădăcinul, în copilărie noi mergeam mereu acolo.

Sătenii din Bobota au făcut un colac mare cum n-am văzut în viața mea. Cred că avea diametrul de 50cm. Enorm. L-au copt în cuptorul de pită. A fost foarte impresionant.

La final s-a organizat un fel de banchet, însă noi am fost nevoite să plecăm mai repede – nu-mi mai amintesc unde trebuia să ajungem.

Îmi pare rău, nu cred că a rămas nimic scris [n.a. în arhiva Fundației]. În ceea ce privește ziarele vremii… FSN-ul nu a avut niciun interes să popularizeze evenimentul, nu-i interesa.

Domnul Paul Lăzărescu: Am făcut parte din delegația care a mers la Bădăcin. Cu domnul Coposu, Diaconescu, Rațiu, Lup, Bărbuș. Dintre personalitățile prezente mi-o amintesc pe doamna Doina Cornea.

Localnicii au realizat bustul și ne-au invitat. Nu mai rețin cu cât timp înainte am primit invitația.

Am fost foarte bine primiți și evenimentul a fost foarte bine organizat. Oamenii erau aprinși, iar atmosfera foarte plăcută. Ardelenii erau încântați că organizau acest eveniment dedicat lui Maniu.

Președintele Coposu a fost foarte bucuros pe drum că mergem la Bădăcin la acest eveniment, iar de data aceasta nu am avut probleme pe drum. Bustul este reușit. Este foarte bine că există, despre Maniu nu se mai vorbește astăzi.

Mulțumesc pe această cale părintelui Cristian Borz și domnului Florin Eșanu pentru acceptul de a publica fotografiile. Fotografia cu bustul realizată în anul 2011 aparține domnului Țetcu Mircea Rareș.

Pe aceeași temă

• Adversarii lui Iuliu MANIU – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu în închisoare – cum s-a stins făuritorul Unirii
• Iuliu MANIU – de Nicolae Carandino
• Iuliu Maniu vândut pe 30 de arginți?
• Ziua Marii Uniri de la 1918 și discursul lui Iuliu Maniu
• Politica externă a lui Iuliu Maniu
• Vorbește Maniu! – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu și Actul de la 23 August 1944 – adevărul istoric
• O colaborare politică model: Iuliu Maniu – Ion Mihalache
• Să înceteze balada Meșterului Manole – de Corneliu COPOSU
• „Restauraţia” – Iuliu Maniu despre întoarcerea lui Carol II
• Răspunsul lui Maniu la scrisoarea lui Beneş care-l sfătuia să accepte invitaţia lui Stalin
• Iuliu Maniu: Aniversare – de Corneliu COPOSU
• Zile mari – de Corneliu COPOSU

Articolul Iuliu Maniu – povestea bustului de la Bădăcin apare prima dată în Marius ANDREI.

• Regele Carol I era bolnav și se punea problema succesiunii. Regele nu avea moștenitori dupa moartea Principesei Maria (care oricum nu ar fi putut moșteni tronul, legea Salică fiind încă aplicată în acea perioadă), iar soluția constituțională era ca unul dintre nepoții săi să vină la succesiune
• Ion C. Brătianu l-a trimis în Germania pe profesorul fiului său, Ionel Brătianu, pe post de instructor pentru cei doi fii ai fratelui regelui Carol I, Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen
• Instructorul îi raporta periodic lui Ion C. Brătianu despre cum evoluau cei doi prinți
• Prințul Wilhelm era neinfluențabil, hotărât și energic
• Prințul Ferdinand era moale și ușor de influențat
• Într-una din zile, Ion C. Brătianu i-a arătat unul dintre aceste rapoarte fiului său Ionel, întrebându-l care prinț ar fi cel mai potrivit pentru a fi Regele României.
• Ionel Brătianu a răspuns fără să ezite: prințul Wilhelm
• Ion C. Brătianu i-a răspuns ferm: „te înșeli! Ferdinand este cel potrivit! Numai așa vei putea conduce TU cu adevărat România”

Interesele țării nu corespundeau întotdeauna cu cele ale familiei Brătianu…

Pe aceeași temă

• Adversarii lui Iuliu MANIU – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu în închisoare – cum s-a stins făuritorul Unirii
• Iuliu MANIU – de Nicolae Carandino
• Iuliu Maniu vândut pe 30 de arginți?
• Ziua Marii Uniri de la 1918 și discursul lui Iuliu Maniu
• Politica externă a lui Iuliu Maniu
• Vorbește Maniu! – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu și Actul de la 23 August 1944 – adevărul istoric
• O colaborare politică model: Iuliu Maniu – Ion Mihalache
• Să înceteze balada Meșterului Manole – de Corneliu COPOSU
• „Restauraţia” – Iuliu Maniu despre întoarcerea lui Carol II
• Răspunsul lui Maniu la scrisoarea lui Beneş care-l sfătuia să accepte invitaţia lui Stalin
• Iuliu Maniu: Aniversare – de Corneliu COPOSU
• Zile mari – de Corneliu COPOSU

Articolul Ion I.C. Brătianu – ”Regele neîncoronat al României” ? apare prima dată în Marius ANDREI.

În stilul său caracteristic, vremelnicul președinte se folosește de jumătăți de adevăr pentru a clarifica deciziile luate – o tactică aplicată cu succes în ședințele de partid, unde puținii ciraci rămași fie nu au capacitatea intelectuală pentru a vedea dincolo de cele mai banale manipulările și sloganuri ieftine, fie se cufundă adânc în tăcere în speranța unei candidaturi de succes obținută printr-o alianță jenantă (Băsescu/Udrea, Marian Munteanu, Dragnea).

Ce ne spune posesorul de ștampilă?

1. „Niciodată după 1990, Corneliu Coposu, Ion Rațiu sau Ion Diaconescu n-au afirmat că PNȚCD este un partid de dreapta, doctrina PNȚCD fiind concentrată exclusiv pe chestiunea democrației.”

Dar nici că ar fi un partid socialist. Îndrăznesc să fac și o completare: doctrina PNȚCD nu avea la bază chestiunea democrației. Avea la bază chestiunea democrației creștine. Atenție mare la nuanțe!

„Liberalii reprezentau burghezia orașelor și oamenii de la țară mai ridicați din punct de vedere al venitului, în acest timp țărănimea nefiind o clasă socială, ci o categorie compusă din infinite clase sociale. Cred că în rândurile țărănimii existau mai multe categorii decât în oricare domeniu social.
Rolul important al PNȚ a fost mai întâi de catalizator al opiniei publice al tuturor categoriilor sociale din România. Nu a fost un partid de clasă, a fost un partid de mase. Deci prima caracteristică a fost că nu reprezenta o categorie socială” (C. Coposu)

După 1990, Seniorul atrăgea atenția despre situația absurdă în care ne aflam: se încerca instaurarea economiei capitaliste cu ajutorul neo-comuniștilor.

Socialismul condamnă proprietatea privată. În discursul susținut pe 27 septembrie 1991 în cadrul primului Congres PNȚCD, Corneliu Coposu declara:

„Continuăm lupta pentru instaurarea democrației și pentru instaurarea economiei de piață. Apărăm proprietatea privată și cerem repararea justă a prejudiciilor aduse populației de regimul comunist prin confiscări nedrepte și etatizări nejustificate. Cerem restituirea imobilelor trecute în mod abuziv în patrimoniul statului.

[…] Partidul nostru este un partid modern de orientare creștin democrată, care urmărește consolidarea unui stat de drept cu reîntoarcere obligatorie la valorile tradiționale ale spiritualității și civilizației europene.

[…] Partidul nostru și-a înscris în program, de la înființarea lui, principiul democrației și conceptul moralei creștine. […] Prin doctrina noastră aducem un mesaj de promovare a intereselor individuale ale omului și afirmăm dorința de apărare a valorilor morale și spirituale, care trebuie să stăpânească viața noastră politică. Valoarea indubitabilă a cooperării dintre ideile democratice și ideile creștine ne determină să adoptăm poziții ferme în domeniul consolidării vieții familiale, a educației tinerei generații.

Afirmăm primatul persoanei umane care este și trebuie să rămână subiectul economiei și nu obiectul ei. Apărăm demnitatea omului și proprietatea individuală, temeiul libertății. […] Credem cu tărie că doctrina democrației creștine este doctrina societății viitoare, care va realiza umanismul integral și echilibrul omenirii. Ne ridicăm împotriva injustițiilor, împotriva minciunii și a dezinformării. Pluralismul politic care garantează libertățile este inerent tuturor democrațiilor. Ne pronunțăm pentru alegeri oneste pe baza scrutinului de reprezentare proporțională“

Într-un articol publicat în ziarul Dreptatea în octombrie 1991, Gabriel Țepelea sublinia faptul că „gândirea democrat-creștină neagă atotputernicia liberalismului sălbatic, dar și pe aceea a etatismului socialist, stăvilind deci, atât revărsarea necontrolată a individualismului, precum și pe aceea a statului-buldozer, care transformă insul într-un număr insignifiant și se suprapune demnității umane“ .

• „În perioada interbelică PNȚ avea liste comune cu PSD-ul lui Titel Petrescu, cele două partide fiind în zona de centru stânga. Desigur, mi se poate spune că PSD-ul nu este PSD-ul interbelic, ci  un partid comunist sau neo-comunist: o mare minciună, o propagandă.”

Unde este minciuna? Să o luăm din aproape în aproape:

– Titel Petrescu a fost un adversar al comuniștilor. Rămâne celebră rezoluția votată de comitetul de conducere al PSD la 25 octombrie 1945 prin care partidul prezidat de Titel Petrescu refuza să formeze un „supra partid” împreună cu PCR, Frontul Plugarilor și alte partide satelit ale PCR.

– După congresul PSD din martie 1946, care a hotărât mergerea la alegeri pe liste comune cu PCR, Constantin Titel Petrescu a înființat Partidul Social-Democrat Independent

– După falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, Titel Petrescu a semnat alături de Iuliu Maniu și Dinu Brătianu apelul adresat Națiunilor Unite prin care era demascată frauda.

– Titel Petrescu fost arestat in mai 1948 și condamnat la muncă silnică pe viață pentru niște fapte inventate de procurorii comuniști. La fel ca restul opozanților regimului comunist din detenție, Titel Petrescu a fost torturat și înfometat. După ieșirea din pușcărie, și-a trăit ultimii doi ani din viață în spital, bolnav de TBC și scorbut. Să-l invoci pe Titel Petrescu pentru a legitima continuatorul partidului care l-a ucis e prea mult.

– În ianuarie 1990, Sergiu Cunescu împreună cu Adrian Dimitriu, fost secretar general al Partidului Social Democrat Independent condus de Constantin Titel Petrescu, și alți veterani ai vechiului partid intrat în ilegalitate după alegerile din 1946, au înscris noul partid PSDR, continuator legitim și unic al PSDI, partid istoric.

– Sergiu Cunescu, adept al social-democrației, a fost președinte al Partidului Social Democrat Român (PSDR) în perioada 1990-2000 și avea o relație bazată pe respect cu Seniorul, alături de care a avut o atitudine tranșantă față de foștii comuniști deveniți peste noapte apărători ai democrației.

– În 2000 Congresul PSDR l-a ales drept președinte executiv pe Alexandru Athanasiu.

– Actualul PSD este continuatorul FSN și PCR, a luat naștere după aranjamentul Athanasiu – Năstase și fuziunea prin absorbție a PSDR de către PDSR (fost FSN). Cunescu se retrage din funcție și din partid în 2000 ca urmare a acestei fuziuni.

• „Colaborarea cu PSD are și o altă conotație, reconcilierea între români după 1990”

Un individ care s-a remarcat în politică prin traseism, servilism, mediocritate și despotism nu poate vorbi niciodată despre reconciliere națională.

Fără legitimitate… orice dialog devine rizibil. Nu este ciudat că nicio persoană respectabilă din societatea civilă nu i-a acordat credit actualului posesor de ștampilă?

Reconcilierea a fost o temă abordată de mulți lideri ai PNȚCD din anii 90. Într-un interviu acordat unui cameraman sârb pe data de 23 decembrie 1989, Seniorul a fost întrebat dacă a luat legătura cu CFSN-ul și dacă partidul aderă la acest consiliu. Răspunsul Seniorului a fost simplu: „partidul sprijină punctele de program anunțate de acest Consiliu. Din păcate ne-a fost imposibil să luăm contact cu conducerea datorită unor deficiențe de ordin administrativ. Cunoaștem o parte dintre membrii acestui Consiliu, apreciem intențiile lor bune și suntem gata să colaborăm cu toate organizațiile democratice care urmăresc democratizarea vieții, alegeri libere și care corespund cu punctele programatice pe care le-am înfățișat noi„.

Pentru a avea o imagine completă, trebuie să ne aducem aminte de momentul 22 decembrie 1989: Seniorul ajunge la TVR pentru a anunța reapariția PNȚCD. Brucan a fost imediat informat că există un domn în pardesiu care spune că vrea să intre in studioul 4. Surprins, Brucan a întrebat cum îl cheamă pe acest domn. Aflând că este vorba despre Corneliu Coposu, Brucan a spus: „Oricine, numai ăsta nu”.

Un alt moment important a fost semnarea Declarației de la Snagov. Înțelegând cât de importantă este reconcilierea națională și fiind vorba totodată despre interesul național, Seniorul a mers la Snagov pe 21 iunie 1995 pentru a semna alături de Radu Câmpeanu, Patriarhul Teoctist și un adversar politic ireconciliabil documentul intitulat „Strategia națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană”.

În altă ordine de idei, așteptăm cu sufletul la gură tranziția doctrinară a PSD spre o creștin democrație brucaniană originală. Poate și o fuziune prin absorbție, pentru că, nu-i așa, reconcilierea între români ar fi completă. Dar nu înainte de a mai vinde câteva sedii.

Alte articole similare

• Protocolul Pavelescu – PSD: Numele trandafirului
• PNȚCD: regăsirea busolei care indică vestul
• Reconstrucția PNȚCD: între necesitate strategică și interes național
• Apel pentru renașterea creștin-democrației românești
• 11 Ianuarie 1990: PNȚCD își reia activitatea legal
• Corneliu COPOSU: Alternativa de guvernare creștin democrată
• Discursul lui Corneliu Coposu la primul congres al PNȚCD

Articolul Pavelescu – jumătăți de adevăr în numele trandafirului apare prima dată în Marius ANDREI.

La mulți ani, România!
La mulți ani, Români!

1 Decembrie! Astăzi sărbătorim 101 ani de la Marea Unire din 1918.

În această zi de mare sărbătoare națională avem obligaţia morală de a ne îndrepta atenţia asupra acelor oameni care şi-au riscat viața și libertatea pentru idealul românesc. Iar dacă vorbim despre idealul românesc și despre de Unire, nu putem să nu evocăm cu respect și recunoștință personalitatea unuia dintre cei mai prestigioși oameni politici din istoria României: Iuliu Maniu.

Sfinxul de la Bădăcin, cum mai era numit Maniu datorită moralității sale impecabile, a fost însărcinat de către Consiliul Naţional Român să organizeze Adunarea de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. Tot Maniu a fost cel care a îndeplinit misiunea de a rezolva problema atitudinii guvernului maghiar de la Budapesta vizavi de adunarea de la Alba Iulia.

În acest scop, Iuliu Maniu s-a deplasat la Budapesta pentru a se întâlni cu Oskar Jaszi – ministrul minorităţilor. În cadrul unei vizite la Bădăcin, Jaszi l-a informat pe Maniu că miniştrii social-democraţi, împreună cu ministrul de interne – contele Teodor Batthany, au cerut că Maniu să fie imediat arestat şi trimis în judecată pentru înaltă trădare.

Pe 15 noiembrie, sesizând că maghiarii nu doresc să cedeze teritoriile locuite de români, Iuliu Maniu a pus capăt unui mileniu de suferinţă răspunzând tranșant, prin două cuvinte, la întrebarea lui Oskar Jaszi „în definitiv ce vor românii”: „Desfacere totală”.

Deoarece a refuzat să semneze o declarație de fidelitate față de Regatul Ungariei, Iuliu Maniu a fost trimis pe front în mai 1915. Aceasta a fost o răzbunare personală a primului-ministru austro-ungar, István Tisza. În calitate de jurist-consult al Mitropoliei de la Blaj, Iuliu Maniu era scutit de la efectuarea serviciului militar. În plus, având deja 42 de ani, Maniu depășea vârsta maximă de recrutare (40 de ani).

În timp ce transilvănenii, în alegeri pe circumscripţii, îşi desemnau pe cei 1228 delegaţi care să meargă la Alba lulia, condiţiile de anarhie ale imperiului se abătuseră şi peste românii din Bucovina care au fost nevoiţi să ceară ajutorul guvernului român de la laşi care a hotărât să şi trimită trupele sub comanda generalului Zadig, lansându-se următoarea proclamaţie:

„Răspunzând la chemarea Consiliului naţional bucovinean, armata română a păşit pe pământul ţării marelui Voievod Ştefan… Trupele române sosesc în mijlocul vostru aducându-vă dragostea si sprijinul lor pentru libera înfăptuire a dorinţelor născute de dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor…”

Preşedintele Consiliului Naţional Român din Bucovina, lancu cavaler de Flondor, a convocat pentru 28 noiembrie 1918 Congresul general şi a hotărât unirea Bucovinei cu România.

„Astăzi, când una din puterile contractante, Austria, s-a prăbuşit sub greutatea păcatelor şi crimelor ei seculare, noi, urmaşii băştinaşilor acestei ţări, ajunşi stăpânii deplini pe hotărârile noastre, declarăm actul de cesiune de la 1773 nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia fusese ruptă…”

Fruntaşii Consiliului Naţional Român în frunte cu Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voievod, episcopul Iuliu Hossu, în dezbaterile ce aveau loc, în acele zile măreţe, au luat hotătârea ca armata română să nu fie chemată în acele momente de prăbuşire a imperiului asupritor pentru ca să se poată dovedi lumii întregi voinţa neviciată de UNIRE CU ŢARA, izvorâră din principiul liberei autodeterminări, pe baza dreptăţii istorice şi etnice.

Aceasta prefigura pasajul din scrisoarea preşedintelui Franţei Alexandre Millerand (1920-1924) trimisă „Comisiunilor de Delimitare a frontierelor” prin care preciza: „…O stare de lucruri chiar milenară nu merită să dăinuiască când ea este recunoscută contrară justiţiei…”

Iar Iuliu Maniu cu judecata lui logică va completa după aceea:

„… Noi nu suntem vinovaţi, precum nu e vinovat nici însuşi poporul maghiar, de altfel foarte vrednic şi foarte patriot, dacă înaintaşii lor, ca popor de stepă, s-au aşezat pe şesurile Dunării şi ale Tisei, şi că în timp de o mie de ani nu au putut să înstăpânească, nici social, nici etnograficeşte, văile şi munţii din apropierea acelor şesuri…”

Ziua Marii Uniri de la 1918

Pentru „înfiinţarea statului liber şi independent”, ţăranii români au început să sosească la Alba lulia încă din ziua de 27 noiembrie iar în ziua de 1 decembrie o masă imensă încolonată şi-a făcut apariţia, pe sub poarta lui Mihai Viteazu, în Cetate, pe platoul execuţiei, în imediata apropiere a locului de supliciu unde au fost traşi pe roată Horia şi Crişan.

Marea Unire s-a realizat într-o zi de duminică, prin urmare, a început cu celebrarea Sfintei Liturghii. După Liturghia de la ora 7 dimineaţa oficiată de ierarhii celor două biserici, cei 1.228 de reprezentanţi ai românilor s-au adunat în sala mare a Casinei Militare din Alba Iulia, iar cei aproximativ 100.000 de români aşteptau afară, pe Câmpul lui Horea, venirea oratorilor care să le prezinte Actul Unirii.

La ora 10 dimineaţa pe întreg teritoriul locuit de etnia românească au început să bată clopotele pentru a vesti măreaţa hotărâre ce se va lua în acea zi de către reprezentanţii ei.

Şi, în sunetul clopotelor catedralei de la Alba Iulia, a apărut Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român, care a declarat:

„Noi care am fost puşi de lumea noastră în fruntea afacerilor, am aflat momentul psihologic sosit pentru a anunţa duşmanilor noştri de secole cum că noi preluăm imperiul (administraţia) peste toate ţinuturile locuite de românii din Transilvania şi Banat… Venim înaintea voastră ţinând cont de mandatul vostru şi declarăm că poporul român este matur, îşi cunoaşte chemarea sublimă în lumea civilizată… Consiliul Naţional Român îşi depune mandatul în mâinile naţiunii române. Acum voi reprezentanţi ai poporului sunteţi chemaţi să spuneţi cuvântul”.

După ce a numit ca notari pe Laurenţiu Oanea şi Sever Miclea, iar ca raportor al Comisiei pe dr. Ion Suciu, au fost validate mandatele delegaţiilor, s-a propus componenţa Marii Adunări Naţionale:

• Preşedinţi: George Pop de Băseşti şi episcopii loan I. Papp şi Demetriu Radu;
• Vicepreşedinţi: Teodor Mihaly, Ştefan C. Pop şi Ion Fluieraş;
• Secretari: Alexandru Fodor, Sever Nicolae, Caius Brediceanu, Silviu Dragomir, Victor Deleu, losif Ciser, Ionel Pop şi George Crişan.

George Pop de Băseşti, tribunul memorandist, ca preşedinte al Marii Adunări Naţionale a subliniat printre altele:

„… la locul acesta sfinţit de sângele marilor noştri martiri v-aţi adunat si D-voastră, ca să sfărâmaţi fi cătuşele robiei noastre seculare şi să decidem ca un popor liber asupra sorţii noastre…”

Pamfil Şeicaru, în descrierea zilei Marii Uniri, zugrăvind portretul „omului zilei” ne prezintă astfel derularea evenimentului:

„Precedat de Ştefan Cicio Pop şi Theodor Mihaly, şi-a făcut apariţia Iuliu Maniu. După un moment de tăcere, reprezentanţii celor două Biserici – ortodoxă şi unită – s-au ridicat în picioare dând semnalul aplauzelor  şi aclamaţiilor. Era o spontană şi unanimă recunoaştere a operei realizată de Iuliu Maniu, ca şef suprem al revoluţiei naţionale. Ştiuse să utilizeze lucid şi cu tact desăvârşit momentele favorabile aspiraţiilor poporului român, evitând să provoace reacţia desperării ungurilor…

Cu aerul unei simulate dezolări, după ce a respins şi propunerea de independenţă a Transilvaniei într-o confederaţie danubiană, Iuliu Maniu profund mâhnit că venea prea târziu deoarece Partidul Naţional Român îşi exprimase voinţa asupra separării complete de Ungaria şi unirea cu România şi nu mai putea reveni asupra acelei solemne deciziuni fără să-şi piardă legitimitatea reprezentării naţiunii române, care în unanimitate vroia Unirea… Oscar Jaszi nu a mai găsit nici un argument pe care să-l opună impecabilei logici a celui ce reprezenta, în acele momente, poporul român şi voinţa lui naţională. Tactica lui Iuliu Maniu s-a verificat justă în desfăşurarea evenimentelor.„

Fragmente din discursul lui Iuliu Maniu

„Dacă privim îndărăt la suferinţele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu ştim cum să mulţumim lui Dumnezeu că ne este dat nouă, din generaţia de acum, să trăim aceste timpuri de înălţare. In aceste momente solemne ne vom purta vrednici de timpurile pe care le trăim. Vrednicia naţională se judecă după înţelepciunea cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră…

Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită din unirea tuturor românilor, îndeosebi noi, românii din Ardeal şi Ungaria suntem în drept să cerem această unire fiindcă aci la noi este leagănul românismului… Cine poate să conteste fiinţei noastre naţionale dreptul de a-si croi singură soarta, de a se conduce ea însăşi şi de a-şi constitui un singur trup când sufletul îi este unul singur şi întreg?

Însuşirile specifice cu care contribuie neamurile la înmulţirea civilizaţiei, nu se pot afirma şi dezvolta sub o stăpânire străină şi divizată. Este nevoie de o cârmuire conştientă, unitară şi specifică. Datoria noastră este să fondăm statul naţional dacă nu vrem să fim acoperiţi de dispreţul lumii civilizate… Pentru ca intrigile duşmanilor noştri să amuţească, în proiectul de rezoluţie am precizat principiile de cari ne vom călăuzi.

Noi considerăm realizarea unităţii naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti, vrem să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi cetăţenilor. Nu vrem ca din oprimaţi şi asupriţi să devenim oprimatori şi asupritori. Nu răpim individualitatea etnică a neamurilor conlocuitoare, ci fiecare om este liber să-şi aleagă limba şi credinţa în care vrea să trăiască atât în viaţa sa particulară cât şi în legătură cu viaţa de stat. Nu vrem să sugerăm puterea nimănui, aşa cum a fost şi în vrednicia noastră şi nu vrem să istovim forţele altora.

Sarcinile ce ne revin la vremi atât de grele nu le vom putea presta fără ca cetăţenii să aibe putinţa desfăşurării maxime a forţelor lor, deoarece libertăţile interne ale cetăţenilor trebuie să crească în raport direct cu sforţările externe ale statului. Nu se poate spera ca cetăţenii fără drepturi şi ţinuţi în întuneric sufletesc şi în mizerie socială, să devie stâlpi siguri ai unui stat modern, deplina libertate şi egala împărtăşire în puterea de stat a cetăţenilor este singura bază solidă a dezvoltării unui stat.

Toţi cei de faţă suntem de obârşie ţărănească. Tot ce avem înaintea noastră, în haine negre şi cu frunţiluminate, a ieşit din popor. O preocupare constantă a politicii noastre a fost făurirea unei sorţi mai bune aţăranului român, care este pătura socială cea mai puternică a neamului. Reforma agrară este menită săpotenţeze producţia şi să niveleze păturile sociale. Una din silinţele noastre ne îndeamnă să promovămindustria indispensabilă pentru un stat modern. Cerem ca pe viitor să se evite conflictele cu arma şi să se instituie un juriu internaţional care să limpezească chestiunile în litigiu. în locul suveranităţii rigide aplicate, trebuie să se înfăptuiască o frăţietate universală.

Trimitem frăţească închinare bucovinenilor liberi si uniţi cu România si salutări popoarelor cari au dărâmat imperiul Habsburgic. Deodată cu propunerea proiectului de rezoluţie aducem omagiile noastre diplomaţiei iscusite a Antantei şi mulţumirile noastre armatelor ei victorioase.”

Un fapt deosebit de important în acest discurs al lui Iuliu Maniu a fost propunerea ca să se „instituie un juriu internaţional care să lămurească chestiunile în litigiu… să se înfăptuiască o frăţietate internaţională”, sugestie ce a prins consistenţă în „Liga Naţiunilor” şi apoi în „Organizaţia Naţiunilor Unite”, foruri fără de care nu este posibilă garantarea păcii în omenire. Această clarviziune generală a pus-o în aplicare în pactele regionale pe care Ie-a iniţiat, după cum vom vedea.

Printre vorbitorii de la Alba Iulia, de la tribuna Adunării, a declarat următoarele şi social democratul Iosif Jumanca:

„… Noi zicem că acolo unde ţi-e patria, acolo să-ţi creezi fericirea vieţii tale. Şi noi n-avem teamă că poporul muncitor român care a rupt acum cătuşele unei robii seculare, nu va avea destulă putere ca şi în România Mare să-şi asigure drepturile la o viaţă liberă. Când aderăm la unire, nu o facem numai pentru că în interiorul nostru există simţul acesta, ci şi din convingerea fermă şi conştiinţa clară că prin postulatele luate în rezoluţia prezentată sunt asigurate toate celelalte garanţii pentru democratizarea României…”

Vasile Goldiş, referentul Consiliului Naţional, într-o magistrală alocuţiune a subliniat importanţa neamului românesc

„zămislit din necesitatea imperiului român de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud-estici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare… după 18 veacuri hotarele etnice ale acestui popor, cu preciziune aproape milimetrică, sunt tot aceleaşi frontiere, cari sunt resemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian însă răscolirile spre fericire ale neamului nostru s-au lovit veacuri de-a rândul de nesaţiul hrăpitorilor duşmani. Românii, adevăratul şi itimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană au  consideraţi străini şi sclavi pe pământul lor strămoşesc.

Suflul de libertate din Franţa a pătruns şi în munţii noştri, însă când am încercat să creem întocmirile lumii noi, oprimatorii noştri s-au înfrăţit cu împăratul pe care-l detronaseră şi pentru care vărsasem sângele nostru la 1848, au unit cu forţa Ardealul nostru cu ţara Ungurească şi printr-un constituţionalism fals şi mincinos ne-au luat libertatea culturei, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic.

Politica de extirpare si prigoană a statului ungar a culminat în timpul războiului mondial, când sutele de mii de români luptau sub steag vitreg, însă fraţii şi părinţii ostaşilor erau târâţi în lagăre de internare şi temniţe, presa ne-a fost sugrumată, şcoala închisă, adunările bisericeşti puse sub control şi se urzeau planuri diabolice de distrugere politică… şi ne pregăteau mormântul…

Crezul Apusului luminat a fost eliberarea naţiunilor pentru interesul lumii… liberarea naţiunii române înseamnă unirea tuturor românilor într-un singur stat care este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Unirea tuturor românilor într-un singur stat, numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie a civilizaţiunei ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii”.

După această cuvântare a lui Vasile Goldiş, el a citit şi „Rezoluţia Marii Adunări Naţionale” referitoare la unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi ţara ungurească, prezenţi prin reprezentanţii ei la Alba lulia.

Rezoluţia a fost votată în unanimitate, şi, la scurt timp, vor adera la ea toate naţionalităţile conlocuitoare.

„Fraţilor,

Ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte prin poporul săucredincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri… Astăzi prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare,una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu ţara-Mamă, România! Vă amintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric vă vesteam – va învinge dreptatea!

Vă arătăm că vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea.

Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam, cu credinţa în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumina cu binecuvântare. (în acel moment urca soarele de sub norii ce acopereau până atunci întreg orizontul, mulţimea erupând într-un entuziasm înflăcărat, întrerupând câteva momente cuvântarea.) Cuvintele Domnului se plinesc şi aici, întru împlinire dumnezeieşti – mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi si să audă ce auziţi voi si n-au auzit. Ochii voştri sunt fericiţi că văd si urechile voastre fericite că aud.

Văd ziua întregirii neamului şi adu bunăvestirea dreptăţii Lui. Fericit am vestit hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi care aţi pecetluit pe veci Unirea cu ţara-Mumă. O viaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: şi eu am fost la Alba lulia. Fiii fiilor noştri au fost la Alba lulia. Voi sunteţi marea armată a sufletelor alese, a neamului nostru. De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului Său. Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului pe calea lungă şi grea a veacurilor:

DREPTATEA TA, DOAMNE,

E DREPTATE ÎN VEAC

Şl CUVÂNTUL TĂU ADEVĂRUL

Dreptate si adevăr la temelia României întregite.

Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu!

Pe pământ pace! Ziua învierii să ne luminăm popoare!”

Alexandru Vaida Voievod a propus o listă cu 130 membri ai Marelui Sfat al ţării care a fost întregită cu 20 de socialişti, cu arhiereii, prepoziţii capitulări, vicarii, arhimandriţii şi protosinghelii celor două biserici din Transilvania, şi care având atribuţia să dezbată problemele politice şi să legifereze până ia întrunirea Constituantei tuturor românilor.

Pe biroul Marii Adunări, Gheorghe Pop de Băseşti şi-a depus mandatul, primit în 1910 de la Partidul Naţional, declarând că şi-a îndeplinit misiunea încredinţată. Bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti a fost prima victimă dintre Ctitorii României, asasinat de o bandă de secui, la o lună după înfăptuirea Marii Uniri.

Au mai urmat şi alte exterminări ale Ctitorilor României, dar acestea s-au petrecut după împlinirea a 3 decenii de la Unire, acestea fiind făcute de cei ce s-au pus în slujba cotropitorului comunist venit de la răsărit.

Pe data de 2 decembrie 1918 Sfatul Naţional a ales Consiliul Dirigent format din 15 persoane:

• Iuliu Maniu, preşedinte şi cu afacerile interne;
• Alexandru Vaida Voievod, cu probleme externe şi cu presa şi propaganda;
• Victor Bontescu, delegat cu Agricultura şi Comerţul;
• Romulus Boilă, cu departamentul Comunicaţiilor;
• Aurel Vlad, la Finanţe;
• Ştefan C. Pop, la Război;
• Aurel Lazăr, la Justiţie;
• Emil Haţeganu, codificator la secţia juridică, împreună cu Ion Suciu şi Ion Fluieraş;
• Ca miniştri fără portofolii au fost numiţi: Octavian Goga, Vasile Lucaci, Vasile Goldiş, Valeriu Branişte;
• Ca secretar: George Crişan.

Sediul Consiliului Dirigent a fost fixat la Sibiu. Sfatul ţării a ales delegaţia care să înmâneze Regelui Ferdinand Actul Unirii votat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Sursa:  CICERONE IONIŢOIU – Viața politică și procesul lui Iuliu Maniu – Vol.1, București 1997

Campania „Salvați Casa Memorială Iuliu Maniu”

„Salvați Casa Memorială Iuliu Maniu” este una dintre campaniile pe care le promovez și la care am contribuit. A fost demarată de preotul Cristian Borz, paroh al bisericii greco-catolice din Bădăcin și popularizată pe facebook, în presa scrisă și cea audio-vizuală.

În ultimii 15 ani nu s-a scăpat nicio ocazie în a atrage atenţia asupra situaţiei grave în care se află Casa Memorială Iuliu Maniu. Deși primarul comunei Pericei, domnul Boncidai Csaba, spune că nu este convins de eficiența alocării de fonduri, mulți dintre noi nu am putut să ne resemnăm cu ideea că vom pierde o bucată din identitatea noastră națională: sute de donatori au sărit în ajutorul echipei de proiect dar, din păcate, banii strânși nu au fost suficienți pentru a reabilita întreaga casă.

În vara anului 2016 am trimis peste 100 de scrisori administrației locale și centrale, printre destinatari aflându-se primarul comunei Pericei – domnul Boncidai Csaba, președintele Consiliului Județean – domnul Traian Marc, prefectul județului Sălaj – Marin Nițu, primul-ministru Dacian Cioloș și președinte României – Klaus Iohannis. Aproape toate scrisorile pot fi citite în secțiunea Scrisori sau pe blogul meu. Am purtat numeroase discuții pe această temă cu diferiți directori, deputați, senatori și miniștri. Scuza oficială: nu există bani!

Reabilitarea conacului ar permite redeschiderea muzeului “Iuliu Maniu” și a unui centru cultural destinat tinerilor. Parohia greco-catolică derulează de 10 ani proiecte culturale cu tinerii. Reabilitând Casa Memorială Iuliu Maniu, tinerii vor putea studia și înțelege evenimentele istorice, vor ști să aprecieze la adevărata valoare sacrificiile celor care au scris cu propriul sânge istoria României.

Iuliu Maniu a fost unul dintre marii oameni politici pe care România i-a avut și este datoria noastră să lăsăm moștenire urmașilor această mică bucată de istorie.

Doritorii pot să sprijine acest proiect:

Conturile unde pot fi făcute donațiile

Lei: RO22 RZBR 0000 0600 0208 5400
Euro: RO18 RZBR 0000 0600 0289 9205
Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730
Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com

– deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleu-Silvaniei, jud. Sălaj – Cod SWIFT: RZBRROBU
Titularul contului: Parohia Greco-Catolică Badacin
Scopul: Donație pentru Casa Memorială Iuliu Maniu

Vă mulțumesc pentru suport!

Comparație între Casa Memorială Iuliu Maniu și Casa Memorială Konrad Adenauer

Iuliu Maniu și Konrad Adenauer

România a fost binecuvântată și a avut o personalitate la fel de mare – poate chiar mai mare: Iuliu Maniu. Într-un alt articol am încercat să fac o paralelă între Casa Memorială Konrad Adenauer și Casa Memorială Iuliu Maniu. Și chiar între destinele celor doi oameni politici. Iar pentru că o imagine face cât 1.000 de cuvinte, vă las în compania unor imagini care prezintă fidel dimensiunea… represiunii. Articolul poate fi găsit AICI

Despre Iuliu Maniu pe scurt

Carte de vizită în limba franceză: Iuliu Maniu – președinte al Consiliului de Miniștri

• n. 8 ianuarie 1873
• era numit Sfinxul de la Bădăcin datorită moralității ireproșabile
• greco-catolic
• născut într-o familie numeroasă: 3 frați și 5 surori
• provenea dintr-o familie de magistraţi, personalităţi de înaltă cultură, care şi-au legat numele de lupta pentru emanciparea naţională a românilor din Ardeal

• studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), Budapesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896
• și-a început activitatea de avocat la Blaj
• debutează în activitatea politică încă din vremea studenţiei, devenind membru al Partidului Naţional Român în 1891, la vârsta de 18 ani
• a avut un rol important şi în acţiunea memorandiştilor din perioada 1892 – 1895: împreună cu Pompiliu Dan a redactat manifestul „Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească
• în 1897, la vârsta de numai 24 de ani, este ales în Comitetul de conducere al PNR
• a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta
• a refuzat să semneze declaraţia cerută de guvernul de la Budapesta prin care se solicita intrarea României în război alături de Austro-Ungaria
• în iunie 1915 autorităţile maghiare au decis să fie încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front
• a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat
• a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania
• pe 14 noiembrie 1918 a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
• s-a numărat printre organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României
• pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată și funcția de ministru de interne.
• la 9 august 1919 conferinţa Naţională a PNR l-a ales în funcţia de preşedinte al partidului pe Iuliu Maniu
• nu a recunoscut Constituția din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept
• președinte al partidului Național Țărănesc (1926-1933 și 1937-1947)
• de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933
• pe plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susținător al revizuirii tratatului de la Trianon și a frontierelor româno-ungare
• deşi la început, din ambiţie politică, s-a numărat printre susţinătorii principelui Carol şi a revenirii acestuia pe tron, când noul rege a manifestat tendinţe autoritare împotriva principiilor democratice, nu a ezitat să se angajeze într-o nouă luptă de opoziţie.
• pe 25 noiembrie 1937 a fost încheiat Pactul de neagresiune electorală între Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare, la care au aderat Gheorghe I. Brătianu şi Constantin Argetoianu.
• s-a opus în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român
• 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu și alți cincizeci de membri importanți (ardeleni și bănățeni) ai Partidului Național Țărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, în care este sever criticată dictatura regală și centralizarea excesivă a țării.
• după eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940
• începând cu 1940, a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu
• a fost unul dintre artizanii loviturii de stat de la 23 august 1944
• după 23 august 1944 a luptat împotriva preluării țării de către comuniști
• s-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației
• a obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.
• în urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947
• prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, era condamnat la închisoare pe viață
• s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet
• cadavrul său a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

Articolul Ziua Marii Uniri de la 1918 și discursul lui Iuliu Maniu apare prima dată în Marius ANDREI.

Cu ocazia aniversării zilei de nume a regelui Mihai, studenții național-țărăniști și liberali din București și-au afirmat fidelitatea față de adevăratele valori ale democrației, strigând ”Regele și Patria”, „Libertate” și „Jos comuniştii” în fața gloanțelor.Mitingul s-a soldat cu 11 morţi, zeci de răniţi şi sute de arestări.

Printre studenții arestați s-au aflat Cicerone Ionițoiu (lider al studenților țărăniști) și Mihai Tarţia (președintele de atunci al Organizației de Tineret al P.N.Ţ. și student la Politehnică).

44 de ani mai târziu, stenogramele ultimelor ședințe ale Comitetului Executiv (în care Nicolae Ceaușescu ordona să se tragă în manifestanți) consemnează următoarea frază rostită de dictator: „Și eu am fost odată la o manifestație în care s-a tras„. De care parte a baricadei ar fi putut fi Ceaușescu, secretar al Uniunii Tineretului Comunist (UTC) în perioada 1944-1945?

Filmul evenimentelor

1 septembrie: studenții țărăniști și liberali s-au întâlnit pentru a organiza o manifestație în cinstea zilei onomastice a Regelui Mihai.

Ioan Bărbuș, președintele Tineretului Universitar Național-Țărănesc (TUNȚ) în 1945, povestea în 1991 în ziarul Cotidianul că putea „scoate atunci în stradă 4-5 mii de studenți în trei ore. Am luat legătura cu facultățile şi cu studenții Partidului Naţional-Liberal (ei nu aveau mulţi studenţi, însă erau de bună calitate). S-a format un comandament din care au făcut parte Mihai Tarţia (președintele de atunci al Organizației de Tineret al P.N.Ţ.), Şerban Ghica, Corneliu Coposu. Mihai Tarţia a luat legătura cu studenţii Partidului Naţional-Liberal. Am tipărit niște înscrisuri la litografia Universității, la subsol. Erau nişte fluturaşi prin care chemam populaţia Capitalei să participe la manifestația de atașament faţă de Rege şi anticomunistă. Lozinca scandată atunci a fost „Regele şi Patria”. Simțeam cum comuniștii, sub protecția trupelor sovietice, acaparează tot mai abuziv puterea. A fost o răbufnire de elan tineresc. A fost cea mai mare manifestație din vremea aceea”.

10 octombrie: în plină grevă regală, guvernul comunist instaurat pe 6 martie cenzura presa și împiedica orice activitate publică a partidelor democratice. Președintele Iuliu Maniu se întâlnește cu C.I.C. Brătianu și își exprimă convingerea că aniversarea Regelui este un moment important, iar „dacă oamenii vor fi arestați, aceasta va demonstra în fața observatorilor străini că aici nu există libertate de manifestare pentru partidele Opoziției și că regimul actual este departe de a fi democrat”.

25 octombrie: în ședința Biroului Politic PNȚ, Maniu se consultă cu Mihalache, Mihăescu, Popovici și N. Lupu pentru a stabili atitudinea partidului față de ziua onomastică a Regelui. Se hotărăște să nu se convoace nici o întrunire politică, membrii partidului fiind liberi să participe la manifestație ca simpli cetățeni.

Guvernul comunist comunică în aceeași zi că pe 8 noiembrie se va sărbători atât ziua de naștere cât și ziua onomastică a Regelui.

Temându-se de o manifestație pentru Rege, guvernul comunist îi arestează în noaptea de 24 spre 25 octombrie pe şefii de sectoare ai Partidului Naţional-Ţărănesc şi Partidului Naţional-Liberal din Capitală. Aceștia sunt reținuți la Prefectura Poliţiei Capitalei până a doua zi seara.

1 Noiembrie: Iuliu Maniu le comunică șefilor de sectoare din Capitală că PNȚ nu va organiza o adunare politică pentru data de 8 noiembrie, însă membrii pot participa la aniversare cu condiția să nu poarte asupra lor arme și să nu afișeze pancarte cu mesaje politice.

3 Noiembrie: Iuliu Maniu vorbește membrilor Clubului PNȚ și subliniază că „de ziua Regelui nu se poate face nici o manifestare de partid, dar membrii partidului, în calitatea lor de cetățeni cu dragoste față de Rege, pot să ia parte și sunt chiar îndemnați să o facă, pentru omagierea Suveranului.”

6 Noiembrie: Organizația Uniunea Patrioților, condusă de Partidul Comunist Român, trimite o circulară aderenților prin care îi informează că „începând de duminică de la orele 7, vor fi postate în Piața Palatului forțe puternice de C.F.R.-iști care să împiedice o eventuală manifestație a reacțiunii pentru Majestatea Sa Regele. Aceste forțe C.F.R.-iste au cuvântul de ordine să se instaleze comod, fumând țigări, și să nu facă nici un fel de manifestație pentru Rege. Li s-a recomandat să fie foarte prudente, ca atunci când eventual vor întâlni forțe reacționare mai puternice, să nu reacționeze sub nici o formă ca să nu fie observați de oamenii lui Ethridge.

Însă atunci când nu se vor observa oamenii lui Ethridge în apropiere, să se facă uz de orice mijloc posibil spre a anihila orice manifestație.

De asemenea, vor fi plasate în toate piețele echipe de șoc, pentru a fi împiedicate orice încercări de manifestație ale reacțiunii“.

Cu toate că în anii precedenți a fost sărbătoare legală, Guvernul comunist hotărăște ca ziua de 8 noiembrie să fie zi lucrătoare.

7 noiembrie: Scrisoarea semnată de Nicolae Penescu în numele conducerii PNȚ sosește la Ministerul de Interne. Conducerea PNȚ „nu poate revoca ceea ce nu a convocat[…] și nu este răspunzătoare de ceea ce s-ar putea săvârși de către unii agenți provocatori. Protestăm în numele Partidului Național Țărănesc împotriva transformării unei zile naționale – 8 noiembrie – într-o dispută politică; protestăm împotriva schimbării în zi de lucru a unei sărbători, recunoscută de lege ca fiind a națiunii întregi“.

Relatarea lui Corneliu Coposu

La 22 noiembrie 1945 Seniorul a fost audiat de procurorul-instructor militar în legătură cu incidentele de la 8 noiembrie 1945. Mai jos postez extrasul din depoziția prezentată:

 „Întrebare: Ce concluzie trageţi din incidentele de la 8 noiembrie 1945 şi anume cine poartă vina acestor incidente?

Răspuns: Pentru a putea trage o concluzie obiectivă referitoare la vinovăţiile ce se desprind din incidentele de la 8 noiembrie 1945, trebuie să stabilim mai întâi antecedentele acestor incidente. Ziua de 8 noiembrie a anului 1944 şi a anilor premergători a fost sărbătoare legală şi, cu acele ocazii, cetăţenii Capitalei au ovaţionat cu entuziasm şi în ordine perfectă, în Piaţa Palatului, pe suveran. În această zi, pe lângă ziua numelui M.S, se sărbătoreşte şi ziua lui de naştere. La această sărbătoare, în anul trecut 1944 au luat parte şi şcolile, venite in corpore, în Piaţa Palatului. Nici un motiv serios nu a existat pentru a determina interzicerea acestei manifestări omagiale. Nici unul din partidele de la guvern nu s-au declarat antimonarhiste sau republicane, nici nu au luat atitudine oficial împotriva omagierii Suveranului…

1. Guvernul a arestat în noaptea de 24 spre 25 octombrie 1945 pe şefii de sectoare ai Partidului Naţional-Ţărănesc şi Partidului Naţional-Liberal din Capitală şi i-a reţinut la Prefectura Poliţiei Capitalei, până în seara zilei următoare, pentru ca, prin reținerea lor, să zădărnicească o eventuală manifestație de ziua M.S. Regelui, cu toate că, după cum s-a dovedit, nici nu a fost vorba de prăgătirea unei asemenea manifestaţii.

2. Guvernul – după ce în ajunul lui 25 octombrie 1945 hotărâse că ziua naşterii regelui va fi sărbătorită odată cu ziua numelui, la 8 noiembrie – a hotărât, de această dată, ca şi ziua de 8 noiembrie să fie zi de lucru. Prin urmare, şcolărimea, funcţionarii, muncitorii au fost obligaţi, prin dispoziţie oficială, să-şi vadă de rosturile lor obişnuite. Prin această măsură, desigur că o însemnată parte din cetăţenii Capitalei au fost împiedicaţi să ia parte la manifestaţie.

3. Militarii au fost consemnaţi în cazărmi, iar ofiţerii au primit ordin să nu ia parte la manifestaţia pentru suveran (Comenduirea Pieţei Bucureşti nr. 14102/1945).

4. Pe de altă parte, Uniunea Patrioţilor, prin ordinul circular nr. 3279 din 6 noiembrie 1945, semnat de domnii Sebastian Ionescu şi E. Mărculescu, a ordonat ca forţe puternice de muncitori să fie postate în Piaţa Palatului, „care să împiedice o eventuală manifestaţie a reacţiunii, pentru M.S. Regele”. Totodată, aceeaşi organizaţie a dat cuvânt de ordine acestor forţe pentru „a nu face nici un fel de manifestație pentru Rege“.

5. Ziarul independent Ardealul, care, din iniţiativă proprie, a publicat o chemare adresată bucureştenilor să ia parte la omagierea Regelui, în ziua de 8 noiembrie, a fost tipărit a doua zi fără învoirea directorului, de către reprezentanţi ai guvernului (dl. ministru Ralea şi dl. director general Preoteasa), cu un anunț care revoca chemarea apărută în ajun. Aceasta după ce, în prealabil, directorul ziarului refuzase să publice anunţul de revocare.

6. Domnul ministru de Interne Teohari Georgescu a avertizat mai întâi pe dl. A.I. Mureşanu, directorul ziarului Ardealul, apoi pe domnii secretari generali Nicolae Penescu şi Constantin Brătianu, că vor trebui să răspundă pentru eventualele incidente care vor avea loc în ziua de 8 noiembrie 1945…”

După expunerea antecedentelor zilei de 8 noiembrie, trebuie să înregistrăm faptele concrete dinainte de incidente. Astfel, este bine stabilit că:

1. Batalionul „Ordine şi Pază”, Compania specială de la Ministerul de Interne şi detaşamente din Divizia „Tudor Vladimirescu”, precum şi numeroşi agenți de poliţie şi gardieni publici au primit însărcinarea de a menţine ordinea;

2. S-au instalat cordoane de soldați cu consemne de a împiedica accesul cetățenilor în Piața Palatului;

3. Peste opreliștea de fapt, un număr de cetățeni s-au adunat în Piața Palatului și au început să dea expresie dragostei lor pentru regele țării;

4. Aceşti cetăţeni care manifestau nu au dat adunării nici un caracter politic: în afară de portretele Regelui şi al Reginei şi de inscripțiile „Trăiască regele”, nu s-a văzut nici un alt portret şi nici o altă pancartă;

5. Nu s-a manifestat şi nu s-a strigat nici o lozincă cu caracter de partid politic, nici o lozincă antisemită, nici o lozincă cu caracter antialiat;

6. Nu s-a manifestat în contra guvernului sau a membrilor lui, nici în contra F.N.D.-ului sau a fruntaşilor lui;

7. În afară de ovaţiuni adresate suveranului, singura lozincă ce s-a strigat a fost: „Libertate”, iar după începerea incidentelor: „Jos teroarea”;

8. Ofiţerii aliaţi sovietici, americani şi englezi, care se găseau în Piaţa Palatului, au fost ovaţionaţi de mulţime;

9. Mulţimea din Piaţa Palatului era compusă din funcţionari, muncitori, liber profesionişti, militari, studenţi, elevi şi un mare număr de ofiţeri şi femei, deci nu avea caracter de partid;

10. Nici un incident nu s-a înregistrat până la apariţia camioanelor, în jurul orei 10.

Odată stabilite aceste circumstanţe premergătoare incidentelor, se ajunge la punctul critic de desfăşurare a incidentelor. Acest moment coincide cu apariţia camioanelor, încărcate cu echipe de şoc comuniste. În legătură cu aceste camioane, trebuie semnalat că:

1. ele aparţineau statului (C.F.R., P.T.T.) ori instituțiilor („Distribuția”);
2. erau încărcate cu agenţi provocatori aparţinând politiceşte Partidului Comunist ori grupărilor politice afiliate;
3. s-au concentrat în str. Wilson, la sediul Confederaţiei Generale a Muncii, de unde erau îndrumate cu instrucţiuni în Piaţa Palatului;
4. agenţii din camioane nu au mers în Piaţa Palatului ca să manifesteze pentru suveran, întrucât, pe tot parcursul circular al vehiculelor, printre masele de manifestanţi, ei strigau „Petru Groza”;
5. muncitorii, disciplinaţi, ascultând de ordinele guvernului (care decretase ziua de 8 noiembrie ca zi de lucru) trebuiau să fie la ora aceea în fabrici şi nu aveau ce să caute masaţi în camioane, în Piaţa Palatului (după ce s-a văzut că nu aveau intenţia de a manifesta pentru rege);
6. evoluţia camioanelor prin mulţime era în aşa fel dirijată ca să împrăştie grupurile de manifestanţi;
7. persoanele din camioane au început să apostrofeze pe manifestanţi, fapt care a dat loc la altercaţii, degenerate în încăierări. Agenţii din camioane au început să înjure şi să scuipe pe manifestanţi şi, apoi, sa lovească pe cei din apropiere, cu ţevi de fier ascunse în mânecile hainelor şi cu piese de maşină (manivele, cricuri, chei etc.). Manifestanţii, indignați au replicat răsturnând două camioane şi dându-le foc. Probabil cu această ocazie s-a iscat şi încăierarea de pe urma căreia câţiva din ocupanţii camioanelor au fost bătuţi de mulţimea provocată.

Rămâne stabilit că incidentele au fost provocate de apariția camioanelor încărcate cu echipe de şoc, care aveau menirea concretă şi evidentă de a împrăştia pe manifestanţii paşnici din Piaţa Palatului. Prin urmare, răspunderea primelor incidente o poartă cei care au ordonat intervenţia camioanelor încărcate cu agenţi, în mijlocul manifestanţilor paşnici, care ovaţionau pe suveran în Piaţa Palatului.

Faptele de după deschiderea incidentelor, cu toată oroarea lor, interesează cercetările numai din punctul de vedere al identificării asasinilor.

Astfel, în timpul manifestaţiei, a apărut o motocicletă, având numărul (de Bucureşti) acoperit, ocupată de doi tineri îmbrăcaţi în haine civile, din care unul trăgea focuri de revolver la întâmplare.

Câteva persoane au fost împuşcate. Dinspre Ministerul de Interne au început să tragă focuri de armă cu repetiţie. La început, rafalele s-au tras în aer, mai târziu s-au tras şi în mulţime.

Din nou, au căzut morţi şi răniţi. Un grup de manifestanţi din apropierea clădirii noi a Ministerului de Interne a fost înconjurat de agenţi de poliţie şi agenţi politici şi împins cu forţa în curtea Ministerului de Interne. Acolo, cei sechestraţi au fost crunt bătuţi şi reţinuţi. Publicul care a încercat să-i despresoare a fost primit cu focuri de arme.

Manifestaţia a continuat şi în după-amiaza zilei în grupuri izolate, pe străzile din preajma Palatului, împiedicată însă de detaşamente din Divizia „Tudor Vladimirescu”, care au tras focuri de arme. Numărul mare al morților și răniților se datorește în cea mai mare parte gloanțelor. Or, în rândurile manifestanților nu erau oameni înarmați. Prin urmare, cea mai mare parte a morților și răniților au fost împușcați de echipele de șoc înarmate, aduse pentru a zădărnici manifestația, și de unitățile polițienești și militare, cărora li s-a ordonat să deschidă focul…“

Cartea Albă a Securității, 23 august 1944 – 30 august 1948, vol I, București, 1997

Citește și:

• Relatarea lui Ioan Bărbuș, președintele Tineretului Universitar Național-Țărănesc (TUNȚ) în 1945 despre manifestația din 8 noiembrie 1945
• Relatarea lui Cicerone Ioniţoiu, participant la manifestația din 8 noiembrie 1945
• Memoriul lui Roy M. Melbourne, funcționar în serviciul diplomatic al SUA
• Scrisoarea lui Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, adresată Premierului dr. Petru Groza

Articolul Primul protest anti-comunist din România (8 noiembrie 1945) – relatarea lui Corneliu Coposu apare prima dată în Marius ANDREI.

Întâmplarea a făcut ca eu să fiu primul donator al campaniei de strângere de fonduri. A fost o onoare deosebită să pot contribui la restaurarea casei făuritorului Marii Uniri, a celui mai important om politic român al secolului XX: Iuliu Maniu.

Într-un alt articol publicat în 2016 am făcut o paralelă între Casa Memorială Konrad Adenauer și Casa Memorială Iuliu Maniu. Și chiar între destinele celor doi oameni politici. Iar pentru că o imagine face cât 1.000 de cuvinte, am postat și fotografii care prezintă fidel dimensiunea represiunii. În timp ce casa lui Adenauer din Rhöndorf atrăgea zeci de mii de vizitatori din întreaga lume, casa lui Maniu era o ruină. Astăzi, după aproape 3 ani de la acel moment, porțile conacului de la Bădăcin sunt deschise, iar românii se pot mândri cu un monument istoric unic, cel puțin la fel de reprezentativ ca cel din Rhöndorf.

Îl felicit din tot sufletul pe părintele Cristian Borz pentru perseverența și consecvența cu care s-a luptat pentru păstrarea identității naționale. Nu am nici o îndoială că părintele va îndeplini testamentul lui Iuliu Maniu de la 1941, testament în care Sfinxul își exprima dorința ca în casa de la Bădăcin tinerii să fie educați, să le fie dezvoltat caracterul şi simţul de morală creştină, iubirea de neam și devotamentul pentru muncă şi altruism.

Nepăsarea și trufia pe care administrația locală și centrală au arătat-o în tot acest timp dovedesc că Iuliu Maniu continuă să fie un adversar incomod și astăzi.

Pentru mulți, Maniu continuă să reprezinte o amenințare: cât timp va exista un punct de reper palpabil, moștenirea politică a lui Iuliu Maniu va continua să cizeleze caractere și să creeze lideri care să ducă mai departe principiile promovate de Sfinxul de la Bădăcin, principii pe care nu le-a abandonat niciodată și pentru care a fost închis, schingiuit și ucis în penitenciarul de exterminare din Sighet.

Mă înclin în fața tuturor donatorilor și voluntarilor care, prin eforturile lor sincere, au ținut în viață proiectul de restaurare. Nu s-au lăsat descurajați de problemele întâmpinate, de nepăsarea și chiar de aroganța administrațiilor centrale și locale.

De mâine începem un nou capitol… și este nevoie de implicarea tuturor pentru a produce o transformare reală și durabilă.

Astăzi, după 863 de luni și o zi, putem să ne bucurăm împreună, acasă la Iuliu Maniu!

Pe aceeași temă

• Adversarii lui Iuliu MANIU – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu în închisoare – cum s-a stins făuritorul Unirii
• Iuliu MANIU – de Nicolae Carandino
• Iuliu Maniu vândut pe 30 de arginți?
• Ziua Marii Uniri de la 1918 și discursul lui Iuliu Maniu
• Politica externă a lui Iuliu Maniu
• Vorbește Maniu! – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu și Actul de la 23 August 1944 – adevărul istoric
• O colaborare politică model: Iuliu Maniu – Ion Mihalache
• Să înceteze balada Meșterului Manole – de Corneliu COPOSU
• „Restauraţia” – Iuliu Maniu despre întoarcerea lui Carol II
• Răspunsul lui Maniu la scrisoarea lui Beneş care-l sfătuia să accepte invitaţia lui Stalin
• Iuliu Maniu: Aniversare – de Corneliu COPOSU
• Zile mari – de Corneliu COPOSU

Articolul O zi istorică: s-au redeschis porțile Casei Memoriale Iuliu Maniu apare prima dată în Marius ANDREI.

În ultimii ani, numărul istoricilor de ocazie și al detractorilor celui mai important om politic român al secolului XX – Iuliu Maniu – a crescut considerabil.

Un exemplu elocvent al adversității față de moștenirea politică a lui Maniu este situația în care ajunsese Casa Memorială Iuliu Maniu din Bădăcin. Nepăsarea administrației locale și centrale dovedesc că Iuliu Maniu continuă să fie un adversar incomod și astăzi, iar Casa Memorială Iuliu Maniu un ghimpe în ochiul celor care conduc destinele comunei Pericei și județului Sălaj.

Subiectul preferat al celor care au servit ca instrument de punere in aplicare a politicii bolșevice a fost și va rămâne Actul de la 23 August și presupusa dispariție mișelească a lui Maniu, care l-ar fi abandonat pe Rege într-un moment extrem de dificil deoarece nu dorea să-și asume riscuri.

Adevărul este altul: Maniu nu numai că nu s-a retras într-o locație secretă, dar a avut un program extrem de încărcat cu întâlniri și discuții politice complexe – detaliu confirmat atât de Regele Mihai cât și de generalul Sănătescu și Corneliu Coposu.

Pe parcursul zilei de 23 August, Maniu s-a întâlnit cu: Generalul Sănătescu (șeful Casei Militare Regale), colonelul Dămăceanu (șef al Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei), Dinu Brătianu, George Brătianu, Vîlsănescu, Titel Petrescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ion Mihalache, Grigore Niculescu-Buzești, Nerva Elekeș, Victor Anca, Camil Mănuilă, Romul Boilă, Iorgu Ghica (prefectul Palatului).

Cel puțin ciudată a fost atitudinea generalului Sănătescu. Acesta a luat masa cu Majestatea Sa Regele „într-o atmosferă de mare îngrijorare” în jurul orei 13, însă a omis să-L informeze pe Rege despre întâlnirea sa cu Maniu care avusese loc în jurul orei 7 dimineața. Chiar și secretarul particular al Majestății Sale, Mircea Ionnițiu, i-a raportat Regelui că Maniu nu a putut fi găsit.

În 1995 Regele a confirmat că “Maniu a fost găsit și convocat, dar nu pentru după-amiaza zilei de 23 august, ci pentru dimineața zilei următoare, la ora 4”. Faptul că Maniu chiar s-a prezentat la Palat la ora 4, conform convocării, demonstrează că in materie de obiectivitate, istoricii semidocți mai au multe de învățat despre onoare.

Întrebat dacă Maniu i-a oferit explicații Regelui, acesta subliniază că “în cazul în care a fost convocat pentru ora 4, n-avea ce explicație să-mi dea. Mai degrabă el ar fi trebuit să întrebe de ce a fost chemat la palat la ora aceea. El și-a coordonat acțiunile ținând seamă de această oră. De aceea nici n-a venit la palat când a auzit la radio, ca toată lumea, proclamația noastră”

Consider că cele 4 materiale postate mai jos oferă o imagine completă asupra Actului de la 23 August și implicarea lui Iuliu Maniu:

• interviul luat Regelui Mihai de Mircea Ciobanu
• extras din jurnalul generalului Sănătescu
• extras din jurnalul Seniorului Corneliu Coposu
• extras din amintirile lui Ilie Lazăr

Recomand în mod special articolul “Semnificația Loviturii de Stat – Trădare sau salvare” semnat de Corneliu Coposu și Mesajul Majestății Sale Regele Mihai la 50 de ani de când România a ieşit din alianţa cu Germania nazistă.

Interviul luat Regelui Mihai de Mircea Ciobanu

M.C.: Recent, din discuțiile care au reluat desfășurarea evenimentului de la 23 august 1944 a apărut un punct tulbure. Devenise clar pentru toți că în ziua de 23 august, Brătianu și Maniu n-au apărut la Palat, așa încât arestarea Mareșalului, numirea noului guvern și celelalte întâmplări care au precedat plecarea Majestății Voastre din București s-au desfășurat în absența lor.
Această realitate a fost acceptată cu inima mai mult sau mai puțin ușoară. Unii au interpretat absența celor doi pur și simplu ca pe dovada unei carențe de coordonare, firească atâta vreme cât lovitura de stat fusese grăbită cu câteva zile înainte de data stabilită inițial; alții, ca de pildă fostul secretar particular al Majestății Voastre, Ionnițiu, în memoriile sale apărute recent la București, deplâng puțina importanță pe care liderii partidelor istorice au acordat-o evenimentului, lăsându-vă singur într-un moment de cumpănă grea pentru destinul țării.
Așa încât, informația pe care au pus-o în circulație oameni al căror statut nu poate fi pus la îndoială, descumpănește, întrucât pune într-o lumină nouă desfășurarea evenimentelor.
Deci, conform noilor informații, Maniu ar fi fost găsit de un emisar al Palatului, dar acesta l-a convocat pentru ziua de 24 august, la ora 4 dimineața. Înainte, Sire, de-a vă ruga să vă exprimați punctul de vedere asupra acestei informații, vă rog să răspundeți câtorva întrebări preliminarii. De-a lungul convorbirilor pregătitoare ale actului de la 23 August, ați simțit vreodată vreo ezitare în atitudinea șefilor partidelor politice? Au fost, vreau să zic, momente când vreunul dintre ei s-a îndoit de necesitatea ieșirii noastre din război?
M.: Nu, asta nu s-a întâmplat niciodată. Am discutat în fel și chip despre felul cum trebuie să ieșim din război, aici au fost discuții, dar nimeni n-a avut nimic împotriva ieșirii din război; asta era de la sine înțeles.

M.C.: Aș dori să precizați statutul celor trei șefi de partide cu care ați lucrat la pregătirea ieșirii noastre din război.
M.: Ei, în mod oficial, nu mai vorbeau în numele partidelor lor. Partidele nu mai activau pe față încă din anul 1938. Dar și în timpul dictaturii tatălui meu și începând cu septembrie 1940, când Antonescu și-a asumat toate responsabilitățile în Stat, șefii marilor partide au continuat să se exprime și să influențeze o parte din opinia publică.

De când mă știu, n-am întâlnit decât cazuri de oameni cărora li s-a interzis să vorbească pentru că prin ei vorbea adevărul. Mincinoșii și aducătorii de vrajbă sunt lăsați să spună orice, ei nu sperie pe cei care trăiesc din minciună.

Regele Mihai I

M.C.: Erau luați în seamă?
M.: Depinde de cine. Lumea trebuia să asculte doar de Mareșalul Antonescu, dar Mareșalul Antonescu însuși nu putea să facă abstracție de ei.

M.C.: Ar fi putut să le interzică dreptul la exprimare?
M.: Conform legii, da, pentru că era interzisă orice fel de politică în afară de cea oficială. Dar nici ei n-au întins coarda prea mult. Nici ei nu l-ar fi pus pe Mareșal în situația de a-i scoate definitiv din viața publică, dar nici mareșalul n-a uzat de prerogativele lui. Moravurile stabilite în țară de Constituția noastră democratică din 1923 n-au putut fi distruse definitiv; chiar dacă era război, și chiar dacă din cauza războiului continua să fie dictatură, nimeni nu s-a atins de personalitățile politice. Populația nu era obișnuită să accepte așa ceva. Cred că nici mareșalul n-a avut intenția să-i reducă la tăcere. I-a suportat, n-avea încotro.

M.C.: Mareșalul avea cunoștință de întâlnirile Majestății Voastre cu ei?
M.: Cred că da. Antonescu avea antene peste tot, ne impunea oamenii lui chiar și pentru cei care funcționau la Palat, printre aghiotanți – așa înțelegea el să fie la curent cu tot ce ni se întâmplă.

M.C.: De ce n-a întreprins nimic practic împotriva acestor întâlniri?
M.: Ar fi trebuit mai întâi să demonstreze în fața tuturor românilor atașați de Casa Regală de ce a devenit necesar să fiu pus sub control. Așa ceva i-ar fi fost peste puteri.

M.C.: V-a mirat faptul că legătura cu șefii partidelor politice s-a întrerupt chiar în cursul zilei de 23 August?
M.: Într-un fel ne-a mirat, dar era și de înțeles, dacă te gândești că toată lumea era pregătită pentru altă zi.

M.C.: V-ați gândit vreo clipă că absența lor ar putea să însemne refuz?
M.: Nu, de refuz nu putea fi vorba, nici de indiferență. De când e România Regat nu s-a întâmplat ca un om să fie chemat la Palat și să nu socotească asta o onoare pentru el.
Ceva necurat s-a întâmplat, ceva n-a mers. Eu am declarat mereu că n-au fost găsiți. Acum văd că trebuie să-mi revizuiesc declarația.

M.C.: Declarația de până acum a Majestății Voastre este în deplină concordanță cu mărturisirea lui Ionnițiu, atunci de față. El spune…
M.: Da, știu, spune același lucru. Au fost căutați și mie mi s-a raportat că nu au putut fi găsiți. Este ceea ce am declarat mereu în ultimii ani. Dar am primit informații noi. Acum reiese că Maniu a fost găsit și convocat, dar nu pentru după-amiaza zilei de 23 august, ci pentru dimineața zilei următoare, la ora 4. Iar Sănătescu afirmă în memoriile lui că l-a găsit, dar Maniu încă ezita dacă e bine sau nu să-și ia vreo răspundere, părerea lui fiind că rolul hotărâtor ar trebui să-l joace militarii… Avea perfectă dreptate. Noi renunțam la colaborarea cu nemții, nu ieșeam pur și simplu din război!

M.C.: Secretarul particular al Majestății Voastre, Mircea Ionnițiu, scrie altceva.
M.: Da, altceva. El scrie ceea ce am declarat și eu până acum, că neputând fi găsiți, cei doi șefi de partide n-au putut fi convocați. El trage de aici niște concluzii.
Adevărul pare să fie altul.
Repet că asta am aflat-o recent. Prestigiul oamenilor care mi-au adus noile informații mă obligă să revăd datele problemei.

M.C.: În volumul de convorbiri apărut în 1991 vă exprimați regretul.
M.: Așa e. Atunci mă gândeam că cei doi n-au vrut să mai facă încă un pas în acțiunea noastră comună. Credeam că, din punctul lor de vedere ei consideră că au făcut destul până atunci, și că de-atunci înainte ar urma ca eu să iau toate răspunderile. Judecând bine lucrurile, trebuie să accepți că sunt momente când oamenii nu mai pot să facă politică, nu-i mai lasă împrejurările. De ce tocmai Iuliu Maniu să facă excepție de la regulă și să fi continuat să facă politică până și în zilele acelea? Unii spun că asta era firea lui, să se ferească de gesturi radicale. La un moment dat chiar a declarat că nu vrea să fie prim ministru, ca să nu fie nevoit să semneze ceva care să-l angajeze definitiv. Dar era și firesc să gândească așa, pentru că ne aflam în război și era nevoie încă de militari. În general, el nu vroia să se risipească în diferite declarații și gesturi politice. El ținea să fie de folos la timpul oportun: lucrase mult pentru ieșirea țării din război, era, ca să spunem așa, șeful unei echipe care a activat în țară și în străinătate cu același scop, nu văd, deci, de ce nu s-ar fi implicat până la capăt în propria lui acțiune… Sunt înclinat să analizez mai mult aceste noi informații.

M.C.: Ce argument cântărește cel mai greu în această schimbare de atitudine, Sire?
M.: Faptul că Maniu chiar a venit la ora 4 la Palat.
Din declarațiile mele de până acum, unii au înțeles că vreau să-i învinovățesc pe cei doi oameni politici pentru absența lor. Este adevărat că absența lor de atunci m-a uimit și multă vreme am așteptat o explicație.

M.C.: Iuliu Maniu v-a dat-o?
M.: Nu, niciodată, dar acum înțeleg că în cazul în care a fost convocat pentru ora 4, n-avea ce explicație să-mi dea. Mai degrabă el ar fi trebuit să întrebe de ce a fost chemat la palat la ora aceea. El și-a coordonat acțiunile ținând seamă de această oră. De aceea nici n-a venit la palat când a auzit la radio, ca toată lumea, proclamația noastră.

M.C.: Rămâne de văzut unde și în ce scop s-a produs perturbarea pe parcursul acestui circuit de informații
M.: Vrei să spui, dacă a existat un interes ca în ziua aceea legătura dintre noi și cei doi oameni politici să fie întreruptă…

M.C.: Ce importanță ar avea pentru Majestatea Voastră cunoașterea acestui amănunt? Și pe urmă ce schimbă el în istoria acelei zile?
M.: Dacă lucrurile s-au întâmplat așa, înseamnă că așa urmau să se întâmple. Dar dacă a apărut un element nou n-avem cum să nu-l luăm în considerație. El ne folosește tocmai ca să vedem de ce cursul întâmplărilor a fost cel pe care-l cunoaștem, nu cel pe care l-am fi vrut. Sigur că noi am fi vrut ca și Maniu și Brătianu să se fi prezentat la Palat.

Mircea Ciobanu – În fața neamului meu. Convorbiri cu Mihai I al României, Ed. Princeps, Iași, 1995

Extras din jurnalul generalului Sănătescu

Zi memorabilă care va rămâne în istoria poporului român.

Mai toată noaptea m-am zbătut cu știrile proaste ce soseau de pe front; este cert că la această oră frontul nostru este destrămat și trupele în derută. Peste măsură de obosit, am ațipit spre ziuă.

La ora 9 am intrat în biroul meu destul de abătut. Aflu că Mareșalul a venit de pe front și a convocat un consiliu de miniștri la Snagov, unde probabil va lua o ultimă hotărâre; de-ar fi hotărârea cea bună, adică armistițiul și încheierea ostilităților…

Dinu Brătianu îmi comunică prin telefon să trec imediat pe la el. La 9.30 am fost la el acasă unde-mi spune că a trimis pe George Brătianu la Antonescu pentru a se decide în favoarea armistițiului. Tot de la el aflu că și Maniu a trimis pe Mihalache, în același scop. Vorbind cu Dinu Brătianu asupra unui guvern politic în cazul demisiei Mareșalului, se arată intransigent, fiind de părere că numai un guvern de militari se poate alcătui în asemenea împrejurări. Prin urmare cade dezideratul ce am propus mereu – să se facă un guvern politic.

M-am întors la Palat, unde m-au înnebunit telefoanele, fiecare dorind a ști dacă s-a luat vreo hotărâre. Sunt chemat cu insistență la telefon de șeful de stat major al Armatei a IV-a, Col. Dragomir, care-mi comunică situația jalnică a Armatei și cere de la mine sugestii, ce să facă față de directivele operative date de germani ca să treacă pe Carpați cu toate forțele. În fața acestei întrebări am rămas foarte nedumerit, întrucât nu am calitatea de a lua vreo dispoziție, mai ales că șeful Marelui Stat Major (G-al Șteflea) este în zonă. I-am spus colonelului Dragomir să ia legătura imediată cu G-al Șteflea, care trebuie să aibă instrucțiuni de la Mareșal.

Pe la ora 11.30 sunt chemat la telefon de Președenția de Consiliu și vorbesc cu Mihai Antonescu, care mă întreabă dacă Regele este la București. Îi comunic că este și atunci Mihai Antonescu îmi spune că la ora 15.30 va veni la Palat cu Mareșalul spre a vedea pe Rege. Am comunicat aceasta imediat Majestății Sale Regele, iar eu am plecat la Maniu spre ai-i aduce la cunoștință acest fapt pe care-l socoteam important. Eram însoțit de Col. Dămăceanu. La Maniu acasă, i-am spus că dacă Antoneștii au cerut să vadă pe Rege înseamnă că au luat o hotărâre în urma consiliului de miniștri ținut și că această hotărâre nu poate fi decât: sau face Mareșalul armistițiu, sau își depune demisia. În primul caz eu nu aveam nimic de făcut, în al doilea caz însă trebuie să facem guvernul. Și Maniu ezita asupra unui guvern politic. Văzând cum stau lucrurile, am plecat la Palat spre a raporta Regelui că, în cazul că trebuie să facem un guvern, apoi îl vom face din generali întrucât oamenii politici nu sunt dispuși la riscuri.

La ora 13 am luat masa cu Majestatea Sa Regele într-o atmosferă de mare îngrijorare.

La ora 15.30 a sosit Mihai Antonescu singur; Mareșalul a întârziat cam un sfert de oră. După venirea lui am trecut la Casa Mică, unde ne aștepta Regele. Am intrat în salon; Regele, Mareșalul, Mihai Antonescu și cu mine, luând loc în jurul unei mese rotunde. Alături, în biroul Regelui, așteptau nerăbdători Buzești, Stârcea, G-al Aldea, Col. Dămăceanu, G-al Anton și Ioanițiu.

Voi căuta să redau cât mai fidel această întrevedere dintre Rege și Antonești, întrucât se vor găsi mulți care să denatureze adevărul.

Trebuie să spun de la început că nu ne gândisem să-i arestăm, întrucât eram convinși că vin să-și prezinte demisia, ipoteză ce o socoteam mai probabilă, întrucât a face ei armistițiul era o chestiune mai delicată, căci trebuiau luate măsuri contra germanilor.

După ce am luat loc în jurul mesei, Regele întreabă:

• Care este situația, domnule Mareșal?
• Disperată, Majestate. Frontul este străpuns și în Moldova și in Basarabia.
  După obiceiul Mareșalului, în continuare începe tot el să atace, făcând răspunzătoare de acest dezastru armata care nu mai vrea să lupte, și aceasta din cauza agitației oamenilor politici, și lăsând chiar să se înțeleagă că și Regele cu mine avem parte de vină, căci am stat de vorbă cu oamenii politici, pe care i-am încurajat în acțiunea lor. Regele are răbdarea să-l lase să-și verse focul și, profitând de o pauză, pune întrebarea:
• Ce trebuie să facem? Nu credeți că este momentul a încheia armistițiul, fie dumneavoastră, fie un alt guvern?
  Mareșalul răspunde categoric că nu trebuie să încheiem armistițiul.
  Acest răspuns produce asupra Regelui și a mea o mare consternare, pe care probabil o sesizează Mihai Antonescu, care intervine:
• Se poate să cerem și armistițiu, însă să mai așteptăm două zile, căci trebuie să vină niște răspunsuri de la Ankara și Madrid.
• Domnule vicepreședinte, zic eu, nu credeți că așteptând două zile riscăm să ni se retragă condițiile de armistițiu și să cedăm în capitulare fără condiții? Am impresia că evenimentele se precipită și că e vorba de ore, nu de zile.
  Majestatea Sa Regele se adresează Mareșalului:
• Ce intenționați să faceți?
• Vom încerca să rezistăm pe frontul fortificat Focșani – Oancea – Bolgrad, zice Mareșalul
• Cu ce? – întreb eu – întrucât lucrările de fortificații nu sunt gata și trupele germane și române ce se retrag nu vor fi în stare să ocupe aceste poziții, fiindcă se retrag în mare dezordine.
• Cu batalioanele de recruți, zice Mareșalul, pe care le-am trimis acolo, și cu alte trupe ce vor veni din interior. De altfel, dacă nu vom reuși să oprim inamicul pe această linie, ne vom retrage în munți și vom încerca să rezistăm, nu putem părăsi pe germani.

Față de acest răspuns categoric, Regele s-a sculat în picioare și, fără a rosti o vorbă, le-a întins mâna și a ieșit afară. Antoneștii au rămas cu mine, în picioare, într-o tăcere chinuitoare.

Cei din biroul Regelui au auzit convorbirea și au luat măsuri de arestare; îndată ce Regele a intrat la ei, a dat aprobare să trecem la arestarea Antoneștilor și să facem lovitura de stat.

Prea puțin timp s-a scurs de la ieșirea Regelui, și a intrat în salon maiorul Dumitrescu Anton, din Batalionul de Gardă al Palatului, cu patru soldați, care a procedat la arestarea Antoneștilor. Mareșalul s-a îngălbenit și mi s-a adresat mie – cum putem să-i facem această ofensă? Nu i-am răspuns nimic, întrucât eram și eu destul de emoționat, fiindcă îmi dădeam seama de greutățile și răspunderile ce urmau acum.

Era ora 17. Dimpreună cu Regele, am trecut cu toții în Palat, în biroul meu, pentru a porni la cele ce trebuia să facem.

Col. Dămăceanu a plecat imediat la comandamentul Capitalei, să alarmeze trupele și să întrerupă legăturile telefonice între comandamentele germane și trupele lor. Planul era făcut cu tot deamănuntul, rămânea numai punerea lui în aplicare.

Regele a dictat decretul prin care eram numit Președinte de Consiliu. Înarmat cu acest decret, am plecat la Marele Stat Major să dau ordinele necesare trupelor de pe front și din restul țării pentru a înceta ostilitățile și pentru felul cum trebuiau să se grupeze.

Șeful Marelui Stat Major lipsea din București, așa că am intrat în cabinetul subșefului, G-al Arhip, căruia i-am pus pe masă decretul semnat de Rege cu numirea mea ca prim-ministru. G-al Arhip îmi spune: „Nimic surprinzător, era de așteptat. Vă rog, ce aveți de ordonat?“

Am chemat imediat pe Col. Leonida, șeful Secției Operațiilor, și împreună cu G-al Arhip am schițat ordinele ce trebuiau date și măsurile de luat. Trebuia să mă ocup eu de această parte, până la numirea generalului Mihail Gheorghe ca șef al Marelui Stat Major, numire ce trebuie să apară în cursul nopții în Monitorul Oficial.

După ce am terminat la Marele Stat Major am revenit la Palat, unde mai întâi am chemat telefonic pe G-al Vasiliu C. (inspectorul jandarmilor), pe G-al Pantazi (ministrul de război) și pe Col. Elefterescu (prefectul poliției), pentru a-i aresta ca unii ce ar fi putut contracara dispozițiile ce am luat. Nebănuind nimic, au venit imediat toți trei și au fost arestați.

În timpul acesta, trupele din Capitală și împrejurimi primiseră ordine și fiecare trecea în dispozitivul hotărât.

Începea să se însereze. Cea mai deplină liniște. Nu se bănuia încă nimic din cele petrecute.

Am alcătuit guvernul:

• Președinte de Consiliu: G-al de armată adjutant Sănătescu C.
• Miniștri fără portofoliu:
  1) Iuliu Maniu, șeful Partidului Național-Țărănescu
  2) Dinu Brătianu, șeful Partidului Național-Liberal
  3) Titel Petrescu, șeful Partidului Social-Democrat
  4) Lucrețiu Pătrășcanu, reprezentant al Partidului Comunist.
• Ministrul finanțelor și economiei naționale: G-al de divizie Potopeanu Gh.
• Ministrul sănătății și ocrotirilor sociale: Medic G-al Marinescu Nic.
• Ministru al agriculturii și domeniilor: Negel D-tru, administratorul Domeniilor regale.
• Ministru de război: G-al corp de armată Racoviță M.
• Ministru de interne: G-al corp de armată Aldea A.
• Ministrul comunicațiilor și lucrărilor publice: G-al Eftimiu C.
• Ministrul educației naționale: G-al corp de armată Boițeanu I.
• Ministru de externe: Niculescu-Buzești
• Ministru de justiție ad interim: Lucrețiu Pătrășcanu
• Subsecretari de stat:
  o La interne – Col. Dămăceanu D.
  o La aviație – G-al Gheorghiu Ermil
  o La marină: Contraamiral Georgescu
• S-au făcut numiri noi: Inspectoratul Jandarmeriei – G-al Anton
• Primarul Capitalei și prefectul poliției: G-al Dombrowski

La ora 22, Majestatea Sa Regele a citit la radio Proclamația prin care se declara încetarea ostilităților și acceptarea armistițiului. Cum a aflat populația, a și venit în Piața Palatului, unde s-a manifestat călduros pentru Rege.

De-abia din acest moment începe agitația, întrucât toată lumea este de acord cu lovitura de stat și cu arestarea Antoneștilor. Suntem în mare pericol, căci germanii vor reacționa, deși am luat măsuri pentru a-i neutraliza – dar cine poate ști dacă măsurile luate de noi sunt eficace…?

Constantin Sănătescu: Jurnal, Editura Humanitas, București, 1993

Extras din jurnalul Seniorului Corneliu Coposu

Înainte de ora 7. Maniu se bărbierește. Apar îmbrăcați în civil generalul Sănătescu și colonelul Dămăceanu, intrați prin str. Basarab și curtea de lumină. Îi rețin câteva minute în hol. Sănătescu este nervos și agitat. Dămăceanu este sobru și calm. Maniu îi poftește în dormitor. Sănătescu, dinainte pregătit, începe un nou asediu pentru a-l convinge pe Maniu să accepte șefia guvernului, subliniind că aseară târziu, Regele, care este foarte contrariat, i-a cerut să mai facă o încercare. „Eu, zice Sănătescu, îmi asum orice risc, cu devotament și cu convingere. Dar nu vreau să mă fac de râs!“. Dămăceanu dă din cap, în semn de acord, însă nu scoate o vorbă.

„Singura formulă valabilă este guvernul prezidat de dumneavoastră, cu sprijinul tuturor! Asta vrea Regele, asta vor comuniștii, asta vrem toți.“

Maniu, foarte calm, îi răspunde: „Domnule general, în cazul în care vom fi obligați să recurgem la soluția a II-a, formula politică cea mai potrivită va fi, așa cum am avut cinstea să propun azi noapte, în prezența dumneavoastră, a M.S. Regelui, un guvern Sănătescu compus exclusiv din generali, pe care cei patru reprezentanți ai opiniei publice îl vor garanta politicește, pentru țară și străinătate, prin prezența lor în guvern ca miniștri de stat.

În locul rămas vacant prin demiterea domnului Antonescu, vom constitui un guvern de armistițiu.

Armistițiul este un act militar, deci guvernul care-l va încheia va fi în mod logic un guvern de militari.

Pentru ca opinia publică din țară și din străinătate să aibă certitudinea că ieșirea României din războiul declarat contra Aliaților, armistițiul și abandonarea dictaturii sunt făcute cu acordul întregii noastre națiuni, partidele politice care reprezintă azi aproape unanimitatea națiunii vor garanta politicește guvernul de armistițiu condus de dumneavoastră, prin prezența reprezentanților lor, alături de dumneavoastră, ca miniștri de stat și de guvern.

De altfel, domnule general, repet că, în urma refuzului categoric al Moscovei de a accepta ca bază de discuție frontierele de la 1938 și în urma comunicării exprese a negociatorilor sovietici de la Stockholm și Cairo că acceptarea frontierei de la 1940, pe Prut, este o condiție sine qua non a armistițiului, în calitatea mea de om politic, mi-ar fi imposibil să prezidez un guvern care, prin forța împrejurărilor și pentru salvarea țării, este constrâns să accepte această clauză chiar și provizoriu. Aceasta cu atât mai mult cu cât eu (Maniu) am fost acela care a inițiat, cu ocazia ultimatumului sovietic, cel mai energic protest împotriva cedării Basarabiei și Bucovinei de Nord și în toată activitatea mea politică am susținut cu vigoare și constanță drepturile noastre asupra acestor provincii românești. Dumneavoastră, ca general, încheiați un act cu caracter militar și nu aveți răspundere politică pentru consecințele lor.“

Sănătescu, deconcertat, pleacă cu Dămăceanu, tot prin curtea interioară care duce în str. Basarab. Între timp, pe coridorul care duce la garsonieră se adunase obișnuita „clientelă politică“: șefi de sector, secție, circumscripție, care aduc știri sau vin după informații, provocând o forfotă cu care eram obișnuiți.

În jur de ora 10, plecăm (Maniu însoțit de Coposu) la Dinu Brătianu, în Calea Dorobanți, nr. 16. Mașina Siguranței, nelipsită după noi, parchează în fața casei.

Ne așteaptă Vîlsămescu. În birou – Dinu Brătianu. Vîlsănescu capătă consemnul să nu primească alți vizitatori în afară de George Brătianu, Titel Petrescu și Pătrășcanu. Între 10.30 și 11 sosește Titel Petrescu.

Titel Petrescu, comentând absența sau întârzierea lui Pătrășcanu, crede că s-ar putea datora orei nepotrivite ori locului nepotrivit (prea expus) care a fost stabilit pentru întâlnire, dată fiind obligația lui de a nu se expune prea mult. „De altfel, subliniază Titel Petrescu, nici eu nu agreez acest mod de a risca. Nu este exclus ca Pătrășcanu să ne aștepte la Mănuilă, așa cum era programarea, înainte de a interveni încercarea cu George Brătianu. În orice caz, după orele 11 ne vom regăsi.“

După un oarecare timp de așteptare, încep convorbirile în trei. Eu stau în hol. În jurul orei 11, sosește cu mașina, radios, George Brătianu, venind de la Snagov. George Brătianu, plin de entuziasm, relatează cu voce puternică, pătruns de importanța celor raportate, că, după un lung dialog chibzuit și calm, Antonescu i-a confirmat convingerea lui că nemții au pierdut războiul, a recunoscut că generalii lui Hitler au abandonat Moldova, călcându-și angajamentul militar și a admis că țara noastră trebuie să iasă din război. I-a spus, în continuare (lui George Brătianu), că are intenția să discute cu exponenții militari și diplomatici germani, cavalerește, situația disperată a României și să-i convingă cu argumente peremptorii că țara noastră trebuie să se retragă din război și că ei trebuie să fie de acord cu aceasta. El (Antonescu) va aprecia când și cum trebuie să procedeze. George Brătianu relatează în continuare că a trebuit să-i transmită, cu foarte multe menajamente, cererea ultimativă a opoziției. Antonescu s-a enervat la început, a calificat în termeni duri amestecul „așa-zisei opoziții“, dar, în cele din urmă, calmat, a tăcut, încredințându-l pe George Brătianu să transmită celor care l-au trimis următoarea contrapropunere:

1) Partidele de opoziție ori măcar Maniu și Brătianu să îi înmâneze un memorandum prin care să-și asume în mod expres răspunderea istorică și politică a armistițiului;

2) Să i se dea mână liberă pentru a alege el (Antonescu) momentul cel mai favorabil și mai oportun pentru tratarea armistițiului, în orice caz după restabilirea frontului și oprirea ofensivei sovietice;

3) Să i se dea posibilitatea de a obține în prealabil asentimentul nemților pentru ieșirea României din război. Antonescu crede că cei de la conducerea armatei sovietice, care au avut ocazia de a verifica eroismul armatei române, sunt conștienți de dificultățile pe care le-ar ridica ruperea unui front la Focșani-Nămoloasa-Galați și escaladarea Carpaților în lupta cu armata română; că, în consecință, sunt în măsură să aprecieze avantajul uriaș pe care l-ar oferi retragerea din război a României care va antrena prăbușirea frontului german din Balcani; că, în consecință, ispitiți de această perspectivă, vor oferi condiții bune, care, în schimb, le vor asigura o înaintare spectaculoasă, fără pierderi, de 3000 km.

Antonescu îi confirmă lui Brătianu că nemții au retras în Polonia flota a VI-a aeriană, precum și divizia blindată contractată pentru apărarea Nistrului.

Antonescu crede că, discutând cu nemții de la militar la militar, va obține acordul lor pentru ieșirea României din război.

Maniu, Brătianu și Titel Petrescu discută contra-propunerea. Sunt de acord să semneze un memorandul în sensul solicitării lui Antonescu. Nu sunt de acord cu punctele 2 și 3. Îl roagă pe George Brătianu să se înapoieze imediat la Snagov și să-i comunice lui Antonescu că partidele politice sunt de acord să-și asume răspunderea istorică și politică a armistițiului; că i se va înmâna memorandumul de acoperire, în limita de timp necesară elaborării acestuia. În continuare, să i se comunice că armistițiul trebuie să fie încheiat imediat, fără nici o așteptare și că nemții nu trebuie să fie, în nici un caz, preveniți de acțiunea ce se pregătește. I se cere lui George Brătianu să aducă imediat răspunsul lui Antonescu.

Este ora 12. Plecăm, Maniu cu mine, într-o mașină. Titel cu alta.
Plecăm în Schitu Măgureanu, unde așteaptă, probabil, Pătrășcanu. Urcăm la etajul 5. Eu mă opresc la etajul 4 (apartamentul lui Mănuilă); intru prin spate și găsesc în birou pe Lucrețiu Pătrășcanu însoțit de C. Agiu. Ne urcăm un etaj, prin scara de serviciu. În dormitorul lui Maniu începe o conversație între Maniu, Pătrășcanu și C. Agiu. Titel Petrescu asistă. Se discută pe marginea rezultatelor înregistrate de ultimele demersuri făcute pe lângă Antonescu de George Brătianu. Este așteptat al doilea demers și întoarcerea lui Mihalache. Se conchide că, așa cum este hotărât și convenit, în caz de nereușită, se va trece la soluția a II-a. Pătrășcanu și Agiu, precum și Titel Petrescu insistă ca Maniu să-și asume președinția. Maniu repetă argumentele deja prezentate Regelui și lui Sănătescu, care îl împiedică de a primi președinția. Afirmă că guvernul format din militari trebuie să fie prezidat de un militar.

Agiu crede că ar fi bine să fie un guvern civil, cu participarea celor patru partide, și cere ca Partidul Comunist să participe la guvern măcar cu 3 miniștri. Maniu crede că nu trebuie să se imprime coloratură politică unui guvern de armistițiu, urmând ca după perfectarea armistițiului, guvernul provizoriu de militari să fie înlocuit. Comuniștii cer să se stabilească din timp proporția participării la guvern a partidelor din B.N.D. Maniu răspunde că nu e cazul și că, de altfel, nu se poate lua o hotărâre concretă fără prezența lui Dinu Brătianu. Având în vedere demersurile care sunt în curs și al căror rezultate va fi cunoscut în scurtă vreme, propune ca discuțiile să fie reluate la ora 20, în același loc. Cei prezenți sunt de acord. Pătrășcanu și Agiu urmează să se strecoare neobservați mai târziu, după plecarea agenților de Siguranță.

Ora 14. Sosește Mihalache, deprimat. Conversația dură cu Antonescu, fixat pe o poziție de megalomanie. „El știe ce trebuie să facă, să nu fie învățat! Nimeni nu e mai bun român decât el! Nu tăgăduiește că nemții au pierdut partida. Dar revine cu argumentul că armistițiul se încheie cu arma la picior, de pe poziții de forță. Nu e tot una să capitulezi, înghițind condițiile umilitoare ale învingătorului, sau să-i smulgi clauze avantajoase, atunci când mai poți să-l controlezi Își rezervă (Antonescu) libertatea și dreptul de a aprecia singur cel mai favorabil moment și nu se arată dispus să primească sfaturi de la oameni care nu cunosc tactica militară și harta frontului“. Mihalache se întoarce la casa lui Nistor Badea.

Ora 15. Dinu Brătianu la telefon. Supărat, anunță că George Brătianu s-a întors de la Snagov, repezit de Antonescu, care, între timp, și-a revizuit atitudinea înțelegătoare manifestată în cursul dimineții. Enervat de insistențele interlocutorilor (Brătianu și Mihalache) și de cererea lor fermă de a accepta punctul lor de vedere, s-a înfuriat, nemaifiind dispus să tolereze nici un amestec în treburile pe care le consideră de exclusiva lui competență. Între timp, a renunțat și la audiența la Rege, pe care o anunțase, și vrea să plece pe front. Dinu anunță că pleacă imediat spre Pitești și lasă om de legătură pe C. (Bebe) Brătianu.

Ora 15.30. Plecăm (Maniu, Leucuția, Coposu) la palatul Știrbey, unde ne așteaptă Niculescu-Buzești.
Maniu îl informează pe Buzești despre cele întâmplate în ultimele 4 ore: ședința de la Dinu Brătianu, convorbirile lui George Brătianu cu Mareșalul (ultima înregistrată de câteva minute prin telefon), întâlnirea dintre Mihalache și Antonescu și discuțiile cu Pătrășcanu, Agiu și Titel Petrescu. În concluzie, își manifestă nemulțumirea pentru eșecul tentativelor făcute pe lângă Antonescu și îngrijorarea pentru eventualele gafe ce le-ar putea face Antonescu, periclitând toată acțiunea. Cu regret, ajunge la concluzia că trebuie să se renunțe la speranțele legate de formula I. Socotește că este imperios necesar să fie împiedicat Antonescu să ia contact cu nemții, deoarece, în momentul când nemții vor avea confirmarea acțiunii ce se urmărește, vor preveni prin măsuri brutale realizarea ei. Probabil că Antonescu nu-și dă seama că a trata cu nemții ideea armistițiului înseamnă o adevărată sinucidere. Buzești este de acord că, pentru a se asigura reușita acțiunii, trebuie să se acționeze prompt și fără amânări.

Buzești îl întreabă pe Maniu dacă își menține refuzul de a prezida guvernul și Maniu confirmă.

Buzești îi cere lui Maniu dezlegare pentru aplicarea soluției a II-a în cazul când nu ar interveni în ultimul moment o revenire a lui Antonescu. Maniu îi răspunde că, așa cum s-a convenit, în cazul când soluția I eșuează definitiv, în mod automat și conform acordului în prealabil stabilit, se va pune în aplicare soluția a II-a.

Buzești transmite lui Maniu cererea Regelui și a apropiaților lui de la Palat ca Maniu să fie de acord cu întrebuințarea, în locuri de răspundere, a foștilor ofițeri „carliști”- general Mihail, general Dembrowski -, care fuseseră îndepărtați din armată de Antonescu. Maniu răspunde că Regele și Sănătescu au din partea sa mână liberă în alegerea oamenilor socotiți utili.
Se stabilește ca loc de comunicare și corespondență Splaiul Unirii, nr. 4, la locuința doctorului Romul Popp. Buzești raportează că a trimis la Cairo telegrama încredințată lui, prin care se cere dezlegare pentru declanșarea acțiunii. Apoi pleacă grăbit la Palat.

Ne întoarcem în Splaiul Unirii la orele 16.00.
Găsim acolo pe Nerva Elekeș, Victor Anca și Camil Mănuilă. După un sfert de ceas, sosește Romul Boilă.

Ora 17. Vine, de la Palat, trimis de Buzești, prefectul Palatului Iorgu Ghica. Este palid și emoționat. Anunță că Antoneștii (Ion și Mihai) au fost arestați înainte cu o jumătate de oră și gărzile care îi însoțeau au fost dezarmate și imobilizate. Comunică, în grabă, demersurile făcute pentru neutralizarea, la Palat, a lui Piki Vasiliu, Pantazi, Tobescu și Elefterescu.

Buzești a dat prin Papadache dispoziții de întrerupere a legăturilor telefonice și a cablurilor germane, precum și a legăturilor Jandarmeriei, Siguranței și a S.S.I. Consemnul general: dispersare și adăpostire până la limpezirea situației. Grupul de la Palat pregătește documentele și guvernul nou, după „rețeta” Maniu.

C.M.C. pune în aplicare planul de măsuri. Se speră ca în zorii celei de a doua zi să se poată ține primul consiliu de miniștri. S-a decis în comitet restrâns ca Regele să plece și să se pună la adăpost încă în aceeași seară, după soluționarea formalităților urgente. Roagă, din partea Regelui, a lui Sănătescu și a lui Buzești, ca Maniu să se adăpostească într-un loc nevizat până a doua zi. Iorgu Ghica întreabă cum poate să dea urgent de urma lui Dinu Brătianu, Titel Petrescu și Pătrășcanu, pentru a le aduce la cunoștință situația. Îi răspund că Dinu Brătianu este plecat din Capitală, iar Pătrășcanu și Titel Petrescu vor fi la orele 20 la Sabin Mănuilă în str. Schitul Măgureanu, unde au întâlnire programată cu Maniu.

Maniu roagă pe Iorgu Ghica să transmită celor doi că ședința proiectată a devenit fără obiect și că vor întâlni la ședința consiliului de miniștri.

Anunță că în zori va fi la Palat.

Iorgu Ghica repetă consemnul de dispersare și pleacă.

Leucuția propune schimbarea locuinței, oferindu-i lui Maniu casa doctorului Camil Mănuilă din Parcul Domeniilor, la adăpost de orice risc. După zecile de vizite și frământarea din ultimele zile, desigur că locuința în care ne aflăm este în colimator.

Nerva-Andrei Elekeș oferă apartamentul său, mai puțin vizitat, din cealaltă aripă a blocului C.E.C., etaj 4, cu orientare spre Tribunal. Maniu acceptă. Leucuția nu este de acord. Imediat ne strecurăm prin spatele imobilului, în apartamentul lui Nerva Elekeș: Maniu, Elekeș, Hudiță, Aurel Popa, Leucuția, Coposu, Camil, Mănuilă, Anca, ing. R. Boilă, Livianu și C. Leahu, care sosiseră între timp. Lăsăm vorbă femeii de serviciu că am plecat din București.

Instalați în apartamentul de la etajul 4, deschidem aparatul radio. Elekeș face legătura cu comandamentul de la telefoane și îi cere lui Papadache să țină legătura permanentă cu telefonul său și să transmită orice informație demnă de înregistrat. Apoi cere legătura cu Palatul. Răspunde Buzești, care relatează în fraze scurte evenimentul, repetă consemnul de dispersare și anunță arestarea lui Piki Vasiliu, Pantazi și Elefterescu, fără complicații. Raportează că el este în curs de redactare a documentelor, iar Sănătescu se chinuiește să întocmească lista guvernului de generali, conform rețetei lui Maniu.

Maniu vorbește apoi la telefon prin amabilitatea lui Papadache, cu Sibiul, Blajul, Baia de Arieș. Vorbesc și eu la telefon cu familia, la Alba Iulia (Oarda). Încercăm să prindem la telefon Snagovul, unde se află familiile Ghiță Popp, Solomon, Hudiță, Ilie Lazăr, Dobrescu, soția mea. Nu putem obține legătura.

Se dau indicații de atenție mărită și adăpostire.
Se discută perspectivele.
Suntem în așteptarea comunicatului

Între timp, se înregistrează vești primite prin Papadache. Luăm contact cu A.A. și gen. Ionescu.

Totul pare a decurge conform prevederilor.

Maniu ia legătura telefonică cu C.M.C. Ajunge destul de anevoie la col. Cristea, care confirmă că a început aplicarea măsurilor prestabilite. Comunicăm lui Buzești noul număr de telefon la care poate fi găsit Maniu.

După orele 22, se citește, în urma unor anterioare avertizări, comunicatul, apoi proclamația Regelui, lista guvernului, decretele.

Ascultăm cu emoție neascunsă. Gazda, Nerva Elekeș, care avusese grijă să pună la gheață două sticle de șampanie, ne servește, pentru sărbătorirea marelui eveniment, câte un pahar de șampanie. Ciocnim pentru libertatea și independența României. Noi suntem exuberanți. Pe chipul lui Maniu se citește îngrijorarea. Dintre cei prezenți, se retrag Camil Mănuilă și ing. Boilă după ce insistă, fără rezultat, ca Maniu să plece cu ei. Pleacă, de asemenea, Leahu și Livianu.

Începem discuția și comentariile legate de textele difuzate la radio.

Maniu își exprimă nemulțumirea mai întâi pentru interpolarea „civililor” în guvern (în afară de militari, se anunțase numele lui Gh. Niculescu-Buzești la Ministerul Afacerilor Externe, D. Negel la Agricultură și Lucrețiu Pătrășcanu la Justiție (ad-interim). „Trebuiau să se conformeze și să respecte întru totul formula convenită, adică guvern compus exclusiv din militari, fără participare de civili, girat de B.N.D.”, continuă Maniu. „Buzești, care este un om excepțional, nu avea ce să caute într-un guvern militar provizoriu. Prezența lui Negel poate fi socotită provocatoare, el fiind cu un picior în grupul criminalilor de război. La Justiție trebuia să fie tot un general.”

La întrebarea mea privind membrii guvernului, dintre care unele nume erau necunoscute, Maniu răspunde: „Nu are nici cea mai mică importanță. Eu i-am sugerat lui Sănătescu și i-am spus lui Buzești să transmită Regelui că alegerea membrilor guvernului să se facă dintre generalii disponibili, de încredere, de preferință la fiecare departament cu general de specialitate sau profil apropiat. Pe Mihail și pe Dembrowski i-a vrut Regele, considerându-i și devotați și adversari hotărâți ai lui Antonescu. Nu contest competența profesională a acestora, dar știu că au fost oamenii lui Carol II”.

În trecere, Maniu subliniază că includerea lui Potopeanu – care este excepțional de înzestrat și demn de apreciere în guvern, ar putea nemulțumi pe ruși, datorită trecerii lui prin fruntea Comandamentului Militar al Transilvaniei.

La un moment dat, Maniu spune: „Acum, cel mai important lucru este cum se vor descurca [Iosif] Teodorescu și Dămăceanu ”. „Sper ca nemții să intre în panică din cauza elementului surpriză, căci, altfel, s-ar putea întâmpla o nenorocire“.

Corneliu Coposu, Doina Alexandru: File dintr-un jurnal interzis 1936-1947, 1953, 1967-1983, Editura Vremea, București, 2014

23 august 1944, ora 22.30
Proclamația Regelui Mihai (citită la radio)

„Români!
În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înțelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea țării de la catastrofa totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.

Români!

Un nou guvern de uniune națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de U.R.S.S., Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.

Din acest moment, încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Priviți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile ne-au garantat independența țării și neamestecul în treburile noaste interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.

Români!

Poporul nostru înțelege să fie stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre libere luate și care nu atinge drepturile nimănui, este un dușman al neamului nostru. Ordon armatei și chem poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul tronului și al guvernului pentru salvarea patriei. Cel care nu va da ascultare guvernului și se opune voinței poporului este un trădător de țară.

Români!

Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi, în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor țării sunt garantate și vor fi respectate.
Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii, vom trece hotarele impuse prin dictatul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupația străină.

Români!

De curajul cu care vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul țării noastre.

Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc, să pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite.“

Declarația guvernului

„[…] Astăzi dictatura a fost înlăturată. Poporul reintră în drepturile lui. Regimul politic pe care îl vom înfăptui va fi un regim democratic, în care libertățile publice și drepturile cetățenești vor fi garantate și respectate. […]
Guvernul, adresându-se vouă, tuturor cetățenilor țării, vă cere să faceți zid în jurul M.S. Regele Mihai I și în spiritul unei desăvârșite uniri și discipline naționale, să-i dați tot sprijinul pentru înfăptuirea comandamentelor supreme ale ceasului de față: asigurarea păcii și instaurarea unui regim democratic, de largi drepturi și libertăți publice pentru toți cetățenii țării.“

Extras din amintirile lui Ilie Lazăr

” …..Cu ani, inaintea oricui, Iuliu Maniu a organizat si dirijat opinia publica romaneasca spre alianta cu marile puteri democratice. In anul 1941 a facut un acord cu ministrii Marii Britanii si Statelor Unite angajandu-se categoric pe aceasta linie, fapte pe care le-au stiut colaboratorii d-sale din conducerea partidului si anume : d-nii Mihalache, Dr.Lupu, Mihai Popovici si Ghita Pop.

Cu ani inainte, Iuliu Maniu, prin trimisii sai, a transmis un mesaj prizonierilor nostri din Rusia, sa se inroleze ca armata separata contra germanilor. Cu mult inaintea tuturor Iuliu Maniu a pus problema iesirii din razboi si incheierea armistitiului, atat Regelui cat si Maresalului Antonescu. Nu voi starui cu amanunte asupra acestor tratative, atat doar ca va veni timpul cand insusi dl. Maniu va fi obligat sa puna anumite lucruri la punct.

Se va vedea ca d-nii Groza, Tatarescu si alti „apostoli” ai „lumii noi”, beneficiari ai actului de la 23 august, erau complet absenti de la orice actiune care era riscanta.( Dl. Groza i-a spus doamnei Lucretia Barbu :” Ce, eram prost sa raman in Bucuresti?”).

Dl. Maniu va trebui sa-i arate pe toti si toate ajutoarele lui pretioase in acele actiuni riscante. Evident, nici chiar noi, ce-l secondam zi de zi pe Dl. Iuliu Maniu, nu puteam sti tot ce facea, deoarece, prin felul cum dl. Maniu utilizeaza pe oricare dintre colaboratorii sai, ceilalti banuiesc dar nu stiu nimic precis. Eu stiu doar atat, si aceasta cu toata certitudinea ca , actul de la 23 august a fost pregatit in cele mai mici amanunte, exclusiv de Iuliu Maniu, cu ajutorul a cel mult 12-16 insi. Marele noroc a fost ca Majestatea Sa Regele a consimtit sa uzeze de drepturile sale constitutionale si prin aceasta a asigurat acel minunat succes. Sa nu se uite ca cele mai mici amanunte au fost puse la punct de catre oamenii din anturajul Majestatii Sale Regele Mihai I, in perfecta colaborare cu dl. Iuliu Maniu. Lauda si recunostinta se cuvine, afara de cei plecati in strainatate, in frunte cu Printul Barbu Stirbey, d-lor Cornel Bianu, Constantin Visoianu, precum si colaboratorilor lui Iuliu Maniu din interior, care, aici, sub calcai german, au riscat in fiecare zi. Imi permit a aminti vreo cativa pretiosi colaboratori ai Majestatii Sale si ai d-lui Iuliu Maniu ca : General Aldea, General Niculescu, Colonel Damaceanu, Colonel Olteanu, Colonel Emilian Ionescu, d-nii Niculescu- Buzesti-Starcea, Ghita Pop, Dr. Leucutia, Georgescu, dr. Solomon, Hudita, Caramfil, Maldarescu, Petrusca, Ilie Lazar. Mare si pretios concurs au dat doamnele Madgearu, Ecaterina Stirbey, Alice Sturdza, Mara Lazar, Dr. Manoila si Ligia Georgescu.

Despre cele mai sus insirate, afirm cu preciziune ca au avut un rol hatarator la actul de la 23 august. Dl Maniu este in drept sa ma corecteze sau sa dezminta. Eu mi-am permis aceasta indiscretie. Despre dl Patrascanu – care a dat un mare interviu lipsit de modestie in aceasta chestiune – stiu atat, ca de vreo cateva ori a venit la dl. Iuliu Maniu, iar o data in casa d-lui Manoila, rugat fiind sa iesim cu muncitorii in strada, a spus : ” Garantati, d-le Maniu, ca politia nu trage ?”

N-ar trebui ca acest act salvator pentru viitorul neamului romanesc sa-l discute oameni care n-au nici o competenta.

Ilie Lazăr

N-ar trebui ca acest act salvator pentru viitorul neamului romanesc sa-l discute oameni care n-au nici o competenta. Doi factori au pregatit si dus la bun sfarsit totul. Acestia au fost: Regele Tarii si Iuliu Maniu. Toti ceilalti, fie ca erau in uniforma, fie in civil, au activat dupa pregatirea si indrumarile celor doi factori. Asigur pe toti cei cu interviuri si beneficiari ai acestui act important, ca cei care au riscat, punandu-si capul la bataie, nu s-au gandit niciodata la o recompensa, ci au crezut tare ca pentru salvarea neamului, nici o jertfa nu este prea mare. Neamul acesta harnic, bun si viteaz, merita pe viitor o soarta mai buna si n-ar trebui sa repete greselile din trecut, cand toti aventurierii si instrainatii erau cocotati la conducere.

Dupa desavarsirea actului de la 23 august, germanii cred ca este cazul sa ne pedepseasca. Fostii comandanti din Bucuresti, care au fost eliberati pe cavant de onoare, au bombardat orasul si au atacat solid. Au bombardat masiv Palatul Regal, Teatrul National, Atheneul, Telefoanele si toata Calea Victoriei, precum si alte obiective militare. Dupa arestarea Maresalului Antonescu , a lui Ica Antonescu, a generalului Pantazi, a generalului Vasiliu si a colonelului Elefterescu, actiunea militara isi urmeaza cursul metodic. In frunte stau Regimentul de Garda comandat de colonelul Olteanu. Dl. Iuliu Maniu era cand la Palat, cand la sediul lui permanent, in locuinta compusa din 2 camere a d-lui Romul Pop, din Splaiul Unirii, nr.5, cand la Marele Stat Major, din Palatul CFR, de langa Gara de Nord. Eu, in noaptea de 23-24 august, am fost surprins la Snagov, unde se gasea vila d-lui dr, Costinescu si a d-lui Dinu Bratianu. Aici era cat pe-aici sa fim capturati de germani. In ultimul moment am fost salvati de catre doi agenti trimisi de Marele Stat Major, la rugamintea d-lui Maniu. M-am salvat facand un mare inconjur, sosind la Bucuresti in cel mai mare bombardament. Prietenii care m-au crezut capturat s-au bucurat vazandu-ma.

Legatura d-lui Maniu cu Marele Stat Major si cu Comandamentul Capitalei a organizat-o generalul V. Barbu… La inceput dl. Maniu personal mergea la Marele Stat Major, fara sa tina seama de pericolele ce-l amenintau, in cele mai mari bombardamente. Totdeauna era insotit de generalul Barbu, de maiorul de Stat Major, Ratiu sau de Aurel Maldarescu, Cioculescu, Cantemir sau Furnarache. Aici la permanenta Marelui Stat Major erau numai vreo cativa maiori, sefi de birouri. Dl general Mihail, seful Marelui Stat Major era in padurea Pasarea, iar dl. presedinte al Consiliului de Razboi, Sanatescu cu alti generali, erau la Bolintinul din Vale, la cca 30 km. de Bucuresti. Dl. Maniu insotit de ge. Barbu, Radu Cioculescu si Furnarache au plecat imediat la Bolintinu din Vale. Aici gaseste pe Generalul Sanatescu, Aldea, Eftimiu, Damaceanu si altii. Cu cei prezenti s-a tinut imediat un Consiliu ad-hoc, dl. Maniu aratand temeiurile juridice si bazele constitutionale care trebuie sa stea la baza noului aparat de stat. ( Constitutia de la 1866 si 1923) A rugat ca Guvernul sa ia contact oficial cu aliatii de la Cairo si Moscova, pentru incheierea armistitiului, in conditiile in care au fost stabilite in prealabil si in secret. Generalii au rugat pe dl. Maniu sa nu se reintoarca la Bucuresti, date fiind pericolele. El totusi a crezut ca trebuie sa plece, deoarece prezenta sa in Capitala, unde toata populatia era in adaposturi, in permanenta, era incurajatoare.

Legatura cu Partidul Liberal o avea prin dl. Constantin Bratianu.

Luptele pentru eliberarea Capitalei, a Munteniei, a Olteniei si Transilvaniei de Sud au durat doua saptamani. Dupa aceasta, au intrat si trupele aliate in orasele deja total eliberate.

Despre actiunile secrete ale domnului Iuliu Maniu mi-as mai permite o destainuire : o data, fara stirea nimanui, s-a intalnit in padurea Pustnicul, cu dl. Chesterle, recent lasat cu parasuta langa Alexandria. Mai suntem in posesiunea( fara aprobarea d-lui Maniu, care ne-a conjurat s-o distrugem) unei ciorne cu manuscrisul d-sale, continand o telegrama catre dl. Churchill, si una catre un oarecare „Alecu” la Cairo. Dispozitiunile pe care le dadea conducatorilor romani din Ardealul de Nord, le facea pe cai incredibile. O data- si mi se pare chiar primele dispozitiuni- le-a dus in gheata sotia mea , riscand mult de tot.”

Acestea sunt mărturiile despre 23 august 1944, scrise în prima parte a memoriilor lui, la ” Coana Miluta, sub steag englezesc, la 30 mai 1945

Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, într-un interviu de mare substanță acordat doamnei Marilena Rotaru, în 1994, lansat și publicat la sfârșitul anului 2014 la editura „Curtea Veche”, având titlul „Cuvântul Regelui” spunea următoarele despre momentul arestării mareșalului Antonescu:
„Brătianu cu liberalii nu aveau pe nimeni care putea să preia această gardă. Maniu avea pe cineva, îl chema Ilie Lazăr, care din cauză că noi am făcut ceea ce am făcut la 23 august, și nu la 26 august cum era plănuit, el se afla în Transilvania, tocmai ca să recruteze o echipă, care să completeze o echipă românească a Armatei române, ca să-l păzească pe Antonescu. Ideea generală era ca nu cumva să se întâmple ce s-a întâmplat cu Mussolini. Nu din partea românească, ci din partea nemților, dacă ei reușeau să spargă frontul din jurul Bucureștiului, să vină acolo, se risca să pună mâna pe Antonescu și să înceapă din nou toată chestiunea. Oricum, Ilie Lazăr, nu a reușit să aibă oamenii lui la timpul necesar. Comuniștii cu Bodnăraș, adică Ceaușu, cum îl chema atunci, se organizaseră dinainte și aveau aceste echipe”

Articolul Iuliu Maniu și Actul de la 23 August 1944 – adevărul istoric apare prima dată în Marius ANDREI.

Se împlinesc cincizeci de ani de când România a ieşit din alianţa cu Germania nazistă.

Ceea ce ar trebui să cunoască astăzi generaţiile tinere este că alianţa cu Germania lui Hitler n-a fost confirmată de nici un pact care să prezinte garanţii pentru viitorul naţiunii noastre. Silită să-şi încalce vocaţia sa pentru neutralitate, România intrase în război pentru a-şi cuceri teritoriile pierdute prin înţelegeri și pacte inspirate sau favorizate chiar de viitorul său aliat, Germania.

Ruperea acestei alianţe era dorită de întreg poporul român, încă din zilele în care armata noastră îşi împlinise rolul de-a readuce în hotarele Patriei pământurile româneşti de dincolo de Prut. Războiul îşi pierduse demult motivaţia şi nu făcea altceva decât să transforme România într-un agresor — şi asta în timp ce întreaga lume întemeiată pe respectul faţă de democraţie îşi aduna forţele pentru a da o replică decisivă pericolului nazist.

Actul de la 23 August, pe care l-am anunţat personal întregului popor român, n-a fost dorit de Rusia sovietică, pe care chiar a surprins-o. În vederile acesteia, ar fi urmat ca România să devină un sângeros teatru de război. Nu s-a întâmplat astfel, pentru că cei mai luminaţi oameni politici şi marii noştrii patrioţi au prevăzut dezastrul spre care era împinsă naţiunea. Ei au luptat împreună cu mine ca să-l preîntâmpine, în pofida atitudinii neînţelegătoare şi refuzului exprimat de Mareşalul Antonescu. Nu s-a întâmplat aşa pentru că de la cel mai simplu ostaş până la comandanţii de mari unități, armata a înţeles fără ezitări raţiunea de stat a nevoii participării noastre — sub presiunea timpului — la ofensiva Puterilor Aliate.

Actul de la 23 August 1944 a făcut să înceteze regimul dictatorial al Mareşalului şi, readucând statul de drept odată cu constituţia democratică din 1923, a permis armatei române să iasă victorioasă în luptele pentru recucerirea Nordului Transilvaniei.

O mare parte din răspunderea pentru drama pe care a suferit-o apoi poporul român şi celelalte state din Răsăritul Europei cade în sarcina Aliaţilor. În timp ce puterile occidentale n-au dorit să acorde statutul de cobeligerant ţărilor transformate deja în sateliţi ai Uniunii Sovietice, aceasta le-a tratat ca pe nişte ţări învinse, pentru a le putea impune înrobitoarele sale pretenţii economice și politice.

România poate sta cu fruntea sus în faţa popoarelor. Stau mărturie faptele de eroism ale Armatei Române, marele număr de ostaşi şi de ofiţeri pe piepturile cărora au strălucit ordinele Mihai Viteazul, Steaua României și celelalte ordine şi decoraţii, stau mărturie sutele de mii de vieţi jertfite pe câmpurile de bătălie ale Răsăritului şi Apusului.

Armatei Române îi adresez elogiul meu. Căci ei, celei de astăzi, îi aparţin şi fapta cuceririi Nordului Transilvaniei şi clipa de credinţă din 23 August 1944.

Ziua de 23 August a însemnat, înainte de orice, începutul unei lupte de arme esenţială pentru istoria noastră, pentru Europa, un moment asemănător în importanţă cu debarcarea în Normandia. Din nefericire, semnificaţia acestei zile a fost mistificată timp de cinci decenii. Pentru a-i răpi adevăratul înţeles militar şi politic, ea a fost preschimbată în sărbătoarea naţională a României, transformată la rândul ei în republică populară comunistă. Astfel a fost înlăturată ziua de 10 Mai din calendarul nostru, pentru ca treptat ziua de 23 August să devină un simbol comunist şi o poartă prin care să pătrundă forţele comunismului, ostile poporului român și democrației în aceeași măsură ca și forțele nazismului.

Astăzi, după revoluția din 1989, cei ce au slujit cu zel dictatura comunistă și au contribuit la oprimarea națiunii române afirmă că prin actul de la 23 august eu sunt cel care a vândut țara sovietelor. Și aceasta părând să uite că în acel moment armatele sovietice se aflau deja pe sfântul pământ românesc și desigur, nechemate de mine.

Vreau, în amintirea zilei de 23 August 1944, să elogiez lupta de rezistenţă în munţi a militarilor şi civililor care, vreme de un deceniu şi mai bine n-au vrut să admită îngenuncherea poporului nostru în faţa puterii sovietice. Preamăresc, de asemenea, pe cei care au îndrăznit să spună NU tuturor formelor de îndoctrinare comunistă, care nu şi-au pierdut nădejdea în revenirea ţării la normalitate şi care, cu preţul libertăţii şi al vieţii lor, au predat generaţiilor următoare idealurile democraţiei. Gândul meu se mai îndreaptă şi spre martirii credinţei în Dumnezeu, spre toţi cei care au făcut din suferinţa lor un zid împotriva ateismului şi a deznaţionalizării. Fără toţi aceştia, poporul român n-ar fi avut puterea să zdruncine din temelii edificiul comunist. În 1989 tinerii români nu s-au ridicat numai împotriva unui dictator. Ei au contestat comunismul în lume, păgubitoarea lui supravieţuire împotriva evidenţelor şi pentru aceasta au plătit cu vieţile lor. În jertfa lor eu văd una din verigile eroismului românesc, cu cât mai ignorată de oamenii puterii de azi, cu atât mai strălucitoare.

Români!

Armata României are o istorie a ei — una şi indivizibilă. Se poate spune că orice comandant, adresându-se trupelor sale, o face de fapt pentru toţi ostaşii români în serviciul Patriei.

Cu această conştiinţă m-am adresat Armatei Române la 23 August 1944, iar aceasta m-a urmat potrivit jurământului său de credinţă. Chiar dacă a fost supusă vreme de atâtea decenii unui program de îndoctrinare, chiar dacă şefii comunişti au îndreptat-o cu armele spre interior, încercând s-o aservească unor interese străine Patriei, Armata Română s-a arătat în esenţa ei continuatoarea tradiţiilor noastre de credinţă şi luptă. O dovedeşte înţelepciunea cu care ea s-a alăturat luptătorilor din Decembrie 1989, din clipa în care s-a auzit strigătul “Armata e cu noi!”. O dovedeşte aspiraţia ei spre slujirea exclusivă a intereselor adânci ale Patriei, tendinţa de a se situa dincolo de orice ideologie și guvernare.

România, ca şi poporul român, a fost înzestrată de puterea divină cu tot ce poate duce la înălţarea spirituală și bunăstarea materială.

Fie ca viitorul să ne aducă tuturor pacea și să ne regăsim într-o patrie prosperă, mândră de locul ei printre celelalte națiuni.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Mihai R.

23 August 1994

Pe aceeași temă

• Iuliu Maniu și Actul de la 23 August 1944 – adevărul istoric
• Corneliu Coposu: Semnificația Loviturii de Stat – Trădare sau salvare

Articolul 23 august 1994: Mesajul Majestății Sale Regele Mihai către Ţară apare prima dată în Marius ANDREI.

Această neaşteptată răsturnare politică şi militară, care a accelerat în mod substanţial încheierea ostilităţilor, a constituit, fără îndoială, prin valoarea ei strategică, unul din elementele decisive ale războiului mondial şi se înscrie în istorie, prin coordonatele sale reale, între faptele memorabile ale conflagraţiei, cu profunde implicaţii internaţionale.

Armistiţiul din septembrie 1944 a fost un act de autoritate, patriotic, indispensabil şi salvator pentru România. Unele consecinţe grave pentru ţară, care au urmat după 1946, nu au fost generate de armistiţiu, ci de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi de atitudinea Aliaţilor, profund dăunătoare pentru România (precum şi pentru celelalte ţări din sud-estul Europei).

Schimbarea radicală realizată la 23 august 1944 s-a dovedit a fi fost expresia unei înţelepciuni politice temeinic chibzuite. A-i contesta importanţa, valoarea şi efectele ei salutare, înseamnă a nesocoti realitatea.

Momentul declanşării acţiunii conspirative de răsturnare, în condiţiile disperate în care se găsea România (lăsată la totala discreţie a viitorului ocupant), şi în faţa unor perspective înspăimântătoare, de prăbuşire iremediabilă, poate fi socotit ca ultimul, dar şi cel mai oportun moment, pentru evitarea dezastrului care începuse să se contureze şi care viza dispariţia statului de pe harta Europei.

S-au exprimat afirmaţii lipsite de temei şi de control, care au pretins că lovitura de stat ar fi putut să fie devansată cu consecinţe mai bune pentru viitorul ţării. Inexact. Asemenea speculaţii sunt edificate pe eroarea fundamentală de a nu se fi luat în calculat șansele de reușită ale unei atari tentative. Orice încercare, iniţiată mai devreme, era dinainte condamnată la eşec. (Cu o lună mai înainte, nemţii dispuneau în România de efective cifrate la 900.000 de ostaşi și aveau la hotarele țării noastre peste 70 de divizii operative, cu ajutorul cărora erau în măsură să anihileze orice încercare de desprindere a României din angrenajul „coaliției militare”).

S-a mai lansat, peste frontiere, teza absurdă (cu certă paternitate legionară), că răsturnarea de la 23 August 1944 ar fi fost un „act de trădare”, că România ar fi trebuit să continue războiul alături de nemţi şi sa opună rezistenţă „până la ultimul soldat”. S-au găsit chiar apologeţi ai fascismului care au elaborat concluzia aberantă că rezistenţa prelungită a României ar fi îngăduit Germaniei perfecţionarea armelor secrete, menite să schimbe soarta războiului. Asemenea opinii iresponsabile au fost categoric infirmate de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor militare.

Unele voci izolate au pretins că lovitura de stat ar fi fost precipitată şi că ar fi fost mai bine să se lase mareşalului Antonescu posibilitatea de a alege un moment mai favorabil pentru a ieşi din război şi pentru a smulge de la Aliaţi condiţii de armistiţiu mai avantajoase. (Fără îndoială că armistiţiul negociat de pe poziţie de forţă, cu spatele acoperit de o armată mai puternică, având capacitatea de rezistenţă apreciabilă, ar fi însemnat un avantaj cert. Însă aceste condiţii, care au fost luate în considerare de către conspiratori, nu au putut fi realizate). Precipitarea acţiunii a fost impusă tocmai de refuzul Mareşalului (care a fost solicitat până în ultima zi) de a-şi asuma, făra amânare, responsabilitatea armistiţiului. Acceptarea lui ar fi simplificat lucrurile şi ar fi prezentat mai mari garanţii de reuşită. Şi a mai fost impusă (precipitarea acţiunii) de intenţia cunoscută mareşalului de a negocia cu Hitler (în spiritul unei „colaborări loiale”), ieşirea României din război. Dacă Antonescu nu ar fi fost împieducat, prin arestare, să-și pună intenția în aplicare, este indiscutabil că tratativele preconizate de el ar fi declanșat ocuparea neîntârziată a țării de către nemți și compromiterea definitivă a reușitei. Era proaspătă (19 martie 1944) ocuparea Ungariei, suspectată de intenții similare.

Cei care și-au asumat răspunderea pentru pregătirea conspirativă și realizarea „precipitată” a răsturnării (Regele, conducătorii “Opoziției” angajați în Blocul Național Democratic, grupul de diplomați patrioți de la Ministerul de Externe și generalii câștigați pentru cauză) și-au făcut cu abnegație și devotament datoria și au binemeritat de la Patrie.

Negociatorii armistiţiului, atât cei care au făcut parte din reprezentanţa „Opoziţiei” de la Cairo şi din delegaţia guvernamentală de la Moscova, cât şi cei care au acţionat, prin străduinţele personale apreciabile, depuse în interesul ţării, pentru asigurarea reuşitei depline a planurilor urmărite şi pentru obţinerea unor condiţii de armistiţiu cât mai acceptabile, şi-au facut cu prisosinţă datoria.

Lovitura de stat de la 23 august, care a salvat ţara de la catastrofa totală, trebuia să fie declanşată exact în momentul în care s-a produs. Ea nu putea fi realizată nici mai înainte şi nici nu putea fi amânată pentru mai târziu.

Importanţa deosebită a fulgerătoarei acţiuni româneşti de desprindere de „Axă” şi de încadrare a ţării în alianţa antifascistă a fost comentată de literatura politică şi militară din Occident. Excepţionala ei valoare pe plan strategic, dar şi abilitatea cu care a fost realizată, fără nici un ajutor dinafară, în condiţii mai mult de cât precare, a fost insistent subliniată, iar consecințele ei cruciale pentru mersul evenimentelor s-au bucurat de unanime aprecieri. Totuși s-au înregistrat și unele reticiențe în ierarhizarea justă a aportului adus de România prin schimbarea ei de front și prin contribuția ei la victoria finală. Respectivele reticiențe au fost determinate de interpretarea necorespunzătoare a unor împrejurări nefavorabile țării noastre.

Astfel:

România a fost considerată „stat satelit”, angajat într-un război de durată, purtat peste frontiere, alături de Germania. în vâltoarea evenimentelor a trecut nesesizată împrejurarea că guvernul României, care şi-a luat răspunderea pentru războiul purtat în Est, a fost un guvern pro-german nereprezentativ, instaurat fără acordul opiniei publice (care prin exponenţii săi autorizaţi l-a dezavuat şi în cel dintâi moment potrivit a procedat la înlăturarea lui şi la reîncadrarea neîntârziată a ţării în alianţele ei tradiţionale). De asemenea, nu s-a ţinut seama de împrejurarea că România, lipsită de apărare şi ameninţată de ostilitatea unor vecini expansionişti, în însăşi existenţa ei, a fost constrânsă prin presiunile severe ale Germaniei hitleriste (biruitoare în prima fază a războiului), după anihilarea echilibrului european şi îngenuncherea ţărilor aliate, să se integreze, de nevoie, împotriva orientărilor şi aspiraţiilor proprii, în politica hegemonică a “Axei”.

România, cu tot aportul ei, hotărâtor pentru victorie, nu a reuşit să obţină statutul de „ţară aliată”, ori măcar acel „stat cobeligerant”, cu toate că avusese în acest sens asigurări ferme şi cu toate că avea deplină îndreptăţire să aspire la una din aceste calităţi. Într-adevăr, de la 24 august 1944, când a întors armele împotriva Germaniei şi s-a alăturat Aliaţilor şi până la sfârşitul războiului, România s-a comportat ca ţară aliată, de primă importanţă. Timp de aproape nouă luni de zile, a luptat cot la cot cu Aliaţii. În momentul schimbării de front, Wermacht-ul german dispunea între hotarele României de 626.000 de ostaşi şi peste 40.000 de angajaţi în formaţii paramaitare. În proxima noastră vecinătate (în Ungaria şi în Bulgaria), nemţii mai dispuneau de 54 de divizii bine organizate şi echipate, iar pe frontul de răsărit acţiona peste jumătate din armata puternică a Reich-ului.

Totuşi, cu nenumărate riscuri, a reuşit să realizeze, fără defecţiuni, desprinderea de corsetul militar al „Axei”. A participat, din prima zi, cu un efectiv de 466.000 de ostaşi la lupta împotriva armatelor hitleriste, a lichidat cu oameni şi cu mijloace proprii forţele importante ale nemţilor din Capitală, din Valea Prahovei, Dobrogea şi Bărăgan, a provocat inamicului, încă din primele zile, pierderi de 62.000 de oameni. Lovitura năprasnică dată de România „maşinii de război” hitleriste, în momentul în care (conform Decretului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 6 iulie 1945) „încă nu se precizase înfrângerea Germaniei”, a marcat o răscruce a războiului. La 24 august 1944, când a intrat în tabăra Aliaţilor, România dispunea de 976.000 de ostaşi (din care 781.000 în armata de uscat, 37.000 în aeronautică, 21.000 la marină, 37.000 în artilerie anti-aeriană, 100.000 în şcoli militare, depozite şi părţi sedentare). Între armatele combatante ale Naţiunilor Unite, armata română s-a înscris, ca valoare a efectivelor combatante de care dispunea, pe locul al treilea după URSS şi SUA (deci înaintea Marii Britanii, Franţei, Canadei, Italiei şi a celorlalte ţări combatante), iar în privinţa sacrificiilor de război, României i-a revenit al patrulea loc (după cele două supra-puteri şi Marea Britanie).

Până la capitularea Germaniei, România a aruncat în luptă între 15 şi 29 divizii (faţă de 12 divizii, contractate prin convenţia de armistiţiu) şi a participat, după alungarea trupelor germane din ţară, la dezrobirea Unganei şi a Cehoslovaciei. Pentru aceste consideraţiuni, România avea dreptul la statut de „ţară cobeligerantă”. (Respectivul statut a fost dat Italiei, care a fost pilonul de constituire al „Axei” şi care a luptat în ultima fază împotriva nemţilor cu 6 divizii, recrutate dintr-o populaţie de trei ori mai numeroasă decât populaţia ţării noastre: 47.000.000 locuitori faţă de 14.000.000).

Răsturnarea senzaţională din România s-a produs concomitent cu eliberarea Parisului, împrejurare care i-a amortizat însemnătatea. Parisul a fost considerat întotdeauna ca marea metropolă a luminii şi satisfacţia entuziastă a umanităţii. În contextul acestei glorioase izbânzi, evenimentele importante din România au fost, în mod inevitabil, umbrite de amploarea victoriei strălucite, repurtate de armatele aliate.

România, preocupată de frământările interne de după eliberare, nu a pus suficient accent pe interesul ei primordial de a prezenta, imediat, în faţa strainătăţii, cu un aparat propagandistic şi publicistic adecvat, atât contribuţia ei majoră şi notorie la victria aliată, cât și obiectivele ei esențiale de a-și păstra independența, suveranitatea și orânduirile sociale.

Schimbările intervenite în România după război nu pot fi în mod obiectiv reproşate celor care au pregătit şi realizat armistiţiul. Acele schimbări au fost ulterioare evenimentului şi fără conexitatea directă cu el. Cauzele concrete ale acestor schimbari au fost:

• nesocotirea de câtre Aliaţi a clauzelor prestabilite la Cairo;
• nerespectarea strictă a convenţiei de armistiţiu de către U.R.S.S.;
• nerespectarea declaraţiilor solemne, fâcute de exponenţii guvernelor Aliate, în privinţa garantării independenţei şi suveranităţii naţionale, libertăţile politice şi orânduirile sociale din România;
• încălcarea propriilor tratate contractate de Aliaţi (Charta Atlanticului, Convenţia de la Yalta, Convenţia de la Potsdam);
• atitudinea mai mult decât binevoitoare, generoasă, grijulie, aproape capitulantă a guvernelor anglo-americane, faţă de aliatul sovietic;
• abandonul, convenit tacit, al ţărilor mici din Europa de răsărit, prin interpretarea excesivă a „priorităţii” concesionate aliatului sovietic asupra respectivei regiuni geografice.
  Interpretarea acordurilor intervenite a fost contradictorie. În vreme ce puterile occidentale considerau priorităţile convenite ca măsuri temporare impuse de interesele războiului, guvernul U.R.S.S., consecvent cu politica lui constantă de hegemonie şi expansiune spre toate cele patru puncte cardinale, le considera ca drepturi definitiv câştigate pentru spaţiul lui de interese;
• presiunile exercitate de guvernul sovietic şi de armata de ocupaţie sovietică, staţionată în România, au fost întâmpinate de către misiunile anglo-americane (în cadrul Comisiei Aliate de Control) doar cu proteste formale, fără urmări. Armata sovietică de ocupaţie care, conform asigurărilor date la semnarea convenţiei de armistiţiu, urma să fie retrasă din România după terminarea războiului, a continuat să staţioneze în ţară, până la data de 1 iunie 1958, deci încă 14 ani.

Din cele expuse, rezultă că lovitura de stat de la 23 august 1944, armistiţiul care i-a urmat au fost utile, indispensabile şi salutare pentru existenţa şi viitorul României. De asemenea, rezultă că răsturnarea situaţiei nu putea fi întârziată pentru a se permite mareşalului Antonescu să angajeze tratative de pe poziţie de forţă, după desprinderea de nemţi şi nici nu putea fi devansată, având şanse minime de reuşită. Catastrofa revoltei devansate de la Varşovia este cunoscută.

Au fost înregistrate opinii care insinuau că s-ar fi putut întreprinde, încă din primăvara anului 1944, tratative secrete bilaterale cu U.R.S.S., fără participarea celorlalte mari puteri aliate, dat fiind că guvernul sovietic era dispus la un moment dat, să angajeze astfel de tratative secrete. Credem că o astfel de acţiune nu ar fi fost oportună. Experienţa amară a României care a trecut, în istoria ei zbuciumată, prin repetate şi îndelungate ocupaţii ruseşti, nu era de natură a încuraja tentative similare. În ce priveşte calitatea, prestigiul şi calificarea persoanelor angajate în conspiraţie, a căror competenţă a fost pusă de către unii sub semnul întrebării, socotim că nici în ţară şi nici peste hotare nu au existat persoane mai reprezentative şi mai calificate pentru atingerea obiectivului urmărit.

Astăzi se poate exprima în mod obiectiv, cu spirit critic şi în deplină cunoaştere a tuturor acţiunilor, intervenţiilor şi măsurilor luate în împrejurările date, dacă s-au depus toate diligenţele, precauţiunile şi eforturile posibile, în interesul ţării, pentru servirea viitorului ei. Credem că tot ceea ce a fost omeneşte posibil, în circumstanţele haotice din vara anului 1944, a fost întreprins cu devotament şi patriotrsm, cu abnegaţie şi spirit de sacrifîciu, pentru reuşita acţiunii şi salvarea Romaniei. Afirmăm categoric că în atmosfera de atunci, ţinând seama de decizia unanimă a Aliaților de a ceda Uniunii Sovietice prioritatea în problemele româneşti şi de înţelegerea care a determinat pe anglo-saxoni să menajeze interesele şi susceptibilitatea Kremlinului, la Moscova, în 12 septembrie 1944, nu se puteau obţine condiţii mai bune.

Politica este arta prevederii. Intervin, însă, situaţii neverosimile care scapă intuiţiei cele mai subtile şi contrazic cel mai ascuţit simţ de prevedere politică. Un număr mare de implicaţii, dăunătoare intereselor româneşti, au intervenit ulterior convenţiei de armistiţiu şi fără legătură directă cu aceasta, care s-au datorat atitudinii Aliaţilor şi nicidecum factorilor răspunzători pentru schimbarea de la 23 august 1944. Prejudiciile majore, care s-au răsfrânt asupra României mai târziu, s-au datorat infidelităţii Marilor Aliaţi, care nu şi-au respectat angajamente solemne contractate faţă de ţara noastră şi au tolerat încălcarea flagrantă a unor principii fundamentale de drept internaţional, în dauna unor state lipsite de apărare. S-ar putea formula întrebarea dacă poate fi reproşată, factorilor de decizie, o lipsă de prevedere, în ce priveşte evoluţia în timp a evenimentelor petrecute în România anului 1944. Credem că, în mod logic, în vara anului 1944 nu se putea prevedea:

• că faimoasa „Chartă a Atlanticului” (din 12 august 1941), – care reprezenta pentru Aliaţi însăşi justificarea etică şi morală a războiului, – nu va fi respectată, în privinţa frontierelor încălcate;
• că planurile strategice ale lui Churchill, privitoare la deschiderea celui de al doilea front anti-hitlerist, vor fi contracarate, prin înţelegerea intervenită între Roosevelt şi Stalin;
• că preşedintele Statelor Unite se va lăsa intoxicat de referinţele false ale consilierului său intim Harry Hopkins, transformat în apologet al lui Stalin;
• că acelaşi preşedinte va îmbrăţişa teza absurdă a perspectivelor reale de înţelegere cu Stalin şi a evoluţiei iminente a Uniunii Sovietice, spre o democraţie de tip occidental;
• că în dorinţa de a-şi lega numele de transformarea radicală a lumii contemporane şi de destabilizarea primatului Marii Britanii din balanţa politicii de echilibru european, preşedintele Roosevelt va milita insistent pentru desfiinţarea coloniilor şi pentru conturarea sferelor de interes ale marilor puteri;
• că Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii, se va târgui cu Stalin la Moscova (19 octombrie 1944) pentru împărţirea Europei de răsărit în zone de influenţă;
• că marele Franklin Delano Roosevelt, conducătorul necontestat, de mare prestigiu, al celui mai puternic stat cunoscut în istorie, va lua la Yalta, la începutul lunii februarie 1945 (cu două luni înaintea morţii sale), hotărâri de importanţă extraordinară privind soarta a 200.000.000 de europeni (din răsărit şi din centrul continentului). Se afla într-o stare vecină cu iresponsabilitatea, cu tensiunea 30, măcinat de boala cumplită a lui Alvarez;
• că prezenţa misiunilor americane şi engleze în Comisia Aliată de Control din România post-belică va fi pur-formală;
• că interesele de moment (indiferent de importanţa lor şi de gravitatea momentului politic), ale statelor occidentale, vor determina atitudinea lor, de consecventă menajare a susceptibilităţilor şi revendicărilor sovietice;
• că „staţionarea temporară” a trupelor sovietice care au ocupat România se va prelungi (peste 60 de zile de la sfârşitul războiului) încă 14 ani (până în iunie 1958);
• că acordul intervenit mai târziu la Potsdam (1 august 1945), care trebuia să aibă pentru ţara noastră un caracter reparatoriu, se va pune în aplicare după reţeta sovietică (în ianuarie 1946);
• ca la conferinţa de pace de la Paris (iulie 1946), Româma, care constituise în 1944 un guvern de concentrare democratică se va prezenta cu un guvern înglobat politic la U.R.S.S., datorită schimbărilor intervenite sub presiuni și că va suporta consecințele înglobării sale în respectivul angrenaj, exteriorizate în condițiunile vitrege ale tratatului de pace care i-a fost impus;
• în sfârșit, că nu vor mai fi respectate nici măcar condițiile grele ale convenției de la Moscova din 12 septembrie 1944.

Corneliu Coposu – Arimistițiul din 1944 și implicațiile lui, Ed. Gândirea Românească, București, 1990

Pe aceeași temă

• Iuliu Maniu și Actul de la 23 August 1944 – adevărul istoric
• 23 august 1994: Mesajul Majestății Sale Regele Mihai către Ţară

Articolul Corneliu Coposu: Semnificația Loviturii de Stat – Trădare sau salvare apare prima dată în Marius ANDREI.

Ion Mihalache a intrat în istorie ca figură expresivă a revendicărilor țărănești, în momentul în care populația României era în proporție de 85% compusă din țărani. Acești țărani care în trecutul istoriei au suportat toate avatarurile, care au fost chinuiți, care au fost persecutați și oprimați, cărora nu li s-a putut realiza visul secular de a avea pământ, acești țărani, prin suferințele lor, prin eroismul cu care au contribuit la independența și la integritatea României, aveau dreptul la o reprezentanță.

Trebuie să-ți mărturisesc, domnule Maniu, că și de data aceasta ai avut, ca întotdeauna, dreptate

Ion Mihalache – 26 iunie 1940

Această reprezentanță, la revoluția din 1848 a întruchipat-o Simion Bărnuțiu, în cele 14 puncte pe care le-a citit în Catedrala de la Blaj, la 16 mai 1848. Acolo era schița unui program politic care în primul rând întruchipa emanciparea țăranului român.

În componența Transilvaniei, care atunci era integrată în monarhia habsburgică, elementul țărănesc reprezenta mai mult decât în România Veche, 98% din populație. Deci pentru acești numeroși țărani din Transilvania, Programul în 14 puncte al lui Simion Bărnuțiu prevedea condițiile de emancipare, de libertate și de existență decentă.

Aproape o jumătate de secol mai târziu, marele gânditor Constantin Dobrescu Argeș, fără corespondență directă cu Transilvania ocupată de străini, a inițiat primul Program sistematic al mișcării țărănești de la 1893. În 1895 acest program a fost definitivat.

Dacă cercetătorul istoric analizează atent cele două programe, Programul de la 1848 al lui Simion Bărnuţiu și Programul de la 1895 al lui Constantin Dobrescu Argeş, va sesiza corespondenţa lor, faptul că aceleași prevederi sunt cuprinse în niște paragrafe cu caracter politic care urmăreau în realitate același ideal, — emanciparea țărănimii române — și propuneau mijloace eficiente pentru a-i ridica acesteia nivelul și pentru a repara nedreptățile trecutului.

Exponentul cel mai fidel al revendicărilor ţărăneşti dinainte de primul război mondial a fost Ion Mihalache, a cărui genialitate s-a văzut încă din proaspătă tinereţe, determinând alegerea lui în fruntea învățătorilor din România, întruniţi în cea mai complexă și cea mai puternică asociație de la începutul secolului nostru.

Ion Mihalache a avut cinstea să fie delegat de învățătorimea din România ca să exprime omagiul acestei categorii la înmormântarea lui Spiru Haret.

În timpul războiului de întregire, Ion Mihalache, care era ofiţer de rezervă, a fost mobilizat împreună cu fratele lui, Dumitru, care a și murit ca erou pe câmpul de luptă. Ion Mihalache s-a încărcat de glorie obţinând cea mai înaltă decoraţie de război, Ordinul Mihai Viteazul, în calitate de căpitan de rezervă al Armatei Române.

În timpul luptelor din Moldova, Ion Mihalache și cu prietenii lui, — pentru că din generaţia lui aproape fără excepţie au luptat pe front și mulţi şi-au dat viaţa pentru întregirea ţării —, acolo în pauzele dintre asalturi, s-a născut de fapt Partidul Ţărănesc, și a fost elaborat programul sistematic al Partidului, care avea să fie publicat în 1921.

După întregirea României, cele două partide puternice și populare, Partidul Naţional din Transilvania și Partidul Ţărănesc din România Veche, în mod public au hotărât să colaboreze, fiindcă programele lor erau similare, obiectivele lor erau certe. Sigur că poziția politică postbelică a determinat divergenţe, însă fuziunea s-a făcut în 1926, dând naștere celui mai mare partid nu numai din România ci şi din Sud-Estul european (în opoziție cu partidul comunist, care la ora „dezrobirii” de către armata sovietică nu avea decât un corp minim de militanți activi.

Iuliu Maniu, care avea rutina parlamentară ca deputat în Parlamentul de la Budapesta, unde a pledat pentru interesele naționale începând cu anul 1907, a avut în atenție, în permanență și problemele țărănești. Apropierea dintre concepția sa și poziția lui Ion Mihalache a determinat, începând din 1923, primele întâlniri între Partidul Național Român și Partidul Țărănesc.

În 1926 luliu Maniu a devenit preşedintele P.N.Ţ. și lon Mihalache vicepreşedinte. Ei şi-au schimbat rolul în momentul când Maniu s-a retras de la conducerea partidului.

Colaborarea între aceşti doi oameni, despărţiţi ca vârstă cu zece ani, a fost fraternă și necuprinsă de dispute și contradicţii […]

În esență, pentru interesele naționale, Ion Mihalache a fost omul care era gata în orice moment de sacrificiu pentru țară. A dovedit-o pe câmpul de luptă, în lupta pentru întregire și reîntregire cu Basarabia precum și pe câmpul de luptă politică. A fost un om în același timp de o vastă pregătire teoretică și un excepțional organizator.

După Iuliu Maniu, Ion Mihalache a fost cel mai mare orator din perioada interbelică. În deceniul al treilea, nimeni nu s-a ridicat la nivelul oratoric al lui Ion Mihalache, care convingea prin seninătatea, noutatea, prin căldura cu care învăluia auditoriul.

Era un bărbat tipic de la munte, avea mersul sprinten și vioi, avea o energie impresionantă. Purta cu sinceritate costumul național, aceasta pentru a marca și în acest fel identificarea lui cu țărănimea.

Ion Mihalache a rămas marele erou al țărănimii și în fața morții, și se numără printre personalitățile de excepție ale poporului român.”

text de Corneliu Coposu

Articolul O colaborare politică model: Iuliu Maniu – Ion Mihalache apare prima dată în Marius ANDREI.

Articolul Protocolul Pavelescu – PSD: Numele trandafirului apare prima dată în Marius ANDREI.

Serios?

Activând atâția ani în partidul urmașilor celor care în urmă cu 73 de ani puneau abuziv mâna pe putere cu ajutorul tancurilor sovietice, cetățeanul Năstase nu avea cum să nu învețe din tehnicile propagandistului Mihai Roller.

Cel mai important dintre toate succesele guvernării CDR a fost deschiderea negocierilor de aderare de la Helsinki din decembrie 1999 și negocierile de aderare la UE, lansate la Bruxelles în martie 2000.

În perioada 1990-1996 deschiderea PDSR față de occident a fost inexistentă. Asta și datorită faptului că occidentul nu aprecia metodele represive ale conducătorilor FSN/PDSR.

Când președintele PNȚCD Corneliu Coposu vorbea despre integrarea euroatlantică la începutul anului 1990, indivizi precum Ion Iliescu și Silviu Brucan – profesorii lunetistului Adrian Năstase (același Năstase care la două săptămâni de la mineriada din iunie 1990 era numit ministrul Afacerilor de Externe) – organizau „proteste spontane” ca să elimine orice opoziție a partidelor democrate.

Spre deosebire de politica FSN/PDSR, pe plan extern politica PNȚCD și apoi a CDR a fost prooccidentală, orientată net către NATO și UE.

Amintesc câteva repere:

• Decembrie 1996: prezența României la a V-a Reuniune la nivel înalt a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), desfăşurată la Lisabona, Portugalia. Emil Constantinescu are primul set de contacte cu personalităţi politice din Europa şi SUA;
• Ianuarie 1997: vizita oficială a Preşedintelui României în Polonia, cu scopul intensificării relaţiilor bilaterale şi a cooperării regionale, în perspectiva integrării celor două ţări în Uniunea Europeană şi în NATO;
• Februarie 1997: Vizita oficială a Președintelui Franței Jacques Chirac;
• Martie 1997: Preşedintele României îl primeşte pe Regele Mihai I. Tot în 1997 Regele va primi înapoi cetățenia română care i-a fost retrasă de Consiliul de Miniștri al Republicii Populare la numai 5 luni după abdicarea forțată;
• Aprilie 1997: vizita domnului Jaques Santer, Preşedintele Comisiei Europene, o vizită importantă în contextul negocierilor privind procesul de lărgire al Uniunii Europene;
• Mai 1997: vizita vicecancelarului şi ministrului afacerilor externe al Germaniei, Klaus Kinkel;
• Mai 1997: vizita primului ministru al Belgiei, Jean Luc Dehaene;
• Iulie 1997: vizita președintelui SUA Bill Clinton;
• Noiembrie 1998: vizita Alteţei Sale Regale Prinţul de Wales;
• Mai 1999: vizita premierului britanic Tony Blair;
• Mai 1999: vizita Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea.
  

Aceste vizite au venit pe fondul deschiderii României către occident, marcând revenirea României în circuitul politicii internaționale.

Lunetistul Năstase omite să menționeze că semnarea Parteneriatului de Aderare a României la Uniunea Europeană în martie 1998 și gestionarea relației cu NATO în contextul conflictului din Kosovo (1999) au avut loc în timpul guvernării CDR.

Mai merită menționate două „moșteniri“ lăsate guvernării CDR de către partidul pe care Năstase îl slujea cu afecțiune și devotament:

• Problema datoriei externe – creată de împrumuturile hazardate făcute de PDSR, împrumuturi cu scadențe care se cumulau (culmea) în… 1999! – a forțat Guvernul Radu Vasile să adopte niște măsuri dure de austeritate fiscală, dar imperativ necesare pentru a evita intrarea în incapacitate de plată.
• Problema BANCOREX, bancă adusă în stare de faliment de către guvernarea PDSR. Sunt sigur că multe detalii pot să ofere chiar Adrian Năstase, Văcăroiu, Meleșcanu și Răzvan Temeșan.
  

Cât timp nu avem curajul să ne ridicăm în picioare și să spunem lucrurilor pe nume, cât timp le permitem unor indivizi precum Năstase și Iliescu să rescrie istoria, generațiile viitoare vor continua să fie reprezentate și conduse de analfabeți funcționali și de ticăloși care pun interesul propriu mai presus de orice.

Articolul Ciracul lui Iliescu, condamnatul Adrian Năstase, rescrie istoria integrării României în UE apare prima dată în Marius ANDREI.

Se pare că la PNL data reluării activității se schimbă odată cu președintele, doamna Gorghiu afirmând în timpul mandatului ei că partidul pe care îl prezida și-a reluat activitatea pe… 7 ianuarie 1990. E drept, ținerea de minte e foarte scurtă în politică.

Pentru că pe 11 ianuarie se împlinesc 29 de ani de la reluarea activității în mod legal a PNȚCD, mă simt obligat să fac următoarele precizări:

1. În conversațiile cu Doina Alexandru, Seniorul Coposu menționa că „Partidul National Român s-a născut pe Câmpia Libertății de la Blaj, la 16 mai 1848, cu un program concret de acțiune, format din 16 puncte stabilite de Simion Bărnuțiu, program ce a stat la baza acțiunii politice a intelectualității romanești din Transilvania. Partidul National s-a constituit oficial in 1869 la Miercurea Sibiului, primul președinte fiind Ilie Măcelaru”. Așadar, PNR s-a constituit oficial cu 6 ani înaintea PNL.
2. La 10 octombrie 1926, s-au ţinut în Bucureşti congresul Partidului Naţional Român (în sala „Transilvania”) și a Partidului Ţărănesc (în sala „Amiciţia”). Ambele congrese au ratificat în unanimitate FUZIUNEA, ceea ce a constituit actul de naştere al noului partid: Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ).
3. Vorbind la „Arenele Romane” pe 31 mai 1936 în faţa a 150.000 de cămăşi albe, Ion Mihalache sublinia că „Partidul Țărănesc din Vechiul Regat a luat naştere în pântecele transeelor războiului de întregire. Primele sale începuturi – societăţi de demobilizaţi întorşi la vatră cu conştiinţa forţei şi rostului lor în noua ţară – dibuiau numai forme de viaţă politică. Partidul ţărănesc din Basarabia şi Bucovina se născuse în timpul revoluţiilor care declaraseră unirea cu Patria Mumă”.
4. PNȚ a continuat să funcționeze și în ilegalitate, iar la 2 februarie 1987 Seniorul Corneliu Coposu a reuşit să se întâlnească la Bucureşti cu Jean Marie Daillet, vicepreşedintele Internaţionalei Creştin Democrate, solicitând înscrierea PNŢ în rândurile marii familii creştin democrate.
5. Tot în conversațiile cu Doina Alexandru, Seniorul povestea cum a relegalizat partidul în noaptea de 21-22 decembrie 1989 (cu 15 zile înainte ca PNL-ul să-și reia activitatea), prin lansarea unui apel semnat de 10 persoane, printre semnatari aflându-se și Ion Diaconescu. Apelul și primele două pagini ale listei semnatarilor pot fi găsite mai jos, în premieră absolută în mediul online, mulțumită domnului Costin Borc – membru al Fundației Corneliu Coposu. În cele două pagini se regăsesc doar o parte din cei 251 de fondatori.
6. Vineri, 5 ianuarie 1990, secretarul general Liviu Petrina îl delega pe Gheorghe Popescu, membru al PNȚCD, să depună cererea privind „înregistrarea organizației noastre politice ca persoană juridică”. 
7. Luni, 8 ianuarie 1990: Seniorul și-a dorit mult ca partidul să fie înscris oficial în registrul special pe 8 ianuarie 1990, dată la care s-au sărbătorit 117 ani de la nașterea lui Iuliu Maniu. Tribunalul, având nevoie de timp pentru a studia actele dosarului și a delibera, amână pronunțarea pentru data de 11 ianuarie 1990.
8. La 11 ianuarie 1990, Tribunalul admite cererea formulată de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și dispune înregistrarea în registrul special sub numărul 1 din anul 1990.

Pe scurt: PNȚCD se află oficial încă din 1869 în slujba românilor. Un adevăr pe care liberalii trebuie să-l privească în față.

Articolul Adevărul istoric despre PNȚCD pe care PNL l-ar vrea șters din manualele de istorie apare prima dată în Marius ANDREI.

La mulți ani, România!
La mulți ani, Români!

1 Decembrie! Astăzi sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire din 1918.

În această zi de mare sărbătoare națională avem obligaţia morală de a ne îndrepta atenţia asupra acelor oameni care şi-au riscat viața și libertatea pentru idealul românesc. Iar dacă vorbim despre idealul românesc și despre de Unire, nu putem să nu evocăm cu respect și recunoștință personalitatea unuia dintre cei mai prestigioși oameni politici din istoria României: Iuliu Maniu.

Sfinxul de la Bădăcin, cum mai era numit Maniu datorită moralității sale impecabile, a fost însărcinat de către Consiliul Naţional Român să organizeze Adunarea de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. Tot Maniu a fost cel care a îndeplinit misiunea de a rezolva problema atitudinii guvernului maghiar de la Budapesta vizavi de adunarea de la Alba Iulia.

În acest scop, Iuliu Maniu s-a deplasat la Budapesta pentru a se întâlni cu Oskar Jaszi – ministrul minorităţilor. În cadrul unei vizite la Bădăcin, Jaszi l-a informat pe Maniu că miniştrii social-democraţi, împreună cu ministrul de interne – contele Teodor Batthany, au cerut că Maniu să fie imediat arestat şi trimis în judecată pentru înaltă trădare.

Pe 15 noiembrie, sesizând că maghiarii nu doresc să cedeze teritoriile locuite de români, Iuliu Maniu a pus capăt unui mileniu de suferinţă răspunzând tranșant, prin două cuvinte, la întrebarea lui Oskar Jaszi „în definitiv ce vor românii”: „Desfacere totală”.

Deoarece a refuzat să semneze o declarație de fidelitate față de Regatul Ungariei, Iuliu Maniu a fost trimis pe front în mai 1915. Aceasta a fost o răzbunare personală a primului-ministru austro-ungar, István Tisza. În calitate de jurist-consult al Mitropoliei de la Blaj, Iuliu Maniu era scutit de la efectuarea serviciului militar. În plus, având deja 42 de ani, Maniu depășea vârsta maximă de recrutare (40 de ani).

În timp ce transilvănenii, în alegeri pe circumscripţii, îşi desemnau pe cei 1228 delegaţi care să meargă la Alba lulia, condiţiile de anarhie ale imperiului se abătuseră şi peste românii din Bucovina care au fost nevoiţi să ceară ajutorul guvernului român de la laşi care a hotărât să şi trimită trupele sub comanda generalului Zadig, lansându-se următoarea proclamaţie:

„Răspunzând la chemarea Consiliului naţional bucovinean, armata română a păşit pe pământul ţării marelui Voievod Ştefan… Trupele române sosesc în mijlocul vostru aducându-vă dragostea si sprijinul lor pentru libera înfăptuire a dorinţelor născute de dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor…”

Preşedintele Consiliului Naţional Român din Bucovina, lancu cavaler de Flondor, a convocat pentru 28 noiembrie 1918 Congresul general şi a hotărât unirea Bucovinei cu România.

„Astăzi, când una din puterile contractante, Austria, s-a prăbuşit sub greutatea păcatelor şi crimelor ei seculare, noi, urmaşii băştinaşilor acestei ţări, ajunşi stăpânii deplini pe hotărârile noastre, declarăm actul de cesiune de la 1773 nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia fusese ruptă…”

Fruntaşii Consiliului Naţional Român în frunte cu Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voievod, episcopul Iuliu Hossu, în dezbaterile ce aveau loc, în acele zile măreţe, au luat hotătârea ca armata română să nu fie chemată în acele momente de prăbuşire a imperiului asupritor pentru ca să se poată dovedi lumii întregi voinţa neviciată de UNIRE CU ŢARA, izvorâră din principiul liberei autodeterminări, pe baza dreptăţii istorice şi etnice.

Aceasta prefigura pasajul din scrisoarea preşedintelui Franţei Alexandre Millerand (1920-1924) trimisă „Comisiunilor de Delimitare a frontierelor” prin care preciza: „…O stare de lucruri chiar milenară nu merită să dăinuiască când ea este recunoscută contrară justiţiei…”

Iar Iuliu Maniu cu judecata lui logică va completa după aceea:

„… Noi nu suntem vinovaţi, precum nu e vinovat nici însuşi poporul maghiar, de altfel foarte vrednic şi foarte patriot, dacă înaintaşii lor, ca popor de stepă, s-au aşezat pe şesurile Dunării şi ale Tisei, şi că în timp de o mie de ani nu au putut să înstăpânească, nici social, nici etnograficeşte, văile şi munţii din apropierea acelor şesuri…”

Ziua Marii Uniri de la 1918

Pentru „înfiinţarea statului liber şi independent”, ţăranii români au început să sosească la Alba lulia încă din ziua de 27 noiembrie iar în ziua de 1 decembrie o masă imensă încolonată şi-a făcut apariţia, pe sub poarta lui Mihai Viteazu, în Cetate, pe platoul execuţiei, în imediata apropiere a locului de supliciu unde au fost traşi pe roată Horia şi Crişan.

Marea Unire s-a realizat într-o zi de duminică, prin urmare, a început cu celebrarea Sfintei Liturghii. După Liturghia de la ora 7 dimineaţa oficiată de ierarhii celor două biserici, cei 1.228 de reprezentanţi ai românilor s-au adunat în sala mare a Casinei Militare din Alba Iulia, iar cei aproximativ 100.000 de români aşteptau afară, pe Câmpul lui Horea, venirea oratorilor care să le prezinte Actul Unirii.

La ora 10 dimineaţa pe întreg teritoriul locuit de etnia românească au început să bată clopotele pentru a vesti măreaţa hotărâre ce se va lua în acea zi de către reprezentanţii ei.

Şi, în sunetul clopotelor catedralei de la Alba Iulia, a apărut Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român, care a declarat:

„Noi care am fost puşi de lumea noastră în fruntea afacerilor, am aflat momentul psihologic sosit pentru a anunţa duşmanilor noştri de secole cum că noi preluăm imperiul (administraţia) peste toate ţinuturile locuite de românii din Transilvania şi Banat… Venim înaintea voastră ţinând cont de mandatul vostru şi declarăm că poporul român este matur, îşi cunoaşte chemarea sublimă în lumea civilizată… Consiliul Naţional Român îşi depune mandatul în mâinile naţiunii române. Acum voi reprezentanţi ai poporului sunteţi chemaţi să spuneţi cuvântul”.

După ce a numit ca notari pe Laurenţiu Oanea şi Sever Miclea, iar ca raportor al Comisiei pe dr. Ion Suciu, au fost validate mandatele delegaţiilor, s-a propus componenţa Marii Adunări Naţionale:

• Preşedinţi: George Pop de Băseşti şi episcopii loan I. Papp şi Demetriu Radu;
• Vicepreşedinţi: Teodor Mihaly, Ştefan C. Pop şi Ion Fluieraş;
• Secretari: Alexandru Fodor, Sever Nicolae, Caius Brediceanu, Silviu Dragomir, Victor Deleu, losif Ciser, Ionel Pop şi George Crişan.

George Pop de Băseşti, tribunul memorandist, ca preşedinte al Marii Adunări Naţionale a subliniat printre altele:

„… la locul acesta sfinţit de sângele marilor noştri martiri v-aţi adunat si D-voastră, ca să sfărâmaţi fi cătuşele robiei noastre seculare şi să decidem ca un popor liber asupra sorţii noastre…”

Pamfil Şeicaru, în descrierea zilei Marii Uniri, zugrăvind portretul „omului zilei” ne prezintă astfel derularea evenimentului:

„Precedat de Ştefan Cicio Pop şi Theodor Mihaly, şi-a făcut apariţia Iuliu Maniu. După un moment de tăcere, reprezentanţii celor două Biserici – ortodoxă şi unită – s-au ridicat în picioare dând semnalul aplauzelor  şi aclamaţiilor. Era o spontană şi unanimă recunoaştere a operei realizată de Iuliu Maniu, ca şef suprem al revoluţiei naţionale. Ştiuse să utilizeze lucid şi cu tact desăvârşit momentele favorabile aspiraţiilor poporului român, evitând să provoace reacţia desperării ungurilor…

Cu aerul unei simulate dezolări, după ce a respins şi propunerea de independenţă a Transilvaniei într-o confederaţie danubiană, Iuliu Maniu profund mâhnit că venea prea târziu deoarece Partidul Naţional Român îşi exprimase voinţa asupra separării complete de Ungaria şi unirea cu România şi nu mai putea reveni asupra acelei solemne deciziuni fără să-şi piardă legitimitatea reprezentării naţiunii române, care în unanimitate vroia Unirea… Oscar Jaszi nu a mai găsit nici un argument pe care să-l opună impecabilei logici a celui ce reprezenta, în acele momente, poporul român şi voinţa lui naţională. Tactica lui Iuliu Maniu s-a verificat justă în desfăşurarea evenimentelor.„

Fragmente din discursul lui Iuliu Maniu

„Dacă privim îndărăt la suferinţele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu ştim cum să mulţumim lui Dumnezeu că ne este dat nouă, din generaţia de acum, să trăim aceste timpuri de înălţare. In aceste momente solemne ne vom purta vrednici de timpurile pe care le trăim. Vrednicia naţională se judecă după înţelepciunea cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră…

Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită din unirea tuturor românilor, îndeosebi noi, românii din Ardeal şi Ungaria suntem în drept să cerem această unire fiindcă aci la noi este leagănul românismului… Cine poate să conteste fiinţei noastre naţionale dreptul de a-si croi singură soarta, de a se conduce ea însăşi şi de a-şi constitui un singur trup când sufletul îi este unul singur şi întreg?

Însuşirile specifice cu care contribuie neamurile la înmulţirea civilizaţiei, nu se pot afirma şi dezvolta sub o stăpânire străină şi divizată. Este nevoie de o cârmuire conştientă, unitară şi specifică. Datoria noastră este să fondăm statul naţional dacă nu vrem să fim acoperiţi de dispreţul lumii civilizate… Pentru ca intrigile duşmanilor noştri să amuţească, în proiectul de rezoluţie am precizat principiile de cari ne vom călăuzi.

Noi considerăm realizarea unităţii naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti, vrem să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi cetăţenilor. Nu vrem ca din oprimaţi şi asupriţi să devenim oprimatori şi asupritori. Nu răpim individualitatea etnică a neamurilor conlocuitoare, ci fiecare om este liber să-şi aleagă limba şi credinţa în care vrea să trăiască atât în viaţa sa particulară cât şi în legătură cu viaţa de stat. Nu vrem să sugerăm puterea nimănui, aşa cum a fost şi în vrednicia noastră şi nu vrem să istovim forţele altora.

Sarcinile ce ne revin la vremi atât de grele nu le vom putea presta fără ca cetăţenii să aibe putinţa desfăşurării maxime a forţelor lor, deoarece libertăţile interne ale cetăţenilor trebuie să crească în raport direct cu sforţările externe ale statului. Nu se poate spera ca cetăţenii fără drepturi şi ţinuţi în întuneric sufletesc şi în mizerie socială, să devie stâlpi siguri ai unui stat modern, deplina libertate şi egala împărtăşire în puterea de stat a cetăţenilor este singura bază solidă a dezvoltării unui stat.

Toţi cei de faţă suntem de obârşie ţărănească. Tot ce avem înaintea noastră, în haine negre şi cu frunţiluminate, a ieşit din popor. O preocupare constantă a politicii noastre a fost făurirea unei sorţi mai bune aţăranului român, care este pătura socială cea mai puternică a neamului. Reforma agrară este menită săpotenţeze producţia şi să niveleze păturile sociale. Una din silinţele noastre ne îndeamnă să promovămindustria indispensabilă pentru un stat modern. Cerem ca pe viitor să se evite conflictele cu arma şi să se instituie un juriu internaţional care să limpezească chestiunile în litigiu. în locul suveranităţii rigide aplicate, trebuie să se înfăptuiască o frăţietate universală.

Trimitem frăţească închinare bucovinenilor liberi si uniţi cu România si salutări popoarelor cari au dărâmat imperiul Habsburgic. Deodată cu propunerea proiectului de rezoluţie aducem omagiile noastre diplomaţiei iscusite a Antantei şi mulţumirile noastre armatelor ei victorioase.”

Un fapt deosebit de important în acest discurs al lui Iuliu Maniu a fost propunerea ca să se „instituie un juriu internaţional care să lămurească chestiunile în litigiu… să se înfăptuiască o frăţietate internaţională”, sugestie ce a prins consistenţă în „Liga Naţiunilor” şi apoi în „Organizaţia Naţiunilor Unite”, foruri fără de care nu este posibilă garantarea păcii în omenire. Această clarviziune generală a pus-o în aplicare în pactele regionale pe care Ie-a iniţiat, după cum vom vedea.

Printre vorbitorii de la Alba Iulia, de la tribuna Adunării, a declarat următoarele şi social democratul Iosif Jumanca:

„… Noi zicem că acolo unde ţi-e patria, acolo să-ţi creezi fericirea vieţii tale. Şi noi n-avem teamă că poporul muncitor român care a rupt acum cătuşele unei robii seculare, nu va avea destulă putere ca şi în România Mare să-şi asigure drepturile la o viaţă liberă. Când aderăm la unire, nu o facem numai pentru că în interiorul nostru există simţul acesta, ci şi din convingerea fermă şi conştiinţa clară că prin postulatele luate în rezoluţia prezentată sunt asigurate toate celelalte garanţii pentru democratizarea României…”

Vasile Goldiş, referentul Consiliului Naţional, într-o magistrală alocuţiune a subliniat importanţa neamului românesc

„zămislit din necesitatea imperiului român de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud-estici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare… după 18 veacuri hotarele etnice ale acestui popor, cu preciziune aproape milimetrică, sunt tot aceleaşi frontiere, cari sunt resemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian însă răscolirile spre fericire ale neamului nostru s-au lovit veacuri de-a rândul de nesaţiul hrăpitorilor duşmani. Românii, adevăratul şi itimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană au  consideraţi străini şi sclavi pe pământul lor strămoşesc.

Suflul de libertate din Franţa a pătruns şi în munţii noştri, însă când am încercat să creem întocmirile lumii noi, oprimatorii noştri s-au înfrăţit cu împăratul pe care-l detronaseră şi pentru care vărsasem sângele nostru la 1848, au unit cu forţa Ardealul nostru cu ţara Ungurească şi printr-un constituţionalism fals şi mincinos ne-au luat libertatea culturei, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic.

Politica de extirpare si prigoană a statului ungar a culminat în timpul războiului mondial, când sutele de mii de români luptau sub steag vitreg, însă fraţii şi părinţii ostaşilor erau târâţi în lagăre de internare şi temniţe, presa ne-a fost sugrumată, şcoala închisă, adunările bisericeşti puse sub control şi se urzeau planuri diabolice de distrugere politică… şi ne pregăteau mormântul…

Crezul Apusului luminat a fost eliberarea naţiunilor pentru interesul lumii… liberarea naţiunii române înseamnă unirea tuturor românilor într-un singur stat care este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Unirea tuturor românilor într-un singur stat, numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie a civilizaţiunei ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii”.

După această cuvântare a lui Vasile Goldiş, el a citit şi „Rezoluţia Marii Adunări Naţionale” referitoare la unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi ţara ungurească, prezenţi prin reprezentanţii ei la Alba lulia.

Rezoluţia a fost votată în unanimitate, şi, la scurt timp, vor adera la ea toate naţionalităţile conlocuitoare.

„Fraţilor,

Ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte prin poporul săucredincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri… Astăzi prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare,una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu ţara-Mamă, România! Vă amintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric vă vesteam – va învinge dreptatea!

Vă arătăm că vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea.

Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam, cu credinţa în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumina cu binecuvântare. (în acel moment urca soarele de sub norii ce acopereau până atunci întreg orizontul, mulţimea erupând într-un entuziasm înflăcărat, întrerupând câteva momente cuvântarea.) Cuvintele Domnului se plinesc şi aici, întru împlinire dumnezeieşti – mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi si să audă ce auziţi voi si n-au auzit. Ochii voştri sunt fericiţi că văd si urechile voastre fericite că aud.

Văd ziua întregirii neamului şi adu bunăvestirea dreptăţii Lui. Fericit am vestit hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi care aţi pecetluit pe veci Unirea cu ţara-Mumă. O viaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: şi eu am fost la Alba lulia. Fiii fiilor noştri au fost la Alba lulia. Voi sunteţi marea armată a sufletelor alese, a neamului nostru. De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului Său. Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului pe calea lungă şi grea a veacurilor:

DREPTATEA TA, DOAMNE,

E DREPTATE ÎN VEAC

Şl CUVÂNTUL TĂU ADEVĂRUL

Dreptate si adevăr la temelia României întregite.

Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu!

Pe pământ pace! Ziua învierii să ne luminăm popoare!”

Alexandru Vaida Voievod a propus o listă cu 130 membri ai Marelui Sfat al ţării care a fost întregită cu 20 de socialişti, cu arhiereii, prepoziţii capitulări, vicarii, arhimandriţii şi protosinghelii celor două biserici din Transilvania, şi care având atribuţia să dezbată problemele politice şi să legifereze până ia întrunirea Constituantei tuturor românilor.

Pe biroul Marii Adunări, Gheorghe Pop de Băseşti şi-a depus mandatul, primit în 1910 de la Partidul Naţional, declarând că şi-a îndeplinit misiunea încredinţată. Bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti a fost prima victimă dintre Ctitorii României, asasinat de o bandă de secui, la o lună după înfăptuirea Marii Uniri.

Au mai urmat şi alte exterminări ale Ctitorilor României, dar acestea s-au petrecut după împlinirea a 3 decenii de la Unire, acestea fiind făcute de cei ce s-au pus în slujba cotropitorului comunist venit de la răsărit.

Pe data de 2 decembrie 1918 Sfatul Naţional a ales Consiliul Dirigent format din 15 persoane:

• Iuliu Maniu, preşedinte şi cu afacerile interne;
• Alexandru Vaida Voievod, cu probleme externe şi cu presa şi propaganda;
• Victor Bontescu, delegat cu Agricultura şi Comerţul;
• Romulus Boilă, cu departamentul Comunicaţiilor;
• Aurel Vlad, la Finanţe;
• Ştefan C. Pop, la Război;
• Aurel Lazăr, la Justiţie;
• Emil Haţeganu, codificator la secţia juridică, împreună cu Ion Suciu şi Ion Fluieraş;
• Ca miniştri fără portofolii au fost numiţi: Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Vasile Goldiş, Valeriu Branişte;
• Ca secretar: George Crişan.

Sediul Consiliului Dirigent a fost fixat la Sibiu. Sfatul ţării a ales delegaţia care să înmâneze Regelui Ferdinand Actul Unirii votat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Sursa:  CICERONE IONIŢOIU – Viața politică și procesul lui Iuliu Maniu – Vol.1, București 1997

Campania „Salvați Casa Memorială Iuliu Maniu”

„Salvați Casa Memorială Iuliu Maniu” este una dintre campaniile pe care le promovez și la care am contribuit. A fost demarată de preotul Cristian Borz, paroh al bisericii greco-catolice din Bădăcin și popularizată pe facebook, în presa scrisă și cea audio-vizuală.

În ultimii 15 ani nu s-a scăpat nicio ocazie în a atrage atenţia asupra situaţiei grave în care se află Casa Memorială Iuliu Maniu. Deși primarul comunei Pericei, domnul Boncidai Csaba, spune că nu este convins de eficiența alocării de fonduri, mulți dintre noi nu am putut să ne resemnăm cu ideea că vom pierde o bucată din identitatea noastră națională: sute de donatori au sărit în ajutorul echipei de proiect dar, din păcate, banii strânși nu au fost suficienți pentru a reabilita întreaga casă.

În vara anului 2016 am trimis peste 100 de scrisori administrației locale și centrale, printre destinatari aflându-se primarul comunei Pericei – domnul Boncidai Csaba, președintele Consiliului Județean – domnul Traian Marc, prefectul județului Sălaj – Marin Nițu, primul-ministru Dacian Cioloș și președinte României – Klaus Iohannis. Aproape toate scrisorile pot fi citite în secțiunea Scrisori sau pe blogul meu. Am purtat numeroase discuții pe această temă cu diferiți directori, deputați, senatori și miniștri. Scuza oficială: nu există bani!

Reabilitarea conacului ar permite redeschiderea muzeului “Iuliu Maniu” și a unui centru cultural destinat tinerilor. Parohia greco-catolică derulează de 10 ani proiecte culturale cu tinerii. Reabilitând Casa Memorială Iuliu Maniu, tinerii vor putea studia și înțelege evenimentele istorice, vor ști să aprecieze la adevărata valoare sacrificiile celor care au scris cu propriul sânge istoria României.

Iuliu Maniu a fost unul dintre marii oameni politici pe care România i-a avut și este datoria noastră să lăsăm moștenire urmașilor această mică bucată de istorie.

Doritorii pot să sprijine acest proiect:

Conturile unde pot fi făcute donațiile

Lei: RO22 RZBR 0000 0600 0208 5400
Euro: RO18 RZBR 0000 0600 0289 9205
Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730
Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com

– deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleu-Silvaniei, jud. Sălaj – Cod SWIFT: RZBRROBU
Titularul contului: Parohia Greco-Catolică Badacin
Scopul: Donație pentru Casa Memorială Iuliu Maniu

Vă mulțumesc pentru suport!

Comparație între Casa Memorială Iuliu Maniu și Casa Memorială Konrad Adenauer

Iuliu Maniu și Konrad Adenauer

România a fost binecuvântată și a avut o personalitate la fel de mare – poate chiar mai mare: Iuliu Maniu. Într-un alt articol am încercat să fac o paralelă între Casa Memorială Konrad Adenauer și Casa Memorială Iuliu Maniu. Și chiar între destinele celor doi oameni politici. Iar pentru că o imagine face cât 1.000 de cuvinte, vă las în compania unor imagini care prezintă fidel dimensiunea… represiunii. Articolul poate fi găsit AICI

Despre Iuliu Maniu pe scurt

Carte de vizită în limba franceză: Iuliu Maniu – președinte al Consiliului de Miniștri

• n. 8 ianuarie 1873
• era numit Sfinxul de la Bădăcin datorită moralității ireproșabile
• greco-catolic
• născut într-o familie numeroasă: 3 frați și 5 surori
• provenea dintr-o familie de magistraţi, personalităţi de înaltă cultură, care şi-au legat numele de lupta pentru emanciparea naţională a românilor din Ardeal

• studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), Budapesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896
• și-a început activitatea de avocat la Blaj
• debutează în activitatea politică încă din vremea studenţiei, devenind membru al Partidului Naţional Român în 1891, la vârsta de 18 ani
• a avut un rol important şi în acţiunea memorandiştilor din perioada 1892 – 1895: împreună cu Pompiliu Dan a redactat manifestul „Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească
• în 1897, la vârsta de numai 24 de ani, este ales în Comitetul de conducere al PNR
• a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta
• a refuzat să semneze declaraţia cerută de guvernul de la Budapesta prin care se solicita intrarea României în război alături de Austro-Ungaria
• în iunie 1915 autorităţile maghiare au decis să fie încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front
• a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat
• a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania
• pe 14 noiembrie 1918 a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
• s-a numărat printre organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României
• pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată și funcția de ministru de interne.
• la 9 august 1919 conferinţa Naţională a PNR l-a ales în funcţia de preşedinte al partidului pe Iuliu Maniu
• nu a recunoscut Constituția din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept
• președinte al partidului Național Țărănesc (1926-1933 și 1937-1947)
• de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933
• pe plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susținător al revizuirii tratatului de la Trianon și a frontierelor româno-ungare
• deşi la început, din ambiţie politică, s-a numărat printre susţinătorii principelui Carol şi a revenirii acestuia pe tron, când noul rege a manifestat tendinţe autoritare împotriva principiilor democratice, nu a ezitat să se angajeze într-o nouă luptă de opoziţie.
• pe 25 noiembrie 1937 a fost încheiat Pactul de neagresiune electorală între Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare, la care au aderat Gheorghe I. Brătianu şi Constantin Argetoianu.
• s-a opus în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român
• 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu și alți cincizeci de membri importanți (ardeleni și bănățeni) ai Partidului Național Țărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, în care este sever criticată dictatura regală și centralizarea excesivă a țării.
• după eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940
• începând cu 1940, a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu
• a fost unul dintre artizanii loviturii de stat de la 23 august 1944
• după 23 august 1944 a luptat împotriva preluării țării de către comuniști
• s-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației
• a obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.
• în urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947
• prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, era condamnat la închisoare pe viață
• s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet
• cadavrul său a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

Articolul La mulți ani, România! Ziua Marii Uniri de la 1918 și discursul lui Iuliu Maniu apare prima dată în Marius ANDREI.

Sunt convins că persoanele care au anulat în ultimul moment Congresul PNȚMM nu își dau seama de gravitatea și efectele acestei decizii iraționale.

Nu am crezut niciodată în acest proiect politic, nu am criticat public deciziile neancorate în realitate, deoarece nu doream să creez tensiuni suplimentare.

Acum trei ani mi-am exprimat punctul de vedere în celebrele ședințe pe Skype, anunțând clar că nu voi participa la o transformare a ACNȚ într-un partid politic, iar în ianuarie 2017 atrăgeam atenția că nu avem nici timpul și nici resursele necesare pentru a construi în paralel două organizații politice distincte. Timpul a demonstrat că analizele pe care le-am făcut în 2015 și 2017 au fost corecte. Mărturie stau chiar articolele scrise acum un an.

M-am abținut cu greu să critic gândirea șablonardă a PNȚMM chiar și atunci când mojicia unora a încălcat dreptul la liberă asociere a distinselor doamne Coposu, acestea fiind numite membre de onoare ale PNȚMM fără să fie întrebate și fără să își dorească o asociere cu această organizație.

Construit exclusiv pe mesaje anti-Pavelescu, PNTMM este un partid complet rupt de realitate și absent politic. Îi lipsește atât mesajul politic cât și membrii. Nu îmi amintesc să fi văzut vreodată o analiză politică pertinentă sau un proiect creștin-democrat creat sau promovat de această organizație.

Chiar crede cineva că electoratul de dreapta va opta pentru un partid al cărui unic discurs este cel anti Pavelescu? Poate cineva converti discursul anti-Pavelescu în combustibil electoral? Rezultatele acestui discurs se văd: un partid care se pregătea de înființare acum 3-4 ani și care a fost înființat legal acum un an pleacă la drum cu exact aceiași membri. Cum își dorește o astfel de organizație să se dezvolte în teritoriu, să atragă tineri și cum ar fi puse în valoare calitățile acestora în eventualitatea unei adeziuni?

Tot anul trecut atrăgeam atenția că pericolul adevărat va apărea atunci când vom fi obligați să construim și să avem inițiativa. La un an de la înregistrarea partidului, activitatea politică se rezumă la ședințe pe Skype.

Prin decizia de a anula congresul, PNȚMM a pierdut orice urmă de credibilitate. Dar discuția nu este numai despre rușine și credibilitatea unor persoane. Discuția este despre umilirea identității partidului făuritor de țară și a principiilor pentru care 270.000 de martiri au suferit în temnițele de exterminare. Adică exact același lucru pe care îl face și gruparea Pavelescu.

Mulți nu își dau seama că eșecul acestei construcții (izvorâtă din dorința unora de a avea propriul partid) reprezintă umilirea și ridiculizarea lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Norocul lor că Maniu și Mihalache nu își mai pot exercita dreptul la liberă asociere, nu cred că ar fi girat un asemenea proiect.

Iată că nu este suficient să ai intenții bune. Mai e nevoie de răbdare, viziune și o echipă cu care să o poți pune în practică.

„Oricât de lecuiți am fi, vom apărea într-o bună zi neapărat naivi, căci viitorul va depăși cu mult cele mai sumbre din viziunile noastre!” – Emil Cioran.

Pe aceeași temă

• PNȚCD: regăsirea busolei care indică vestul
• Reconstrucția PNȚCD: între necesitate strategică și interes național
• Apel pentru renașterea creștin-democrației românești
• 11 Ianuarie 1990: PNȚCD își reia activitatea legal
• Corneliu COPOSU: Alternativa de guvernare creștin democrată
• Discursul lui Corneliu Coposu la primul congres al PNȚCD

Articolul Congresul PNȚMM: irealitatea realului apare prima dată în Marius ANDREI.

Articolul 72 de ani de la falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 apare prima dată în Marius ANDREI.

Atitudinea Partidului Național Țărănesc, în controversa politică a actualității, a fost precizată în termenii cei mai limpezi prin declarația domnului Iuliu Maniu.

Nu vom repeta, prin urmare, lucruri cunoscute și îndeajuns comentate, care au fost înțelese de orice român, dornic de informațiuni conforme cu realitatea. Vom relua doar ideea generală, care luminează conceptul politic al Partidului Național Țărănesc, – ideea scumpă, căreia domnul Iuliu Maniu i-a jertfit întreaga viață, ideea obsedantă care l-a întărit în fața primejdiilor și riscurilor dintre cele mai grave și care se rezumă la cea mai pură sinteză de patriotism și omenie: democrația românească.

Inspirată dintr-un îndoit sentiment de iubire și stimă față de poporul nostru, democrația, în concepția domnului Iuliu Maniu și a Partidului Național Țărănesc, reprezintă un mănunchi substanțial de valori etice, pe care nici o vrășmășie nu l-a putut devasta, în douăzeci și cinci de ani de luptă.

În istoria luptei politice pentru libertatea României de după 1918, n-au existat, – în lunga suferință impusă de inchiziția reacționară -, crucificări mai senin consimțite și jertfe mai profunde ca cele ale domnului Iuliu Maniu.

Cuvântul lui se ridică și acum, cu nimb triumfal de înviere, dintr-un lung șir de golgothe, – al căror urcuș l-a străbătut, în pofida loviturilor de tot felul, de atâtea ori singur, de atâtea ori privit doar cu simpatii platonice -, purtându-și întotdeauna, împăcat și neînduplecat povara destinului românilor de pretutindeni.

Acest cuvânt, care n-a greșit niciodată și în care se simte, astăzi mai vie ca oricând, plenitudinea viguroasă a unei adeziuni populare covârșitoare, trebuie să fie ascultat, stimat și urmat.

În țara românească, nimeni nu se poate îndoi de valoarea reprezentativă a capitalului politic pe care domnul Iuliu Maniu l-a adunat din lupta lui, din loviturile nedrepte pe care le-a îndurat cu seninătate pentru îndărătnica dragoste ce o poartă poporului sau, pe care îl dorește liber, bucurându-se de democrație.

Străbătând fătă abatere atâtea dușmănii și curse perfide; trecând surâzător peste ispite și ademeniri, care i-ar fi oferit, fără discriminare, satisfacții de orgoliu și bogății materiale; înfruntând semețe și brutale dictaturi ori regimuri autocratice, cu o liniștită, dar fanatică încredere în viitorul neamului românesc; pășind calm printre injurii, ieri ca și astăzi, printre amenințări, care nu se sfiau să meargă până la suprimarea vieții, domnul Iuliu Maniu a stăpânit vremurile cu acea imperturbabilă credință în idealurile națiunii, pe care nu o pot avea decât sufletele mari, rațiunile curate și conștiințele limpezi.

Condeiul cel mai onest este sărac în forță, atunci când încearcă să zugrăvească sacrificiul domnului Iuliu Maniu și se străduiește zadarnic să rezume în câteva rânduri o viață de om închinată poporului său. În România liberă de astăzi (la ale cărei temelii, domnul Iuliu Maniu și-a zidit, asemeni meșterului Manole din legendă, truda uriașă, condusă de înțelepciune patriotică, a splendidei sale vieți pline de sacrificiu), nu îi este îngăduit nimănui să pună la îndoială buna credință și temeinicia cuvântului pe care îl rostește, cu un glas în care vibrează puternic unanimitatea poporului român, care-și iubește pământul, libertatea și țara pe care o dorește a dreptății tuturor.

Acest cuvânt cheamă la unire în lupta pentru idealul democratic și morala creștină a poporului nostru.

Cel încercat de îndoială și dispus să arunce cu piatra, n-ar supune numai pe domnul Iuliu Maniu la o nouă, zadarnică și dramatică stăruință a meșterului Manole, n-ar aduce numai un ultraj suprem zidurilor în care și-a așezat inima, gândul și truda pline de dragoste de țară, dar ar comite un greu păcat față de poporul român, o crimă asupra viitorului României

de Corneliu Coposu (Dreptatea, 23 octombrie 1944)

Articolul Să înceteze balada Meșterului Manole – de Corneliu COPOSU apare prima dată în Marius ANDREI.

Dacă PNL-ul a răspuns la această ticăloșie (în nota obișnuită, e adevărat: evaziv și total off-topic), PNȚCD – locomotiva CDR încă de la înființarea Convenției în 1991 – tace, fiind ocupat cu alte probleme.

Despre eșecurile și realizările CDR se pot scrie volume întregi. Subiectul este prea vast pentru a fi dezbătut pe un blog, însă ticăloșia cu care domnul Cioloș omite detalii importante nu poate fi trecută cu vederea.

Domnul Cioloș, care a coabitat armonios tocmai cu PSD-ul, insinuează că CDR-ul a câștigat alegerile pe fondul unei căderi a PSD, mergând până la a compara Guvernarea CDR cu mascarada PNL-PD.

Înainte de toate, este important să știm cum se prezenta situația la momentul respectiv. În acest sens, prezint un scurt remember: un fragment publicat de Dan Pavel și Iulia Huiu în volumul „Nu putem reuși decât împreună” – O istorie analitică a Convenției Democratice 1989-2000:

„Cine urmărește superficial confruntarea politică desfășurată de CDR în Parlament și în viața publică sau confruntările care au avut loc cu un an înainte de înfruntarea electorală din 1996, poate să tragă concluzia eronată că multe dintre criticile aduse de liderii Convenției, activiștii civici sau presa ce simpatiza cu CDR au ținut doar de discursul electoral, de nivelul retoricii de campanie. În realitate, de când Iliescu și FSN/PDSR veniseră la putere, situația României se deteriorase din mai multe puncte de vedere. După mineriada din septembrie 1991, care a dus la prăbușirea guvernului reformist Roman, dar, mai ales, după alegerile din 1992, când s-a instalat guvernul antireformist Văcăroiu, situația s-a deteriorat constant. Multe dintre statisticile legate de catastrofa economică și financiară în care se afla România vor ieși la iveală abia după ce un prim-ministru al Convenției le va face publice.

Parțial, datele au ieșit însă la iveală chiar și înainte de alegeri. În 1996, 42% din populație trăia sub limitele de subzistență, iar nivelul de trai scăzuse după decembrie 1989 cu 35%. Explozia prețurilor și apropierea iernii erau preocupări constante ale vieții de zi cu zi. În acest timp, o nouă oligarhie financiar-industrială, dar și o numeroasă clientelă economică se îmbogățeau vizibil și ilegal, fiind în combinație cu elemente considerate mafiote, fără ca nimeni să fie arestat și judecat, ceea ce făcea ca mesajul despre adâncirea decalajelor să aibă și o mai mare forță electorală. Era un mesaj pe deplin credibil. […]

Sentimentul extinderii corupției în justiție, în guvern și administrație, în parlament, în partidul de guvernământ nu putea fi comparat decât cu opinia că aceste instituții sunt ineficiente. Erau constatări vizibile la toate sondajele de opinie cu privire la încrederea populației în instituțiile politice ale democrației. […]

Impresia dominată era că spațiul politic fusese redistribuit între foștii nomenclaturiști, iar foștii ofițeri de Securitate se infiltraseră în toate partidele și mișcările civice.”

Pentru a demonstra că PDSR-ul nu a lăsat niciodată frâiele puterii din mână în perioada 1996 – 2000 este important să menționăm și rezultatele alegerilor locale.

Realitatea #1
Seniorul Corneliu Coposu a fost primul om politic care a vorbit public în 1990 despre integrarea euroatlantică. La momentul respectiv mulți (inclusiv reprezentanții PNL) au perceput aceste idei ca simple utopii politice.

Realitatea #2
În iulie 1991 Corneliu Coposu l-a vizitat pe Regele Mihai la reședința acestuia de la Versoix, având apoi mai multe întâlniri cu personalități politice vest-europene. Seniorul a discutat cu Majestatea Sa despre situația politică din România și despre viitorul țării noastre, principalele puncte fiind abordarea monarhiilor prietene din Europa pentru susținerea cauzei României în integrarea euroatlantică.

Realitatea #3
Trecerea la Domnul a Seniorului Corneliu Coposu a provocat un val de simpatie față de CDR, “căderea PSD” fiind inexistentă.

Realitatea #4
Formațiunea politică care la alegerile locale a acoperit cele mai multe circumscripții electorale a fost PDSR – a depus liste de candidați pentru 95,3% din totalul posturilor de primari și consilieri.
CDR a acoperit numai 87,6% (PL ‘93 și PNL Câmpeanu nu făceau în acel moment parte din Convenție).

Realitatea #5 – Primari
PDSR a câștigat 928 mandate de primar (35,77% din totalul mandatelor).
CDR a câștigat 475 de mandate de primar (13,68%), situându-se pe locul 3 după USD (475 mandate și 18,31%).
PL ‘93 și PNL Câmpeanu au obținut 61 respectiv 15 mandate de primar.

Realitatea #6 – Consilieri Locali
Deși CDR a strâns în plus față de PDSR 79.178 de voturi, a obținut 2.958 de mandate mai puțin!
– PDSR a obținut 9.483 mandate.
– CDR a obținut 6.525 mandate.

Realitatea #7 – Consilieri județeni
– CDR a obținut 307 mandate.
– PDSR a obținut 290 mandate.

Realitatea #8 – Senat
– CDR a obținut 53 de mandate de senator.
– PDSR a obținut 41 de mandate.

Realitatea #9 – Camera Deputaților
– CDR a obținut 122 mandate în Camera Deputaților.
– PDSR a obținut 91.

Realitatea #10
Spre deosebire de politica FSN/PDSR, pe plan extern politica CDR a fost prooccidentală, orientată net către NATO și UE.

Amintesc câteva repere:
– Decembrie 1996: prezența României la a V-a Reuniune la nivel înalt a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), desfăşurată la Lisabona, Portugalia. Emil Constantinescu are primul set de contacte cu personalităţi politice din Europa şi SUA;
– Ianuarie 1997: vizita oficială a Preşedintelui României în Polonia, cu scopul intensificării relaţiilor bilaterale şi a cooperării regionale, în perspectiva integrării celor două ţări în Uniunea Europeană şi în NATO;
– Februarie 1997: Vizita oficială a Președintelui Franței Jacques Chirac;
– Martie 1997: Preşedintele României îl primeşte pe Regele Mihai I. Tot în 1997 Regele va primi înapoi cetățenia română care i-a fost retrasă de Consiliul de Miniștri al Republicii Populare la numai 5 luni după abdicarea forțată;
– Aprilie 1997: vizita domnului Jaques Santer, Preşedintele Comisiei Europene, o vizită importantă în contextul negocierilor privind procesul de lărgire al Uniunii Europene;
– Mai 1997: vizita vicecancelarului şi ministrului afacerilor externe al Germaniei, Klaus Kinkel;
– Mai 1997: vizita primului ministru al Belgiei, Jean Luc Dehaene;
– Iulie 1997: vizita președintelui SUA Bill Clinton;
– Noiembrie 1998: vizita Alteţei Sale Regale Prinţul de Wales;
– Mai 1999: vizita premierului britanic Tony Blair;
– Mai 1999: vizita Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea.

Aceste vizite au venit pe fondul deschiderii României către occident, marcând revenirea României în circuitul politicii internaționale.

Realitatea #11
Este foarte important să menționăm semnarea Parteneriatului de Aderare a României la Uniunea Europeană în martie 1998 și gestionarea relației cu NATO în contextul conflictului din Kosovo (1999) când Convenția a pus interesele naționale mai presus decât interesele electorale – situație speculată cinic de FSN/PDSR.

Realitatea #12
1997: Reglementarea regiilor autonome, măsură care a permis dezvoltarea sectorului privat.

Realitatea #13
Creșterea economică din anii 2001 și 2002 a fost efectul măsurilor luate de CDR în perioada 1997 – 1999, lucru vizibil încă din 2000 – singurul an în care s-a înregistrat o creștere economică. Adică după ce Convenția “a desțelenit buruienișul”, așa cum ar spune Dacian Cioloș.

Realitatea #14
– Problema datoriei externe – creată de împrumuturile hazardate făcute de PDSR, împrumuturi cu scadențe care se cumulau (culmea) în… 1999! – a forțat Guvernul Radu Vasile să adopte niște măsuri dure de austeritate fiscală, dar imperativ necesare pentru a evita intrarea în incapacitate de plată.

Realitatea #15
– Problema BANCOREX, bancă adusă în stare de faliment de către guvernarea PDSR. Sunt sigur că multe detalii pot să ofere Adrian Năstase, Văcăroiu, Meleșcanu și Răzvan Temeșan.

Realitatea #16
– reforma Codului de procedură civilă și penală.
– modificarea legii de organizare judecătorească.

Realitatea #17
Privatizarea Uzinei Dacia, realizată în 1999, este adesea trecută cu vederea. Timpul a demonstrat că această decizie a fost foarte bună.

Realitatea #18
Stoparea Mineriadelor din 1999 (ianuarie și februarie) – singurele mineriade care nu au ajuns la București – un moment cheie în care CDR și Guvernul Radu Vasile au demonstrat că autoritatea democratică nu poate fi pusă la îndoială.

Realitatea #19
Îndrăznesc să includ aici însăși supraviețuirea PNL, partid care în acea perioadă era divizat în mici partidulețe, salvat de la dispariție tocmai de către Convenția pe care au abandonat-o în 2000, alegând apoi să colaboreze fără nici o jenă cu PD (partidul condus de Traian Băsescu, persoana care a făcut tot ceea ce i-a stat în putință ca să divizeze CDR), iar apoi cu… PSD.

Realitatea #20
Cel mai important dintre toate succesele guvernării CDR: deschiderea negocierilor de aderare de la Helsinki din decembrie 1999 și negocierile de aderare la UE, lansate la Bruxelles în martie 2000.

O trecere în revistă a succeselor și insucceselor Guvernării CDR a fost făcută și în noiembrie 2010 în cadrul Conferinței “Guvernarea 1996-2000: evaluare din perspectiva ultimului deceniu”, eveniment la care au participat miniştri şi secretari de stat, parlamentari şi diplomaţi reprezentativi pentru actul guvernării din perioada 1996-200 – mai multe detalii aici.

Domnule Cioloș, mulți ar spune că modelul CDR a adus mai multe beneficii decât prejudicii. Mai ales în contextul în care FSN-ul nu a lăsat frâiele puterii din mână, iar CDR-ul a avut multe probleme în administrarea Coaliției.

Rămâne de văzut dacă partidul Dumneavoastră – care nici până la această oră nu s-a definit din punct de vedere doctrinar – va reuși să depășească aceste repere. Un singur lucru este cert: atunci când încercați să câștigați bunăvoința electoratului prin orice mijloace, merg și ticăloșiile.

Pe aceeași temă

• CDR și alegerile locale din 1996
• CDR – Contractul cu România
• Guvernarea CDR

Articolul Realitate politico-istorică vs Politicianism ieftin apare prima dată în Marius ANDREI.

Articolul Tupeu de consilier PSD: Alin Demle și Casa Memorială Iuliu Maniu apare prima dată în Marius ANDREI.

Domnului George Ivașcu

Ministrul Culturii și Identității Naționale

Domnule Ministru,

Mă numesc Marius Andrei și în februarie 2015 contribuiam pentru prima dată la campania de strângere de fonduri „Salvaţi istoria naţională, salvaţi Casa lui Iuliu Maniu” demarată de preotul Cristian Borz. Întâmplarea face ca eu să fiu primul donator și să cunosc provocările cu care s-a confruntat echipa de proiect.

Am aflat cu dezamăgire și tristeţe că proiectul de reabilitare al Casei Memoriale Iuliu Maniu din Bădăcin nu se află printre cele 350 de proiecte și acțiuni aprobate de Comitetul Interministerial pentru Centenar în cadrul reuniunii de vineri, 6 iulie 2018.

Faptul că s-au găsit fonduri pentru festivaluri, târguri, expoziții, simpozioane și turnee internaționale în timp ce casa făuritorului Marii Uniri – monument istoric memorial, înscris în lista monumentelor istorice cu codul SJ-II-m-B-05012 – se află în continuare la mila publicului larg, demonstrează încă o dată că atât Ministerul Culturii și Identității Naționale cât și Primul Ministru al României au pierdut complet contactul cu realitatea.

Superficialitatea cu care Ministerul Culturii și Identității Naționale a tratat problemele Casei Memoriale Iuliu Maniu ridică mari semne de întrebare, mai ales că reabilitarea conacului ar permite refuncţionalizarea clădirii prin redeschiderea muzeului „Iuliu Maniu” şi a unui centru cultural destinat tinerilor. Refuncționalizarea centrului cultural destinat educației tinerilor ar permite acestora studierea evenimentelor istorice, a personalităților care au avut însemnătate pentru istoria României chiar în locul în care acestea au scris istorie.

Vă aduc la cunoștință că la 8 februarie 1941, Iuliu Maniu și-a dictat testamentul notarului Nicolae Ioaneș din Brașov, consemnând că dorește ca „pe imobilul din Bădăcin să se organizeze un claustru de călugărițe menit să ocrotească și să instruiască tineri români greco-catolici și să se îngrijească bolnavi. La educația băieților și fetelor educați în acest institut să se pună fondul principal pe dezvoltarea caracterului și a simțului de morală creștină și de iubire de neam ca devotament pentru muncă și altruism„.

Dar această scrisoare nu este una de convingere. Este o scrisoare despre speranță și caracter.

Pe cât de înfricoșătoare este perseverența cu care administrația centrală  și locală continuă să lupte împotriva unui om care și-a sacrificat viața în penitenciarele de exterminare comuniste pentru libertate și democrație, pe atât de încurajatoare este dragostea cu care oamenii simpli s-au mobilizat să salveze casa Sfinxului de la Bădăcin. Deși au trecut 64 de ani de la dispariția sa, Iuliu Maniu a rămas un lider capabil să coaguleze în jurul său oameni și idei. Dovada sunt donațiile strânse și activitățile de voluntariat desfășurate.

Campania „Salvaţi istoria naţională, salvaţi Casa lui Iuliu Maniu“ este mai mult decât o campanie de strângere de fonduri. Este o campanie de salvare a sufletului națiunii, un suflet care a fost mutilat de șenilele tancurilor sovietice.

Seniorul Corneliu Coposu scria în anul 1938 că “față de Iuliu Maniu nu există oameni indiferenți. Dragostea și dușmănia, raportate la persoana lui, nu cunosc gradații: ating extremul de limită al pasiunilor omenești“. Seniorul avea dreptate.

Maniu reprezintă o continuă amenințare pentru regimurile dictatoriale: cât timp va exista un punct de reper palpabil, moștenirea politică a lui Iuliu Maniu va continua să cizeleze caractere și să creeze lideri care să ducă mai departe principiile promovate de Sfinxul de la Bădăcin, principii pe care nu le-a abandonat niciodată și pentru care a fost închis, schingiuit și ucis în penitenciarul de exterminare din Sighet. Principii pe care mulți politicieni ar vrea să nu le mai regăsească în politică.

Prin decizie rușinoasă de a ignora în anul Centenarului Casa Memorială Iuliu Maniu, ați reușit să duceți în derizoriu întregul program dedicat Centenarului Marii Uniri. Poate este prea devreme ca să realizați, însă numele Dumneavoastră și al colegilor Dumneavoastră din Comitetul Interministerial pentru Centenar vor rămâne pentru totdeauna pe lista ruşinii naţionale.

Iuliu Maniu, făuritorul Marii Uniri, simbolul rezistenței democratice anticomuniste și adversar al dictaturilor de orice fel, merită în anul Centenarului un spaţiu muzeal la el acasă.

Sunt convins că oamenii pentru care identitatea națională contează vor continua să se mobilizeze.

Pe Dumneavoastră vă va judeca istoria. Sper doar ca viitoarele guverne să nu o rescrie după bunul plac.

Cu încredere într-un viitor mai bun,

Dipl.Ing. Marius ANDREI

scrisoare expediată și pe adresele cabinet.ministru@cultura.ro și comunicare@cultura.ro

Pe aceeași temă

• Iuliu Maniu vândut pe 30 de arginți?
• Promisiuni de doi (b)ani – Primarul Boncidai Csaba și Casa Memorială Iuliu Maniu
• Vasile Dâncu și o implicare de fațadă – Casa Memorială Iuliu Maniu
• Răspunsul Consiliului Județean Sălaj: Maniu și istoria contra frăției PSD-UDMR
• Răspunsul Instituţiei Prefectului Sălaj la petiția adresată Secretariatului General al Guvernului
• Răspunsul Secretariatului General al Guvernului
• Identitatea națională: rea-voință și incompetență
• Răspunsul Primarului Boncidai Csaba – Salvați Casa Memorială Iuliu Maniu
• De ce nu mai putem aștepta – Salvați Casa Memorială Iuliu Maniu
• Mândria națională: între demnitate și impertinență – Salvați Casa Memorială Iuliu Maniu
• Adversarii lui Iuliu Maniu – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu în închisoare – cum s-a stins făuritorul Unirii
• Iuliu Maniu – de Nicolae Carandino
• Ziua Marii Uniri de la 1918 și discursul lui Iuliu Maniu
• Vorbește Maniu! – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu: Aniversare – de Corneliu COPOSU
• Zile mari – de Corneliu COPOSU

Articolul Scrisoare deschisă adresată domnului Ministru al Culturii George Ivașcu apare prima dată în Marius ANDREI.

Citesc astăzi pe prima pagină a ziarului Adevărul următorul titlu: “Câți bani a primit Iuliu Maniu de la guvernul britanic ca să-l aresteze pe Ion Antonescu. Istoria loviturii de stat gândite de Winston Churchill în România”.

Subiectul nu e nou, mulți indivizi încercând să iasă din dureroasa obscuritate morală în care s-au născut folosindu-se de acest subiect. Ultima apariție: „istoricul” anonim Marian Zidaru.

Îmi aduc aminte că prima dată am citit despre acest subiect într-un articol scris de Adrian Gavrilescu. S-ar putea ca numele să nu vă spună mare lucru. Nu-i nimic! Opinia publică îl cunoaște pe domnul Gavrilescu sub numele său real: Alex Mihai Stoenescu. Istoric, desigur!

Același Alex Mihai Stoenescu despre care aflăm că a fost „recrutat înainte de Revoluție sub numele conspirativ Gavrilescu Adrian” și că “a primit bani de la Securitate” conform răspunsului CNSAS la solicitarea Directorului IRRD, prin „Nota de constatare a Direcției Investigații CNSAS” Nr. DI/I/3164/14.10.2009.

Așadar, un colaborator (apreciat de superiorii săi pentru calitatea notelor) care a furnizat între 1984 și 1987 nici mai mult, nici mai puțin de 70 de note informative, îl acuza de înaltă trădare pe Iuliu Maniu, cel mai important om politic al secolului XX, simbolul rezistenței democratice anticomuniste. Cam atât despre Gavrilescu.

Din păcate, „istoricul” obscur Marian Zidaru nu numai că nu vine cu nimic nou față de articolele scrise în trecut de Adrian Gavrilescu, dar reușește să-și ducă propria analiză în derizoriu.

Ce ne spune „istoricul” constănțean Marian Zidaru, care “a verificat de mai multe ori arhivele britanice”?

• Domnul Zidaru ne spune că Maniu colabora cu Aliații și că „evident, Iuliu Maniu primea bani pentru serviciile sale„.

“Evident”? Evident pentru cine? În lipsa unei dovezi clare, fapta poate e banală și implicit “evidentă” numai pentru oamenii mici. Să consideri “evident” faptul că Maniu, Sfinxul de la Bădăcin, făuritorul Marii Uniri, primea bani de la Aliați ca să își trădeze țara, mi se pare o insultă la însăși inteligența istoricului.

Numai un om total străin de orice norme deontologice și morale putea folosi acest cuvânt.

• Mai mult, domnul istoric afirmă că „Maniu a primit 50.000 dolari în două tranșe, diamante în valoare de 72.000 lire, plus trei diamante mai mari a căror valoare nu o precizează britanicii„.

Lucrând de aproximativ un an la o carte-document despre Iuliu Maniu, cunosc în detaliu și documentul la care domnii istorici fac referire. Pentru că niciun document din arhiva britanica nu poate fi publicat fără a avea un acord scris (aviz celor care au publicat fotografii ale documentelor pe site-ul Adevărul), transcriu documentul complet (în limba engleză) la finalul articolului și traduc pasajele importante mai jos.

În cele ce urmează ne vom convinge că afirmațiile marilor istorici nu au nici măcar valoarea hârtiei pe care au fost tipărite, fiind bazate pe presupuneri și inexactități:

1. During my original talks with Maniu in September 1940, when we offered to finance an opposition political movement in Romania, Maniu was agreeable only on condition that all sums of money advanced to him in Romania or to his envoys outside Romania should be considered as a loan, repayable at the end of the war.

1. În timpul conversațiilor mele cu Maniu, în septembrie 1940, atunci când ne-am oferit să finanțăm o mişcare politică de opoziţie în România, Maniu a acceptat numai cu condiţia ca toate sumele de bani avansate lui, în România, sau trimişilor săi în afara României să fie considerate un împrumut ce va fi restituit la sfârşitul războiului.

2. It is impossible now to say exactly how much money has been advanced to Mr. Maniu either in the country or outside, and for the time being we should be concerned only with the three principal items which were:

2. Este imposibil acum să spunem cu exactitate câți bani au fost înaintați domnului Maniu, fie în țară, fie în străinătate, și deocamdată ar trebui să fim preocupați numai de cele trei elemente principale care au fost:

a. the sum of approximately 45 million lei discovered by the authorities on the arrest of Procopius;

a. Suma de aproximativ 45 milioane lei descoperită de autorități la arestarea lui Procopius

b. 40,000 dollars sent to Maniu in December 1941 via a diplomatic courier care of the Turkish Embassy, Bucharest;

b. 40.000 dolari trimiși lui Maniu în decembrie 1941 prin curierul diplomatic al Ambasadei Turciei din București;

c. 10,000 dollars plus 5 diamonds valued at 12,500 Turkish liras and 368,72 carat of small diamond of an estimated value of Turkish Liras 76,485 – sent in March 1942.

c. 10.000 dolari plus 5 diamante evaluate la 12.500 lire turcești și 368.72 carate diamante mici cu o valoare estimata la 76.485 lire turcești – trimise în martie 1942.

3. For items (b) and (c), we have never received Maniu’s acknowledgment, although the person responsible for the transmission of the sums to Bucharest, PANTS, has told us that the money was received.

3. Pentru punctele (b) și (c) nu am primit niciodată confirmarea lui Maniu, cu toate că persoana responsabilă de transmiterea sumelor la București, PANTS, ne-a spus că banii au fost primiţi.

4. As there is still an outstanding claim from Pants of a balance of cash on the 368,72 carats of diamonds, the liquidating officer should discover from Mr. Maniu a) if he received the items and b) what sum was realised on them.

4. Având în vedere că există încă o cerere de decont de la PANTS pentru banii de pe cele 368,72 carate de diamante, ofiţerul ce se ocupă cu lichidarea acestor fonduri ar trebui să afle de la dl. Maniu a) dacă a primit obiectele şi b) ce sumă a fost obţinută pe ele.

Numai o persoană care nu stăpânește deloc limba engleză poate afirma după citirea paragrafelor anterioare că Maniu ar fi încasat banii, și numai o persoană care nu înțelege absolut nimic din evenimentele istorice din acea perioadă poate afirma că banii respectivi au fost plătiți de Aliați pentru ca Maniu să-l trădeze pe Antonescu.

Merg mai departe și îndrăznesc să pun câteva întrebări pe care orice om rațional le-ar pune:

1. Nu putem fi atât de naivi încât să credem că undeva ar exista o chitanță pentru acei bani, însă cum poate un singur raport britanic să convingă atât de ușor istoricii români?

Îmi aduc aminte de o întâmplare oarecum asemănătoare din anii ‘70: un informator al securității care îl urmărea pe Seniorul Corneliu Coposu încerca să deconteze o notă de plată scumpă la un restaurant și contravaloarea unui pachet de țigări, motivând că l-a invitat pe Senior la restaurant pentru a afla cu ce se mai ocupă și că Seniorul îi fumase țigările. Superiorul său a refuzat să-i deconteze cheltuielile, spunându-i informatorului că e convins de faptul că Seniorul nu ar fi acceptat nici invitația, nici să mănânce pe banii informatorului și nici să îi fumeze țigările.

2. Din document reiese clar că de Chastelain NU avea confirmarea lui Maniu că acesta ar fi primit banii și diamantele care, oricum, ar fi reprezentat un împrumut până la terminarea războiului.

Chiar și în aceste condiții un om normal și-ar pune următoarea întrebare: presupunând prin absurd că Maniu ar fi primit banii… ce a făcut cu ei? Unde sunt? Nu există nici un document (fie el al informatorilor, al Siguranței, al SOE, NKVD sau Gestapo) care să vorbească despre cheltuieli ieșite din comun. Prezint câteva detalii despre viața lui Maniu:

– Maniu nu avea o locuință proprie: atunci când era în București locuia pe la diferite cunoștințe, adesea pe Str. Sfinților nr. 10.

– nu și-a extins proprietatea de la Bădăcin cu nici un metru de pământ.

– nu și-a modificat casa de la Bădăcin, construită în 1879 de către tatăl său și extinsă de Clara Maniu, și nu a cumpărat alte proprietăți. Dacă istoricii reușesc să identifice alte proprietăți sau imobile pe care Maniu le-ar fi deținut, îi rog să mă informeze.

– nu avea automobile: când trebuia să se deplaseze, fie călătorea cu trenul, fie era condus de către apropiați (în general Aurel Leucuția își punea mașina la dispoziție și îl ducea pe Maniu).

– îmbrăcăminte: nu numai că nu putem vorbi de haine scumpe, nu cred că putem vorbi nici măcar de haine decente. Seniorul Corneliu Coposu nota pe 18 noiembrie 1943 în jurnalul său că după întâlnirea lui Maniu cu Sănătescu a fost informat  de femeia de serviciu a Președintelui, Iulia, “că toată lenjeria de corp (de altminteri foarte modestă) a lui Maniu este complet degradată și că spălătoria refuză să o mai primească la curățat. Aducând la cunoștința Președintelui situația, acesta i-a spus categoric că, în conformitate cu hotărârea fermă pe care a luat-o la arbitrajul de la Viena, atâta vreme cât Ardealul de Nord este la unguri, nu-și cumpără nici un ac. Profitând de prezența lui Ionel Pop în Capitală, fac un restrâns consiliu cu Clara și Ionel Pop spre a găsi o soluție pentru ieșirea din impas. Ionel Pop confirmă că “unchiuțul” nu va putea fi convins să renunțe la restricția ce-și impusese și că orice demers făcut în acest sens este de prisos. Clara, ingenioasă, vine cu o propunere salutară. Își ia mostră din fiecare piesă de lenjerie și cumpără, cu bani puși la dispoziție de Ionel Pop, materiale perfect identice cu cele din efectele uzate și le dă la confecționat împreună cu modelul vechi. Într-o săptămână, garderoba Președintelui este înnoită cu patru cămăși, care înlocuiesc pe cele scoase din uz. La investigația ulterioară pe care am făcut-o, femeia de serviciu mi-a spus că, îmbrăcând cămășile înlocuite, Maniu, oarecum nedumerit, a făcut constatarea că sunt cam aspre, dar Iulia a replicat că probabil spălătoria le-a apretat mai tare. Mâ gândesc că va fi mai complicată soluționarea problemei, încă neacute, a înlocuirii costumelor. Maniu are un costum bun negru, unul (întors) gri cu dungi, unul din pânză albă de vară și altul din lustrină bleumarin, toate, deocamdată, prezentabile, cu toată vechimea lor de peste zece ani. De asemenea mai are o pelerină kaki din 1928, un pardesiu negru din 1909, un palton negru cu guler de catifea din 1918 și două pălării. Înlocuirea batistelor și a ciorapilor se poate face pe neobservate. Costumele lui de ceremonie (fracu, smochingul și două jachete), evacuate de mine de la Bădăcin la cedarea Ardealului și depozitate la biblioteca arhidiecezană din Blaj, au fost furate de acolo la intrarea armatei sovietice de soldații încartiruiți în clădirea respectivă, care au furat din lăzile evacuate (care conțineau arhiva lui Maniu, documente familiale vechi și îmbrăcămintea) doar hainele și decorațiile.”

Mai mult, Cicerone Ionițoiu menționa în “Viata politica si procesul lui Iuliu Maniu” că “la arestare, Iuliu Maniu avea asupra lui următoarele 47 de obiecte, ce au fost înscrise în „inventar”. Spicuim dintre ele, pentru a se face o idee generală: un geamantan de carton uzat, un aparat pentru rinichi, patru perechi izmene sifon, un costum pijama şi o pereche pantaloni pijama, cinci cămăşi de jalen şi una fără guler, şase gulere cămăşi, şapte batiste, trei ştergare uzate, două perechi ciorapi lungi şi două lână groşi, una bonetă de lână, una căciulă de astrahan uzată, una cravată, una flanelă de bumbac, un pulover de lână uzat, una pătură de lână vărgată în careuri, un costum gri de lână şi vestă, un costum maron de lână, un palton trei sferturi, un sac de stofă pentru învelit, una haină bleumarin uzată, una pălărie, una pereche bocanci maron, două perechi de ghete, una pereche şoşoni cauciuc, una pereche papuci, una curea piele, una pereche mănuşi de lână, una pălărie neagră, un ştergar, un borcan de un sfert cu miere de albine şi o sută de grame de slănină, 52 de ţigări, un creion, două portofele de piele cu fotografii, iconiţe şi o cruciuliţă, o pudrieră mică de argint, o pereche de ochelari fără un braţ, un dicţionar Larousse… în încheiere se menţiona că notiţele găsite şi scrisorile au fost trimise Direcţiei Generale a Penitenciarelor, cu raport separat, iar medicamentele au fost puse la dispoziţia dlui medic.”

– accesorii: tot Seniorul Coposu vorbea în jurnalul său despre cadoul primit de Maniu în 1942 cu ocazia zilei sale de naștere: “la inițiativa lui Cezar Simionescu, un grup de prieteni politici îi fac un dar deosebit: un ceas Patek Philippe de buzunar (în locul vechiului său ceas Doxa, deteriorat, pe care Maniu îl avea de un sfert de veac”.

– „luxul” în care își sărbătorea Maniu zilele de naștere: rememorat tot de Corneliu Coposu: “8 ianuarie 1940. Primesc indicația de a mă ocupa de mica tratație pe care o vom oferi celor veniți să prezinte felicitări. Scot din cămară damigeana de țuică de prune adusă de la Bădăcin, slănină din Sălaj, șuncă și cașcaval”. Și Ioan Hudiță nota în Jurnalul său că în acea perioadă Maniu trăia doar din pensia de avocat oferită de Mitropolia Blajului, pensie care abia îi ajungea să platească mesele la întâlnirile politice pe care le avea.

Exemplele pot continua și sunt documentate exemplar în jurnalele și presa vremii.

Toate aceste atacuri (publicate mai ales în anul Centenarului) îmi confirmă convingerea că Maniu reprezintă o continuă amenințare. Cât timp va exista un punct de reper palpabil, moștenirea politică a lui Iuliu Maniu va continua să cizeleze caractere și să creeze lideri care să ducă mai departe principiile promovate de Sfinxul de la Bădăcin, principii pe care nu le-a abandonat niciodată și pentru care a fost închis, schingiuit și ucis în penitenciarul de exterminare din Sighet. Principii pe care mulți politicieni și istorici ar vrea să nu le mai regăsească în politică.

Un exemplu elocvent al adversității față de moștenirea politică a lui Maniu este situația în care ajunsese Casa Memorială Iuliu Maniu din Bădăcin. Nepăsarea administrației locale și centrale dovedesc că Iuliu Maniu continuă să fie un adversar incomod și astăzi, iar Casa Memorială Iuliu Maniu un ghimpe în ochiul celor care conduc destinele comunei Pericei și județului Sălaj.

Regele Mihai spunea că “adevărul luptă singur”! Cred totuși că în viață apar situații excepționale în care adevărul are nevoie de puțin ajutor pentru a se face auzit.  Iar un om de o valoare excepțională, așa cum este Iuliu Maniu, nu se poate afla decât în situații excepționale.

Aruncarea cu noroi într-un simbol – care astăzi nu se mai poate apăra, într-un om care nu și-a dorit nimic pentru el și care și-a sacrificat viața luptând pentru democrație și libertatea românilor – precum și ignorarea unor fapte importante sunt arme folosite numai de oamenii mici în încercarea disperată de a câștiga popularitate.

Închei cu o întrebare pentru domnul „istoric” Zidaru: “dar cine poate oare cuprinde într-o coloană de gazetă, viața unui ctitor de țară?“ – era întrebarea pe care însuși Seniorul Corneliu Coposu și-o punea în 1938.

Marius Andrei – membru al Fundației Corneliu Coposu

Act întocmit de liderul reţelei S.O.E, Alfred George Gardyne de Chastelain (alias „Autonomous”, alias H/53) la 25 noiembrie 1944

54/13/LIQ TOP SECRET

To: Force 133, for Dan Group

Istanbul, 27th  November 1944

Copy to: S.O.E. London

Copy to: Special Liquidation File

From: D/H 13

Romania – Liquidation

Maniu

I. FINANCE

1. During my original talks with Maniu in September 1940, when we offered to finance an opposition political movement in Romania, Maniu was agreeable only on condition that all sums of money advanced to him in Romania or to his envoys outside Romania should be considered as a loan, repayable at the end of the war.

2. It is impossible now to say exactly how much money has been advanced to Mr. Maniu either in the country or outside, and for the time being we should be concerned only with the three principal items which were:

a) the sum of approximately 45 million lei discovered by the authorities on the arrest of Procopius;

b) 40,000 dollars sent to Maniu in December 1941 via a diplomatic courier care of the Turkish Embassy, Bucharest;

c) 10,000 dollars plus 5 diamonds valued at 12,500 Turkish liras and 368,72 carat of small diamond of an estimated value of Turkish Liras 76,485 – sent in March 1942.

3. For items (b) and (c), we have never received Maniu’s acknowledgment, although the person responsible for the transmission of the sums to Bucharest, PANTS, has told us that the money was received.

4. As there is still an outstanding claim from Pants of a balance of cash on the 368,72 carats of diamonds, the liquidating officer should discover from Mr. Maniu a) if he received the items and b) what sum was realised on them.

5. With regard to the maintenance of Maniu’s envoys abroad, this is a matter which, presumably, will be dealt with in London.

II. W/T SETS

1. Maniu was given a small portable W/T set in 1940 via Procopius, plus a Mark III set, code name „BINE”, given to him in March 1942. These two sets should, if possible, be recovered.

III. MANIU’S ENVOYS

1. Mesrs. Cornel Bianu and Stefan Menicescu, now in London as representatives of Mr. Maniu, would like to know what instructions the latter has to give them.
2. These two men have confirmed strictly to the stipulations laid down in London by the Romanian Bureau and have proved useful collaborators.
3. In addition to them, there are a few other Romanians who have remained true to the Maniu cause although not actually sent out by Maniu. They, too, would like to know how they should proceed. Their names are:

Lt.Col. George Mavrodi,

Laptew,

Alexander Bianu and

Stircea.

4. Apart from the above-mentioned, Pavel Pavel, who is still in England with his wife, made common cause with V. V. Tilea and is no longer a member of the Romanian Bureau in London.

5. Another person for whom Mr. Maniu is responsible is Emanoil Rugina, at present in Palestine. This man gave up to Mr. Maniu a seat in an aircraft which was to have been flown by Burduloiu from Romania to British territory. In view of this, Maniu agreed to Rugina leaving the country and asked us to see that he did not starve.

6. Mr. Carol Davila, now in Washington, wishes to know what Maniu would like him to do.

7. Another Romanian who has behaved well in London is Dumitru Danielopol. He was working in London on behalf of the Romanian National Bank at the Bank of England at the outbreak of hostilities and since then has been actively engaged in helping us with our propaganda to Romania.

IV. GENERAL

1. It would be useful if Mr. Maniu would be good enough to give us an indication of the people whom he regards as having been most useful in the work he undertook in collaboration with ourselves.
2. In this connection, of course, Mr. V.C.S. Georgescu would also be useful.

D/H 13

(P.R.O., H.S. – 3/172, ff. 120-122)

Pe aceeași temă

• Adversarii lui Iuliu Maniu – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu în închisoare – cum s-a stins făuritorul Unirii
• Iuliu Maniu – de Nicolae Carandino
• Ziua Marii Uniri de la 1918 și discursul lui Iuliu Maniu
• Vorbește Maniu! – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu: Aniversare – de Corneliu COPOSU
• Zile mari – de Corneliu COPOSU
• Abdicarea regelui Carol: „Cauzele prăbușirii fostului regim” – articol scris de Iuliu Maniu
• „Restauraţia” – Iuliu Maniu despre întoarcerea lui Carol II

Articolul Iuliu Maniu vândut pe 30 de arginți? apare prima dată în Marius ANDREI.

Fundația Corneliu Coposu și Asociația 21 Decembrie 1989 vă invită să cunoașteți conținutul olograf al testamentului politic al lui Corneliu Coposu, document atât de așteptat în ultimii 23 de ani.

Evenimentul va avea loc la Sala Studio a Teatrului Național București, în data de 20 mai 2018, începând cu ora 15.00.

Informații suplimentare pot fi găsite pe pagina Fundației Corneliu Coposu

Timpul rămas până la începerea evenimentului:

2018/05/20 15:00:00

Află cum poți ajunge la Teatrul Național București

Articolul Prezentarea Testamentului Seniorului apare prima dată în Marius ANDREI.

Pe drumul lung, care dura peste 7 ceasuri, Corneliu Coposu începea un dialog edificator despre Carol II din dorința de a afla adevărul în legătură cu revenirea regelui Carol II. Iuliu Maniu i-a răspus:

“Aproape tot ce s-a spus despre antecedentele și preambulul sosirii lui Carol II sunt lucruri inexacte sau parțial exacte. Îndepărtarea prințului moștenitor de la succesiune și actul de la 4 ianuarie 1926 au generat multe legende. S-a spus că autorul acestei măsuri ar fi fost Ionel Brătianu. Nu este exact. Brătianu îl detesta pe Carol și avea cea mai proastă părere despre caracterul lui și mari îngrijorări pentru viitorul țării sub domnia lui. Dar nu el a fost cel care, cum s-a spus, ar fi pus la cale îndepărtarea lui de la tron. Nici prințul Carol nu poate fi acuzat că a provocat în mod deliberat ruptura.

Vinovata principală pentru actul de la 4 ianuarie 1926 [n.r. prin actul din 4 ianuarie 1926, Parlamentul acceptă renunțarea principelui Carol la tron și îl recunoaște pe Mihai ca principe moștenitor] a fost doamna Lupescu. După plecarea principelui moștenitor la Londra, fără vreo intenție de abandonare a țării și a prerogativelor lui, doamna Lupescu, prin acoliții ei servili, a plecat după el și i-a făcut cunoscută prezența ei la Paris, cu intenția vădită de a-l determina să rămână în străinătate și să o ia de nevastă. Carol a avut slăbiciunea – de altfel alimentată și de raporturile ascuțite pe care le avea cu familia regală și cu guvernul – de a asculta sfaturile concubinei lui și a scris în acest sens regelui Ferdinand. Este adevărat că Brătianu, care nu-l avea la inimă, a profitat de ocazia oferită de prinț, pentru a scăpa țara de el. Lucrul n-a fost posibil decât după câștigarea familiei regale pentru această măsură. Operația s-a făcut prin urzelile lui Brătianu și ale lui Știrbey. Important era să fie câștigată Regina Maria, care, la rândul ei avea ascendent asupra regelui Ferdinand. Se pare că operația a fost destul de ușoară. Regina Maria a fost ispitită de perspectivele mari pe care i le-ar fi oferit minoratul lui Mihai, după decesul regelui Ferdinand, care se prevedea, și care i-ar fi asigurat Reginei văduve o situație de prim plan în conducerea statului. Antecedentele prințului moștenitor (dezertarea de pe front și căsătoria morganatică cu Zizi Lambrino, amenințarea cu renunțarea făcută la Bistrița, colajul cu o croitoreasă, pe nume Marcovici, care i-a și făcut doi copii din flori) erau de natură de a convinge factorii hotărâtori asupra inaptitudinii la domnie a lui Carol. De acest lucru era convins în primul rând regele Ferdinand. Greșeala guvernului Brătianu a fost că și-a legat numele de actul de la 4 ianuarie 1926, într-o vreme în care guvernarea liberală, detestată de opinia publică, atinsese o ostilitate vecină cu paroxismul. Înțelept ar fi fost ca o măsură de gravitatea celei luate să fi fost decisă de către un guvern de uniune națională. Impopularitatea excesivă a lui Brătianu din acea epocă a determinat, prin recul, o solidarizare a opiniei publice românești cu prințul socotit pe nedrept victimă a guvernării și a dictaturii lui Brătianu.

Din momentul îndepărtării lui de la tron și din familia regală, Carol a început să colecteze, în progresie geometrică, simpatii și speranțe refulate. În 1930, popularitatea lui în masele largi populare era atât de consolidată, încât era foarte greu, dacă nu imposibil de stăvilit. Este drept că, în luptele electorale din cei patru ani de ostracizare a lui Carol, opoziția s-a servit de așa zisa “chestiune închisă” în scop demagogic, pentru contracararea dictaturii liberale.

Regența, care după moartea regelui Ferdinand a preluat prerogativele regelui Mihai pe timpul minoratului său, era slabă. Prințul Nicolae nu avea nici o tragere de inimă să-și îndeplinească rolul ce i se încredințase. Patriarhul Miron se mulțumea să acumuleze bani și să-și protejeze acoliții. Regentul Buzdugan, singurul demnitar care-și îndeplinea rolul cu convingere, nu putea face față în mod obiectiv sarcinilor constituționale, fiind subiectiv și angrenat în sfera de interese a partidului liberal. Armata simțea nevoia unei căpetenii, Prințul Nicolae neavând vocația de a o conduce. “Restaurația” prințului ”martir” plutea în aer.

Dându-mi seama de aceste împrejurări și fiind convins că opinia publică românească, în marea ei majoritate, nu consideră “închisă” expulzarea prințului Carol – și în același timp, cunoscând slăbiciunile și caracterul vulnerabil al prințului -, dar fiind, totuși, convins că respectivul, bine anturat și încorsetat în domnie, ar oferi pentru țară și dinastie o soluție mai bună decât cea existentă, am căutat să stabilesc, prin prietenii mei, o înțelegere prealabilă cu prințul expatriat.

I-am trimis vorbă prin Aurel Leucuția că Partidul Național-Țărănesc și guvernul pe care-l prezidam nu sunt ostile revenirii sale în țară, în anumite condiții bine precizate:

• despărțirea definitivă de doamna Lupescu, anularea divorțului princiar și reconcilierea lui cu principesa-mamă Elena;
• angajamentul solemn de a respecta Constituția și legile țării și tradiția democratică;
• instaurarea unei perioade de liniște și pace, fără ranchiună și fără tendințe de răzbunare și persecuție;
• acceptarea unui intermezzo de tranziție, în care să se realizeze condițiile convenite.

Prințul Carol a acceptat condițiile. Urma să aștepte în liniște momentul oportun, care se va stabili după realizarea unui climat favorabil readucerii lui în țară. Prințul Carol, însă, nu a mai voit să aștepte. Fără să-l prevină pe prințul regent Nicolae sau guvernul, a organizat un complot cu câțiva ofițeri devotați, pentru a pune autoritățile în fața unui fapt împlinit. Poate că în planurile ce-și făcuse urmărea de la început să nu-și respecte angajamentele sau pur și simplu să nu fie tributar guvernului pentru a-și putea realiza un program personal tăinuit. Preparativele lui de plecare au fost sesizate de organele de Siguranță franceze, care, conform aranjamentului stabilit, au sesizat guvernul. Desigur că s-ar fi putut întreprinde măsuri pentru capturarea lui atât înainte cât și după trecerea frontierei românești, însă aceste măsuri ar fi fost cu totul inoportune și ar fi putut provoca încăierări și ciocniri păgubitoare.

După ce prințul, trecând prin peripeții neprevăzute, a sosit în Capitală cu concursul ofițerilor care făceau parte din conspirație, însă fără știrea guvernului și a Regenței, m-am prezentat la el, la Cotroceni, unde, în prezența prințului Nicolae, i-am reamintit de condițiile acceptate și i-am propus alegerea lui ca regent, în locul lui Sărățeanu, care, la cererea mea, și-ar fi prezentat demisia. După executarea clauzelor indispensabile proclamării sale ca rege, urma să se anuleze legea din 1926 și să fie restaurat. Carol a acceptat docil acest plan. În noaptea care a urmat după întrevederea ce am avut-o cu el, sfătuindu-se însă cu militarii Paul Teodorescu, Gavrilă Marinescu, col. Șuțu, Cantacuzino, Pașcanu și instigat de prietenii lui devotați – Manoilescu, Blank, Puiu Dumitrescu și Marinescu, dar mai cu seamă de unii membri ai guvernului, în frunte cu Grigore Iunian, Mirto, Potârcă, Răducanu și alții (care pentru a-și marca devotamentul și pentru a-și asigura cariera politică viitoare, l-au consiliat să ceară proclamarea lui imediată ca rege) -, mi-a transmis vorbă, în zorii zilei de 7 iunie, prin Aurel Leucuția, că își revocă asentimentul dat propunerii mele și cere să fie proclamat rege, având asigurat concursul majorității Consiliului de Miniștri și al Regenței.

În această situație am prezentat Regenței demisia cabinetului. S-a constituit guvernul tranzitoriu al lui Mironescu, care l-a proclamat în aclamația corpurilor legiuitoare convocate în ședință comună.

La revenirea mea la președinția Consiliului de Miniștri, am ridicat din nou problema clauzelor pe care noul rege s-a angajat solemn să le respecte. Între timp însă, Mihail Manoilescu a plecat cu nevasta la Paris, de unde, lăsându-și acolo soția, a adus-o în țară, cu pașaportul acesteia, pe doamna Lupescu, păcălind vigilența colonelului Tătăran, care o supraveghea. Am fost informat de Eugen Bianu de sosirea camuflată a doamnei Lupescu, și am protestat față de rege, care a negat cu îndârjire faptul.

Prezența în țară a doamnei Lupescu a fost catastrofală și pentru țară și pentru rege. Regele a început să fie manevrat de camarila lui, compusă din doamna Lupescu, soții Wieder, Aristide Blank, Manoilescu, Mavrodin, familia Dumitrescu, cărora li s-a adăugat mai târziu Urdăreanu, Tabacovici, Malaxa, Nae Ionescu și sateliții lor. A fost începutul dezastrului pentru România și dinastie. Regele era arghirofil și slăbiciunea lui a fost crunt exploatată de rechinii finanțelor. Coteria din jurul lui a fost serios alimentată cu daruri și bani de către toți cei care încercau să-și asigure bunăvoința ei pentru a realiza afaceri dubioase, în dauna țării.

Pe de altă parte, Carol urmărea fărâmițarea partidelor politice, prin intrigi și aranjamente de culise, cu scopul de a instaura o dictatură personală, întemeiată pe lichele și politicieni servili. În această ofensivă nocivă, s-a sprijinit pe mulți politicieni veroși sau lipsiți de caracter, între care elementele de sprijin erau Argetoianu, Tătărescu, Franasovici și Tilea. Nu au fost, însă, numai aceștia. Au colaborat din plin la perfectarea aventurii regale și alți “devotați” ca Iunian, Mirto și chiar Nicolae Iorga, precum și majoritatea miniștrilor din guvernarea lui Tătărescu.

Principesa Elena a fost îndepărtată din țară, schimbările de guvern erau operate din budoarul doamnei Lupescu, în fruntea ierarhiilor erau aleși numai oameni trecuți prin cenzura Camarilei. A început o campanie furibundă împotriva lui Știrbey, socotit ca dușman implacabil al lui Carol. Criteriul de selecționare al demnitarilor a ajuns să fie atitudinea acestora față de doamna Lupescu. În anul 1936, văzând domnia lui Carol ca definitiv compromisă și fără perspective pentru țară, am început campania de demascare a Camarilei, care a erodat și resturile popularității lui Carol (care la restaurație se bucura de o adeziune românească aproape unanimă) și care s-a încheiat prin abdicarea lui. Precipitarea finalului a fost determinată și de gravele amputări teritoriale suferite de țară în ultimul an.

Pentru țara noastră, experiența Carol, care nu putea fi evitată fără grave convulsiuni interne, a fost nefastă. Pentru mine, a fost decepția capitală, cauzată de credința mea că, încorsetat în tiparele constituționale și ferit de influențe nocive, Carol ar fi putut fi un bun domnitor. Avea multe calități. Avea un fizic plăcut, o atitudine cuceritoare, se bucura de robustețe și sănătate fizică și dădea aparența unui om echilibrat, inteligent, care știe să asculte, se străduiește să înțeleagă problemele și să le dea cele mai adecvate soluții. Nu am putut să înțeleg cum acest om deștept și capabil să cumpănească lucrurile și să acționeze cu logică perfectă a putut să fie manevrat cu atâta ușurință de anturajul său compus din oameni inferiori, lipsiți de patriotism, lipsiți de scrupule, lipsiți de cea mai elementară conduită morală și cum a ajuns acest personaj plin de calități pozitive și având o cultură temeinică să fie dopat cu obsesia că destinul lui de om și de rege este legat de doamna Lupescu, pe care o socotea înger păzitor al integrității sale și pavăză a domniei sale.”

din „File dintr-un jurnal interzis” de Corneliu Coposu – ediție îngrijită și prefațată de Doina Alexandru, Editura Vremea, București, 2014

Pe aceeași temă

• Abdicarea regelui Carol: „Cauzele prăbușirii fostului regim” – articol scris de Iuliu Maniu
• Iuliu Maniu în închisoare – cum s-a stins făuritorul Unirii
• Adversarii lui Iuliu Maniu – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu – de Nicolae Carandino
• Ziua Marii Uniri de la 1918 și discursul lui Iuliu Maniu
• Vorbește Maniu! – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu: Aniversare – de Corneliu COPOSU
• Zile mari – de Corneliu COPOSU

Articolul „Restauraţia” – Iuliu Maniu despre întoarcerea lui Carol II apare prima dată în Marius ANDREI.

Nicolae Carandino l-a îngrijit pe Iuliu Maniu și i-a fost alături în ultimele luni de viață, fiind martor la agonia și moartea sa. În ediția îngrijită de Paul Lăzărescu a volumului Nopți albe și zile negre, Carandino rememorează ultimele zile din viața Sfinxului de la Bădăcin în penitenciarul de exterminare din Sighet.

Maniu în închisoare

Într-o conversație-anchetă la biroul ofițerului politic am fost întrebat dacă sunt în stare să stau cu Iuliu Maniu și să-l îngrijesc, el fiind bolnav și neajutorat.

Am acceptat pe loc. Nu era numai perspectiva de a găsi un interlocutor, un copărtaș al durerilor zilnice. Acest tovarăș de drum se întâmpla să fie tocmai Iuliu Maniu. Eram foarte slăbit, aproape epuizat și desigur această stare fizică în care mă aflam a cântărit greu în alegere. După cele mai oportuniste calcule nu puteam rezista unui efort continuu, de zi și noapte, efort care nu-și afla nici măcar o compensație alimentară. Se prevedea deci moartea lui Maniu, urmată de a mea — singur martor al acestei morți și destinat, la rândul meu, unei apropiate pieiri. Se pregăteau formele care să dea evenimentelor un caracter plauzibil. Iar primul și cel mai puternic element în această privință era vârsta. Maniu, născut în 1873, intra în al optzecilea an de viață. După șase ani de închisoare, dispariția lui devenea firească.

Am încercat să lupt cu slabele mele puteri împotriva acestei fatalități accelerate. Nu știam ce se întâmplă afară. Nu puteam avea nici o încredere în zvonurile contradictorii și neverificabile ale pușcăriei. Obișnuința vieții politice îmi întărea însă convingerea că, mai ales în acest domeniu, totul poate surveni acelui care știe să aștepte, că imprevizibilul poate oricând răsturna cele mai serioase calcule, cele mai inerte așezări.

Bătrânul era, desigur, slab și epuizat. Dar acest lucru ar fi fost totuși secundar dacă la un moment dat ușile închisorii s-ar fi deschis largi și aș fi ieșit, cu el în spinare, înaintea țării. Hotărârea mi s-a părut firească. Aveam o datorie și o răspundere în același timp. Nu puteam infirma ceea ce vorbisem și ceea ce scrisesem. Trebuia să salvez statuia pe care, alături de alți câțiva, o înălțasem, o statuie care sfârșise prin a deveni simbolul unui neam în lupta sa pentru supraviețuire.

Am fost, în consecință, bufonul acestui rege Lear părăsit și trădat. L-am îngrijit zi și noapte cu devotament, cu sacrificiu personal, așa cum ar fi făcut-o un călugăr franciscan. Dar i-am fortificat în primul rând moralul. Prezența mea l-a înviorat ca și voia mea bună. Eram totdeauna vesel și gata să-i povestesc glume bune, anecdote, întâmplări cu haz din viața de boemă, o viață pe care n-avusese prilejul, nici vocația să o cunoască. Asculta cu viu interes amănunte dintr-o lume pe care nici măcar în liniile principale nu o bănuise. Era mai ales curios de viața teatrului, pe care de asemenea nu o cunoștea. I-am dat lecții sumare de teatrologie și la un moment dat, furat de noua ambianță, mi-a spus:

– Când vom ieși de aici, să mergem odată amândoi într-o lojă la teatru, să asistăm la un spectacol. Și să nu-mi spui nimic, să mă lași pe mine să văd ce e bine și ce e rău. Să văd și eu dacă am învățat ceva.

Psihologia elevului este aceeași — la optzeci ca și la opt ani!…

Îngrijirea acestui om bătrân și bolnav presupunea osteneli și dăruiri care depășeau limitele curente. N-a fost serviciu pe care să-l fi socotit degradant, în măsura în care îmi era impus de situația în care amândoi ne aflam. Era poate în soluția celulei “în doi” și intenția de a mă “vindeca de Maniu” (termenul l-am auzit din gura unui ofițer politic la o anchetă). Calea era inițial greșită: orice alt om bătrân și neputincios ar fi fost în locul lui, l-aș fi ajutat în măsura puterilor mele — fără să nutresc vreun sentiment de dușmănie față de nevinovat. Starea mea de nervi — ajutată probabil și de drogarea alimentației — depășea uneori sentimentele și judecățile unui om de ispravă. Îmi dădeam însă repede seama, când eram înclinat să depășesc măsura; mă înfrânam și găseam o ieșire onorabilă, în umor sau în surpriza sacului cu amintiri.

În ciuda situației în care ne aflam nu am încetat o singură clipă să-i spun: “domnule Președinte”. El se născuse de altfel cu acest titlu, pe care l-a cinstit în așa măsură încât până și adversarii i-l respectau. Îi cunoșteam de altfel slăbiciunea pentru etichetele chezaro-crăiești și mă străduiam să le presupun existente în fiecare gest, fiecare cuvânt.

A venit vorba în decursul timpului și despre femei. Mi-a mărturisit că în tinerețe iubise o farmacistă din Șimleu. Se numea Clara. Și era unguroaică. […]

Iuliu Maniu suporta în închisoare același climat de noblețe morală în care toată viața se complăcuse. Nici o șovăială, nici o slăbiciune la acest bătrân care preferase să moară în închisoare decât să fie președinte de consiliu care să gireze, el, democratul de o viață, un regim de sclavie.

Nimeni nu l-a mai întrebat, cât a fost închis, nimeni n-a încercat să-l abată sau să-l corupă. Dușmanii săi cei mai îndârjiți își dădeau seama că ar fi fost timp zadarnic pierdut.

Iată un omagiu la care nici unul, absolut nici unul dintre noi, n-a avut dreptul. Cine n-a fost torturat, cine n-a fost bătut sau șantajat — toți cu excepția lui au fost evaluați de o lașitate posibilă și în consecință supuși “verificării”.

La început, când durerile fizice și paraliziile parțiale îl împiedicau, și-a făcut testamentul. Un testament verbal, bineînțeles, pe care mi-l încredința spre îndeplinire. Își împărțea averea nepoților și rudelor sale apropiate. Pe Ionel Pop îl sorocea “executor testamentar”. Copiii lui Zaharia Boilă, mai ales cei doi băieți, erau trecuți la loc de frunte. Îl ascultam cu deosebită emoție. Pentru acest om realitățile dimprejur, sentințe, confiscări, degradări civile nu existau. El credea în adevăr și în dreptate în așa măsură încât tot ce se întâmpla îi părea un foarte trecător episod, un simplu provizorat. În împrejurări normale, afară, în libertate, poate că o asemenea comportare ar fi stârnit un surâs. Aici ea ar fi smuls, oricui, o lacrimă… de admirație.

Îi lipsea în mod deosebit ajutorul bisericii, nu cunoștea rugăciunile catolice pe latinește, nici “Pater Noster”, nici “Ave Maria”. Prin preoții care măturau am știut că în celula alăturată se afla un înalt preot catolic. Am intrat în conversație cu el, prin perete, și l-am rugat să mă învețe cele două rugăciuni ca să i le pot spune lui Maniu. Nu mi-a fost greu să le învăț pe dinafară – și să i le rostesc în fiecare seară. Împrejurarea era cu atât mai stranie, cu cât nu eram nici măcar credincios, necum catolic.

Discutam și politică, îndeosebi capitole din trecut, dar numai când, în cursul biografiei pe care și-o făcea, se întâmpla să fie cazul. Întârzia mai ales asupra tinereții sale petrecute la Viena și la Budapesta, asupra unor evenimente politice petrecute înaintea primului război mondial. Nu îl încurajam prea mult în aceste direcții. Întâi fiindcă starea sănătății mele nu-mi permitea o prea mare încredere în memoria proprie și în al doilea rând îmi dădeam seama că, microfonizați, am fi fost anchetați pe larg în aceste privințe. N-aveam la dispoziție hârtia și condeiul necesare pentru conversațiile care — eram convins — urmau să capete valoare istorică. Mai târziu, când am ajuns în stare de semilibertate, am ezitat să consemnez ceea ce o memorie proaspătă păstrase aproape în întregime; m-am temut de eventualele anchete, de probabile controale și de greu evitabile inculpări.

Îmi răsar totuși în amintire, după atâția ani, unele confesiuni care au semnificația lor. În preajma ultimelor sale clipe Maniu — ca orice om — regreta erorile din trecut. Cine n-a comis greșeli și cine — in articulo mortis — nu regretă? Efectiv nu-i părea însă rău decât de doi oameni pe care avea senzația că îi nedreptățise: de Iunian și de Stere.

Îmi cunoștea slăbiciunea față de șeful radical-țărănist: mi-am dat seama din convorbirile noastre însă că nici el nu îl aprecia mai puțin. Îmi evoca împrejurările în care Iunian nu-și mai putea stăpâni mânia. […] În realitate, pe acești doi oameni, Maniu și Iunian, deosebiți, ca formație, ca temperament, ca ideal de viață, nu-i apropiau decât ideile, acele idei care uneori îi ajută pe semeni să se înțeleagă, dar care nu biruie totdeauna vocile subterane.

Cât despre Stere, părerile de rău erau mai accentuate. Dacă cunoștea portretele și atacurile din presă ale fruntașului basarabean, se ferea să le azvârle în cumpănă și (așa lăsa cel puțin impresia) nu căuta în ferocitatea lor vreo justificare. Încerca în schimb să-mi explice “legarea” lui Stere, abandonarea lui în fața “complotului generalilor”. […]

Sentimentele religioase ale lui Maniu sporeau odată cu apropierea morții. Fusese desigur credincios toată viața, dar boala, singurătatea, drama sufletească pe care o trăia, contribuiau la o întoarcere mai hotărâtă spre credință.

M-a rugat, în aceste împrejurări, să-i promit că – odată liber – voi merge la Roma și voi cere audiență Papei. “Îi vei transmite, te rog, din partea mea, că în decursul anilor, obligațiunile politice m-au împiedicat să fac o vizită la Sf. Scaun. Îl rog să mă ierte din această involuntară amânare și să ia aminte că mor în credință creștină, catolică și romană”.

M-a pus să-i repet de câteva ori aceste fraze, ca nu cumva să uit vreun cuvânt. Le reproduc astăzi din memorie și sunt convins că așa cum le însemn ele reprezintă gândul lui întreg. M-a rugat să transmit direct și personal Sfântului Părinte acest testament religios – ca unul care am fost alături de el în ultimele clipe. Maniu autoriza Vaticanul să facă uzul pe care îl va socoti necesar din mărturisirea că o viață întreagă trăise în cadrul bisericii ca unit, dar înțelegea să moară catolic.

Înregistrez acest moment cu obiectivitatea scribului străin în ale credinței, dar cu obligația morală de a transmite o voință. Dacă împrejurările nu-mi vor permite să îndeplinesc direct și personal sarcina pe care mi-am asumat-o, aceste cuvinte care le însemn aici să capete greutatea morală pe care adevărul lor îl merită.

De unde îmi vin aceste supraomenești puteri de a face față? Sănătatea bătrânului scădea văzând cu ochii, că orice om demn de acest nume ar fi făcut, în situația mea, la fel. Cum să lași pe semenul tău să piară fără să-i dai o mână de ajutor mai ales când această mână este singura și ultima?

Mă simțeam slăbit și epuizat. Bătrânul începuse să paralizeze, ba de o mână, ba de un picior. Îi dădeam să mănânce și lingura și conținutul îi curgea adesea pe haina de ocnaș al statului.

Ceream mereu să vină medicul, să i se dea doctorii, să fie internat în spital, să fie adus un om de ajutor în celulă. Din toate aceste deziderate – atât de firești – numai ultimul a găsit împlinire. Ne-am trezit cu un fost ministru ardelean, pensionar și el al închisorii; care ne-a fost de un real folos, arăta de o sănătate acceptabilă. Iar bunăvoința lui nu putea fi contestată.

Așa s-au prezentat lucrurile la început. Experiența închisorii, meditația, spiritul de observație m-au lămurit însă repede despre adevărata realitate a lucrurilor.

Mi s-a părut suspectă, principial, introducerea unei persoane străine de procesul Maniu în celula noastră, și încă a unui ardelean. Mai târziu, mult mai târziu, urma să aflu că – bolnav de cancer – i se promisese operația în schimbul serviciilor pe care urma să le aducă. Nu știu dacă promisiunile s-au realizat sau nu fiindcă, operat, sau nu, a murit în închisoare. Așa însă cum era, Pompiliu – îi dau un nume de împrumut – ne-a fost de neprețuit ajutor.

Pe măsură ce creșteau neputințele lui Maniu, pe atât și oboselile mele. E drept că din când în când Pompiliu era scos “la anchetă”, că uneori nu ieșea la plimbare, și după ieșirea mea era scos din celulă și reintrodus cu cinci minute înainte de a mă întoarce eu. E drept că preoții uniți care măturau pe culoare mi-au strecurat pe sub ușă, cu mare discreție, confirmarea aprehensiunilor mele, în câteva cuvinte pe cât de șoptite pe atât de îndoielnice. Dar nu aveam de ales.

Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Un plutonier ungur după accent și subchirurg după meseria mărturisită, a venit de câteva ori în celulă, în calitate de șef de operații. Supraveghea fazele de la distanță, ne punea în treacăt unele întrebări, pentru a verifica unele simptome. Apoi dispărea, ca să reapară peste câteva ceasuri în pragul ușii.

Conștient că moare, Maniu privea în gol și bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem.

Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distins:
– Ce frumoasă femeie era Clara!

Retrăind anii tinereții sale sacrificare, omul acesta, de o reflexie rece dar de patimi mocnite, a făcut abstracție chiar de propria lui statuie, pentru a trece dincolo cu imaginea farmacistei din Șimleu, în inimă și în privire. Tot ceea ce , omenesc, prea omenesc se îndepărtase din cercul conștiinței sale imediate, trecea pe primul plan profitând de carențele fizice ale unei agonii care până la ultima suflare fusese într-adevăr o luptă.

Am rămas amândoi împietriți. Pompiliu a întrerupt cel dintâi tăcerea: “Să-i mai spunem odată bătrânului rugăciunile”.

Drepți la capul patului, cu bonetele în mână am bolborosit pentru ultima oară “Pater Noster” și ”Ave Maria”, rugăciunile pe care în fiecare seară i le spuneam înainte de culcare. (Era în 5 februarie 1953. Maniu împlinise, de o lună, optzeci de ani. Peste alte patru săptămâni urma să moară Stalin…)

Am tăcut apoi amândoi, fiecare cu gândurile lui. Peste câteva ore Maniu a fost ridicat din celulă, “în cel mai strict secret”, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea.

Noaptea am auzit căruța poposită în curtea închisorii, uruiala roților, nechezatul cailor, zgomotul ușor frecat al șleaurilor. Apoi toate s-au liniștit. Maniu pleca spre groapa comună și spre gloria eternă.

Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele și când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat.

de Nicolae Carandino

Pe aceeași temă

• Comemorarea marelui om politic Iuliu Maniu: Șimleu Silvaniei și Sighetu Marmației (2017)
• Iuliu Maniu – de Nicolae Carandino
• Ziua Marii Uniri de la 1918 și discursul lui Iuliu Maniu
• Vorbește Maniu! – de Corneliu COPOSU
• Adversarii lui Iuliu Maniu – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu: Aniversare – de Corneliu COPOSU
• Zile mari – de Corneliu COPOSU
• Identitatea națională: rea-voință și incompetență
• Promisiuni de doi (b)ani – Primarul Boncidai Csaba și Casa Memorială Iuliu Maniu

Articolul Iuliu Maniu în închisoare – cum s-a stins făuritorul Unirii apare prima dată în Marius ANDREI.

Spre deosebire de alte partide politice care s-au reînființat în ianuarie 1990, PNȚCD și-a reluat activitatea în mod legal în urma cererii înregistrate la 5 ianuarie, devenind pe 11 ianuarie 1990 legal continuatorul PNȚ (Partidului Național Țărănesc), partid istoric interzis la 29 iulie 1947 prin hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.027.

“PNȚCD, condus de Corneliu Coposu, nu a reapărut pentru că de fapt el a existat permanent”, scria Ion Diaconescu în noiembrie 1995 în ziarul “Dreptatea”.

În același ziar, Ion Diaconescu sublinia rolul lui Corneliu Coposu: “în toată perioada care a urmat eliberării din închisori, cu mari riscuri și sacrificii, cu interminabile anchete, percheziții, urmăriri și noi arestări, Partidul Național Țărănesc a continuat să existe și să lupte, iar acest lucru se datorește, în primul rând, lui Corneliu Coposu.

Așa se explică faptul că după 42 de ani de la desființarea samavolnică a partidului și exterminarea în închisori a liderilor săi, partidul a putut să reapară la lumină, cu toată vigoarea, încă de la primele ore ale revoluției din Decembrie 1989”.

În noaptea de 21-22 decembrie 1989 Corneliu Coposu lansa Apelul Partidului Național Țărănesc, apel semnat de 10 persoane – „[…]Ceasul libertății a sosit. Odată cu doborârea dictaturii, Partidul Național Țărănesc și-a reluat activitatea în legalitate […]”

8 Ianuarie: 117 ani de la nașterea Sfinxului

Vineri, 5 ianuarie 1990, secretarul general Liviu Petrina îl delega pe Gheorghe Popescu, membru al PNȚCD, să depună cererea privind „înregistrarea organizației noastre politice ca persoană juridică”. 

Seniorul și-a dorit mult ca partidul să fie înscris oficial în registrul special pe 8 ianuarie 1990, dată la care s-au sărbătorit 117 ani de la nașterea lui Iuliu Maniu. Tribunalul, având nevoie de timp pentru a studia actele dosarului și a delibera, amână pronunțarea pentru data de 11 ianuarie 1990.

La 11 ianuarie 1990, Tribunalul admite cererea formulată de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și dispune înregistrarea în registrul special sub numărul 1 din anul 1990.

“Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, condus de patriotismul luminat al marilor săi înaintași, a slujit în toată istoria lui glorioasă, cu credință și persuasiune, dreptatea socială, democrația desăvârșită și adevărul înscris în principiile eterne ale moralei creștine. Am fost și suntem apărătorii neosteniți ai libertăților individuale și colective, milităm pentru egalitatea cetățenilor, pentru drepturile omului și pentru armonia socială. În programul și sufletele noastre am înscris independența, suveranitatea și integritatea României” – Corneliu Coposu, primul Congres al PNŢCD (25–27 septembrie 1991)

Afilierea la Internaționala Creștin Democrată

Corneliu Coposu, secretarul politic al lui Iuliu Maniu și totodată unul dintre cei mai apropiați oameni pe care Sfinxul de la Bădăcin i-a avut, îi solicita în 1987 vicepreședintelui Uniunii Europene Creștin Democrate, domnul Jean-Marie Daillet, aderarea PNȚ (aflat la momentul respectiv în ilegalitate) la UECD, cu rugămintea ca aceasta să nu fie făcută publică decât atunci când condițiile în România vor fi favorabile.

Corneliu Coposu rememorează afilierea la Internaționala Creștin Democrată la Congresul PNȚCD din 27 septembrie 1991: „La 2 februarie 1987, activând în clandestinitate, am afiliat partidul la Internaționala Creștin Democrată. Adeziunea noastră întreprinsă sub regimul intern de asuprire și hăituire a opoziției, la cererea noastră a fost publicată numai la 7 februarie 1990 pentru a fi scutiți de represaliile stăpânirii. De la 6 iulie 1991 partidul nostru a fost admis cu statut de observator și la Uniunea Europeană Creștin Democrată“.

Pe aceeași temă

• Apel pentru renașterea creștin-democrației românești
• Reconstrucția PNȚCD: între necesitate strategică și interes național
• PNȚCD: regăsirea busolei care indică vestul
• Corneliu COPOSU: Alternativa de guvernare creștin democrată
• Discursul lui Corneliu Coposu la primul congres al PNȚCD
• Raportul ministrului de interne privind dizolvarea PNȚ
• Vorbește Maniu! – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu: Aniversare – de Corneliu COPOSU

Articolul 11 Ianuarie 1990: PNȚCD își reia activitatea legal apare prima dată în Marius ANDREI.

Iuliu MANIU

De ce a rezervat destinul modestului avocat ardelean de la Blaj sarcina de a exprima în toate împrejurările istorice, în zbuciumul a două războaie și la răscrucea atâtor drumuri sociale, voința cea nemărturisită a nației?

Cine ar putea răspunde, făcând apel doar la demonstrația logică, acestei chinuitoare întrebări! Aparent, nimic nu l-ar fi calificat pentru asemenea glorie și pentru asemenea martiriu. Nici sobrietatea înfățișării, nici cuvântul cumpănit și foarte puțin retoric, nici dinamismul, nici vocația spectacularului.

Într-o țară de oameni prea supli, Iuliu Maniu a preferat să fie de oțel. Într-o atmosferă politică în care toată lumea vorbea fără grija substanței, el a preferat să tacă dacă efectiv n-a avut ceva de spus.

A avut mereu darul unanimității naționale realizate peste capul guvernelor și al partidelor. Luptător de prima linie și chiar de avanposturi, împrejurarea l-a ferit totdeauna de asprele încleștări. Poate că acest lucru s-a datorit respectului pe care îl trezea deopotrivă la prieteni și la adversari, poate numai îndemânării în utilizarea evenimentului și, la rigoare, în neutralizarea lui. N-a fost oportunist deși ocaziile nu i-au lipsit. Când se săvârșea în țara românească vreo mare murdărie, și s-au săvârșit destule, toată lumea căuta girul lui moral care să acopere, dacă nu să scuze. Răspundeau la apel toate caracterele, toate conștiințele, toți academicienii și toți profesorii.

Numai el, Maniu, se retrăgea deoparte liniștit. Nu, nu era pentru el acest pahar.

Se concentra parcă în refuzul lui tot ceea ce nu încăpea în abdicările noastre lașe.

Locul în istorie și-l câștigase de la primii pași. Ar fi putut să consimtă fără să scadă. Dar el a preferat să crească renunțând.

Și din renunțurile lui Iuliu Maniu, mai mult decât din agitatele și vremelnicele lui guvernări, s-a format conștiința democratică a națiunii.

În timp ce an după an se vânturau diversiuni și formule echivoce, tot omul de bine s-a obișnuit să-l întâlnească numai pe el pe drumul cel drept și în ciuda încovoierilor la care îl supunea viața, acest om de bine l-a urmat, l-a citit, l-a ascultat și l-a votat.

Dacă ar fi să-i analizăm caracteristica politică, ne-am opri poate la instinctul precis al interesului general.

El n-a vorbit niciodată în numele unei clase, în numele unei categorii.

El a fost mereu glasul înaripat al românilor.

În politica pe care a făcut-o, din această cauză poate, calea i-a fost totdeauna amenințată, totdeauna pândită de riscuri.

Această statuie vie, care s-ar fi putut odihni pe cele mai mărețe socluri, a coborât mereu printre noi să ne apere, să ne susție.

Actualitatea lui Iuliu Maniu este legată de permanență. Dușmanii lui pier unul după altul bătuți de vânt. Dacă el rămâne drept în mijlocul furtunii, înseamnă că mai sunt sorți de viață liberă și pentru acest urgisit popor.

– de Nicolae Carandino — Sâmbătă, 4 noiembrie 1944

Pe aceeași temă

• Comemorarea marelui om politic Iuliu Maniu: Șimleu Silvaniei și Sighetu Marmației (2017)
• Ziua Marii Uniri de la 1918 și discursul lui Iuliu Maniu
• Vorbește Maniu! – de Corneliu COPOSU
• Adversarii lui Iuliu MANIU – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu: Aniversare – de Corneliu COPOSU
• Zile mari – de Corneliu COPOSU
• Identitatea națională: rea-voință și incompetență
• Promisiuni de doi (b)ani – Primarul Boncidai Csaba și Casa Memorială Iuliu Maniu

Articolul Iuliu MANIU – de Nicolae Carandino apare prima dată în Marius ANDREI.

— Domnule președinte, v-aș ruga în primul rând să comentați semnificația recentei primiri a Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat în Uniunea Europeană Creștin Democrată, după mai vechea afiliere la Internaționala Creștin Democrată.
— Promovarea Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat în Uniunea Europeană Creștin Democrată (UECD) are o deosebită însemnătate. Partidul nostru s-a afiliat la Internaționala Creștin Democrată (ICD) încă de pe când funcționa în clandestinitate (în 1987), iar în 1991 a fost primit ca membru cu statut de observator în UECD.

— Ce credeți despre perspectiva creștin democrației în România?
— Cred că ideologia creștin democrată a partidului nostru are perspectiva de a se impune cu autoritate în viața politică a României și de a cuceri majoritatea masivă a opiniei publice românești.

— V-aș ruga să vă referiți mai pe larg la principiile creștin democrației, pe care PNȚCD le înglobează în programul de guvernare.
— Este dificil să prezinți un program complex și atotcuprinzător, care reprezintă alternativa noastră de guvernare, în cadrul restrâns al unui dialog de presă. Voi încerca să schițez câteva din principiile călăuzitoare ale acestui program, care, credem noi, prezintă soluția ieșirii țării noastre din impasul grav economic, social, politic și moral în care ne aflăm prăbușiți. Obiectivele de căpetenie înscrise în ideologia creștin democrată a Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat sunt:
– Mobilizarea eforturilor națiunii pentru unificarea țării și reclădirea instituțiilor democratice anihilate de dictatura comunistă.
– Promovarea idealurilor de libertate, solidaritate, umanism și reconstrucția spirituală și materială a țării.

Sarcina politică a democrației creștine este de a apăra valorile istorice ale trecutului și de a dezvolta perspective și strategii hotărâtoare în evoluția societății, în libertate și armonie. De a promova simțul echității și al solidarității, precum și al toleranței față de convingerile personale ale indivizilor, ca model de conviețuire socială.

Învățătura creștină, prin concepția sa despre om și menirea lui, constituie fundamentul etic și baza morală a politicii responsabile pentru soluționarea problemelor individuale și sociale de interes comun.

Democrația creștină recunoaște și respectă demnitatea omului. Viața persoanei, începând cu a copilului conceput, este intangibilă. Fiecare persoană este socotită unică și de sine stătătoare, emancipată integral de dreptul terților sau al colectivității de a dispune de libera ei afirmare. Omul este răspunzător față de propria lui conștiință, deci față de Dumnezeu, și are dreptul și obligația majoră de a acționa în libertate și în mod responsabil pentru modelarea propriei lui vieți și a lumii înconjurătoare. Individul se dezvoltă și trăiește liber în cadrul societății. Izolarea lui sau comprimarea manifestărilor lui în colectivități amorfe sunt nocive. Relațiile dintre oameni trebuie să se desfășoare în conformitate cu dogma iubirii aproapelui.

Democrația creștină recunoaște egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor. Bărbatul și femeia, colectivitățile etnice, religioase, sociale, profesionale, trebuie să se bucure de drepturi egale, în efortul comun de propășire spirituală și materială a societății. Diferențele de opinii trebuie confruntate deschis, civilizat, în respect reciproc, pornindu-se de la principiul că adevărul absolut nu este monopolul nimănui.

Tentativa de exercitare a presiunilor de orice fel pentru impunerea unor concepții este condamnabilă. Ideologizarea politică este contraindicată. Valorile fundamentale ale doctrinei național-țărăniste creștin democrate pe care partidul nostru vrea să le transpună în viața socială a României sunt: democrația adevărată, morala creștină, patriotismul luminat și dreptatea socială. Aplicarea acestor valori se poate realiza într-o viață liberă, prin solidaritatea cetățenilor pe baza principiilor de dreptate. Libertatea omului are caracter social și este condiționată și îngrădită de libertatea semenilor săi. Fiecare om este obligat să recunoască dreptul la libertate al celorlalți oameni.

Concepția democrației creștine asigură fiecărui om condițiile necesare indispensabile pentru libera afirmare a propriei sale personalități. Legăturile de dependență dintre oameni fac posibilă dezvoltarea unei adevărate libertăți. Libertatea poate fi realizată numai prin modelarea vieții fiecărui individ, în conformitate cu principiul subsidiarității. Acest principiu se opune centralismului statal, precum și colectivismului. Subsidiarismul presupune dreptul la rezolvarea tuturor problemelor prin decizie și acțiune liberă. Sarcina partidului politic este să asigure libertăți și condiții materiale și spirituale optime pentru toți cetățenii, să îi apere de toate relațiile de dependență abuzivă, de sărăcie și opresiune. Proprietatea garantată asigură spațiu de realizare a libertății individuale. Partidul nostru militează pentru renunțarea statului la toate sarcinile care pot fi îndeplinite de persoane particulare, de familii sau de grupuri private constituite în asociații benevole. Principiul subsidiarității are valabilitate și pentru structurile, relațiile dintre comunități și asociații libere și instituțiile de stat. Libertatea se realizează prin responsabilitatea proprie a individului pentru deciziile luate și acțiunile îndeplinite.

Libertatea este indisolubil legată de obligația de autoapărare a valorilor sale prin efortul tuturor cetățenilor, în interiorul comunității și în afara ei. Între individ și societate există un raport permanent de interdependență care exprimă însăși natura socială a omului. Indivizii au dreptul la solidaritate și obligația de a se comporta solidar. Democrația creștină se opune individualismului egoist și colectivismului. Solidaritatea este baza concepției de securitate socială. Solidaritatea și subsidiaritatea sunt noțiuni complementare. Democrația creștină promovează exercitarea dreptului la inițiativă și decizie a tuturor componenților societății. Solidaritatea de grup este mijlocul de reprezentare eficientă a intereselor comune.

Fundamentul dreptății este egalitatea în libertate și demnitate a tuturor oamenilor și accesul lor la legi cu caracter egalitar. Dreptul dă posibilitatea de realizare a libertății. Adevărata dreptate constă în asigurarea de șanse egale pentru toți. Desigur că nu se poate realiza egalitate absolută în existența umană a indivizilor, date fiind deosebirile naturale dintre oameni și dreptul fiecăruia de a-și organiza, fără restricții, activitatea și viitorul propriu. Însă fiecare om trebuie să dispună de posibilitatea de a-și îmbunătăți condițiile de viață și de a-și conduce viața după propria lui dorință. Democrația creștină propune luarea unor măsuri compensatoare, în favoarea categoriilor defavorizate, care includ oameni lipsiți de capacitatea de a se autoajuta sau copleșiți de insuccese și de imposibilitatea de a depăși obstacolele majore ridicate în lupta pentru existență. În această categorie intră copiii, bătrânii, bolnavii, invalizii și handicapații. Democrația creștină ține seamă de imperfecțiunile omenești și tinde la depășirea lor, prin străduința de a apropia societatea de perfecțiune, prin garantarea dreptului de folosire a tuturor șanselor pentru realizarea idealurilor individuale.

PNȚCD se consideră îndreptățit și obligat să remodeleze relațiile dintre valorile fundamentale, interdependente, prin stabilirea unui raport optim pe temeiul moralei creștine între libertate, democrație, dreptate socială și patriotism luminat, în funcție de cerințele concrete ale momentului istoric. Aceste valori fundamentale trebuie să servească societății și fiecărui individ. Ele nu se limitează la unele categorii de oameni, nici la extinderea frontierelor, ci sunt chemate să creeze premisele dezvoltării libere și conștiente a personalității individului.

Democrația creștină protejează căsătoria și familia, considerate forme stabile de conviețuire umană și fundament al societății. Nici o altă formă de viață socială nu poate să le înlocuiască. Comunitatea persoanelor legate prin căsătorie pe viață presupune recunoașterea reciprocă a valorii personale a partenerului și împărțirea echitabilă a sarcinilor și a răspunderii pentru copii. Democrația creștină consideră că munca depusă în cadrul familiei este o contribuție activă la contractul dintre generații. Fiecare generație are de îndeplinit sarcina de a se ocupa de supraviețuirea viitoare a societății prin copii și la asigurarea unei vieți decente pentru bătrâni. Democrația creștină are preocupări majore privitoare la tineret. Ea promovează integrarea în conducerea societății a tinerilor, sprijinind pregătirea lor prin asigurarea dreptului la învățătură și la formarea profesională. În același timp sprijină instruirea tineretului în conceptele morale și religioase. PNȚCD consideră că după tragica experiență a opresiunii comuniste, care a denaturat și falsificat istoria, se impune o acțiune largă pentru cunoașterea adevărului istoric și însușirea sistematică a istoriei adevărate, cu toate aspectele ei pozitive sau negative. Munca este considerată ca un mijloc de existență și în același timp, de autorealizare a personalității. Pentru a se asigura dreptul omului la muncă, trebuie să se folosească toate posibilitățile existente și să se creeze noi posibilități. În același timp, o preocupare majoră trebuie să cuprindă garantarea unor condiții umane de muncă și a timpului de refacere și agrement. Statul trebuie să sprijine toate inițiativele individuale, fără să tindă la administrarea dirijată a timpului liber.

PNȚCD acordă o importanță deosebită societății și culturii țărănești și rolului capital pe care-l are agricultura pentru bunăstarea întregii populații. Problema refacerii civilizației rurale — prin respectarea valorilor tradiționale — și problema modernizării condițiilor de trai sunt obiective de căpetenie în programul partidului. În aplicarea acestui program se va proceda la revizuirea legii fondului funciar, la refacerea proprietății private în agricultură, la nivelul anului 1946, la asigurarea de credite ieftine, de lungă durată, pentru exploatările agricole, procurarea de șeptel și de mașini și unelte agricole și la elaborarea unui sistem operativ de sprijinire a loturilor agricole particulare, printr-o legislație adecvată. Democrația creștină sprijină, garantează și apără proprietatea privată, pe care o consideră parte integrată a libertății personale și structura de bază a economiei de piață. Fundamentul spiritual al economiei de piață cu caracter social este format de principiul libertății responsabile născute din concepția creștină despre om și societate. Economia socială de piață se întemeiază pe rentabilitate și dreptate socială, pe concurență, pe solidaritate și pe răspundere proprie și siguranță socială.

PNȚCD își propune dezvoltarea economiei de piață cu caracter social prin întărirea inițiativei personale și prin participarea cetățenilor la realizarea progresului social-economic al societății, fără restrângerea drepturilor și libertăților individuale. Economia socială de piață asigură pentru toți cetățenii libertate personală, egalitatea șanselor, inviolabilitatea proprietății private, progresul social și ameliorarea condițiilor de viață. PNȚCD susține piața liberă ca formă organizatorică a economiei și democrația pluralistă ca formă organizatorică a statului. Politica economică cu caracter social a PNȚCD are caracter umanist și promovează principiul subsidiarității. Repartizarea corectă și echitabilă a veniturilor propulsează rentabilitatea. Economia socială de piață împletește în chip armonios ordinea pieței libere cu ordinea comandamentelor sociale. Stabilitatea valorii monetare este o premisă hotărâtoare pentru realizarea unei rentabilități economice de durată. Obiectivele unei politici sociale, axate pe prosperitatea cetățeanului, în viziunea principiilor creștin democrat sunt: apărarea omului de sărăcie, compensarea nevoilor familiale, asigurarea împotriva unor fenomene neprevăzute cu caracter destabilizator și garantarea îmbunătățirii necontenite a condițiilor generale de viață. Principiile călăuzitoare ale concepției creștin democrate a PNȚCD urmăresc apărarea păcii, întregirea națională prin unirea cu Patria a teritoriilor românești ocupate în mod abuziv și realizarea unității europene, bazată pe respectarea drepturilor omului, colectivităților etnice și națiunilor

Interviu consemnat de Șerban Madgearu
“Cotidianul — Alternativa”, 8 mai 1992

Pe aceeași temă

• Apel pentru renașterea creștin-democrației românești
• Reconstrucția PNȚCD: între necesitate strategică și interes național
• PNȚCD: regăsirea busolei care indică vestul
• Discursul lui Corneliu Coposu la primul congres al PNȚCD
• CDR – Contractul cu România: programul celor 200 de zile
• CDR și alegerile locale din 1996
• Guvernarea CDR (1996 – 2000)
• Dosarele Partidului Național-Țărănesc
• Raportul ministrului de interne privind dizolvarea PNȚ

Articolul Corneliu COPOSU: Alternativa de guvernare creștin democrată apare prima dată în Marius ANDREI.

Raportul ministrului de interne, Teohari Georgescu, privind dizolvarea Partidului Național Țărănesc

Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne: Domnule președinte, doamnelor și domnilor deputați, să-mi permiteți să fac în fața dvs. expunerea prezentată pe bază de raport, în fața Consiliului de Miniștri, azi-dimineață.

Așa cum s-a prezentat prin Comunicatul Ministerului Afacerilor Interne, în dimineața zilei de 14 iulie a.c., au fost arestați pe islazul comunei Tămădău, jud. Ilfov, în timp ce încercau să se urce în două avioane I.A.R. 39, pentru a fugi în străinătate: Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții.

Acest grup de conspiratori urma să realizeze în străinătate hotărârile și directivele conducerii P.N.Ț., în frunte cu Iuliu Maniu, care constau în organizarea de acțiuni menite să știrbească suveranitatea națională, să primejduiască pacea și să declanșeze războiul civil.

Această activitate antinațională merge pe linia politicii urmate totdeauna de P.N.Ț. și intensificată după 23 august 1944, când, coalizând în jurul lui toate forțele reacționare din țară și în înțelegere cu unele cercuri reacționare din străinătate, a întreprins acțiuni cu scopul de a împiedica România să participe cu tot elanul și capacitatea sa de luptă la războiul antihitlerist, la desfascizarea aparatului de stat, la pedepsirea criminalilor de război și instaurarea unui regim democrat.

Astfel, conducerea Partidului Național-Țărănesc a organizat „gărzile Iuliu Maniu“, de jaf și masacrare împotriva populației civile din Ardealul de Nord eliberat, a împiedicat executarea condițiilor generoase ale armistițiului, s-a opus categoric împărțirii pământurilor la țărani, prin reforma agrară, a inițiat și sprijinit represiunea sângeroasă împotriva maselor populare executată de generalul Rădescu.

După înfrângerea Germaniei hitleriste, P.N.Ț. Maniu, urmărind împiedicarea operei de reconstrucție a țării întreprinsă de regimul nostru democrat, a trecut la organizarea de grupuri subversive teroriste ca Organizația „T“, „Sumanele Negre“, „Haiducii lui Avram Iancu“, „H.N.R.“, „Graiul Sângelui“, iar în ultimul timp organizațiile: „Partizanii Adevăratei Democrații“ și „Corpul Partizanilor Albi“, care, prin manifeste și broșuri ațâțătoare la sabotaj și asasinat, urmăreau să creeze o atmosferă de panică, favorabilă declanșării unui război civil.

Atitudinea Partidului Național-Țărănesc, înainte și în timpul Conferinței de Pace de la Paris, a fost pe aceeași linie de trădare a intereselor naționale. Conducerea acestui partid a însărcinat o delegație formată din Grigore Gafencu și V. Tilea, să prezinte memorii din partea partidului prin care se cerea recunoașterea delegației române la Conferință, făcând atmosferă împotriva României, a creat greutăți în tratativele de pace și, prin aceasta, a pus în pericol revenirea Transilvaniei de Nord în hotarele României.

În timpul alegerilor, P.N.Ț. a deslănțuit o campanie de învrăjbire a populației prin propagandă de tip fascist, șovină, rasistă și antisovietică, trecând la devastarea sediilor partidelor democratice, asasinate, incendieri de sate, îndemnuri la rebeliune și atacarea secțiilor de votare în scopul de a produce tulburări ca să împiedice libera exprimare a voinței populare și să creeze pretexte de intervenție străină.

În perioada după alegeri, când Guvernul și poporul luptau să înlăture efectele nefaste ale celor doi ani de secetă, conducerea Partidului Național-Țărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu direct și prin agenții săi din străinătate, cu sprijinul unor cercuri reacționare străine, a intervenit cu scopul de a împiedica procurarea cerealelor din unele țări pentru regiunile înfometate.

Pe lângă nenumărate memorii ale conducerii Partidului Național-Țărănesc pentru a provoca amestecul străin în țara noastră, aceeași conducere care a trimis clandestin peste hotare doi fruntași ai partidului, pe Niculescu-Buzești și C. Vișoianu, ca împreună cu ceilalți trădători de neam și țară, Gafencu, Tilea, Crețeanu, Bianu, Frederic Nanu etc., să intensifice campania de ponegrire a României și să organizeze tulburări interne.

Consolidarea regimului democrat din România, prin realizările guvernului, recolta bună din acest an, operațiunile pentru stabilizarea monetară în folosul poporului și perspectiva îmbunătățirii condițiunilor de trai din țara noastră, aducând strămutarea bazei de agitații a Partidului Național-Țărănesc să trimită peste hotare acest grup din conducerea partidului,

Importanța acordată de grupările și cercurile reacționare din țară trimiterii acestui grup de trădători, peste hotare, rezultă din declarația lui Iuliu Maniu la cercetări că ar fi plecat chiar personal, dacă dintr-un motiv oarecare Ion Mihalache ar fi fost împiedicat.

Faptele înșirate mai sus sunt numai o parte din crimele și trădările comise de conducerea Partidului Național-Țărănesc împotriva României și a regimului democrat, suficiente pentru a justifica măsura legală a dizolvării partidului și a tuturor organizațiilor sale anexe, pe care o solicit Domniilor-Voastre.

Arhivele Statului București, fond Președinția Consiliului de Miniștri. Stenograme, dosar 7/1947, f. 108-110.

Articolul Raportul ministrului de interne privind dizolvarea PNȚ apare prima dată în Marius ANDREI.

Seniorul a avut o relație specială cu Regele, iar Regele îl aprecia în mod deosebit.

Într-una dintre ultimele conversații avute cu sora sa, Flavia, Seniorul își exprima regretul că România nu a înțeles ce ar fi însemnat reinstaurarea Monarhiei:

„Ce păcat că România nu și-a înțeles niciodată rostul și nu și-a dat seama ce ar fi însemnat reinstaurarea monarhiei. Nu regele Mihai, pe care-l iubesc personal, monarhia în sine! Ne-ar fi ridicat pe o treaptă europeană foarte înaltă de unde nu ne-am mai fi dat jos.”

5 ani nu au fost suficienți pentru a deschide ochii unei țări care s-a aflat aproape 60 de ani sub comunism.

Dumnezeu să-L ierte și să-L odihnească în pace pe Regele Mihai I al României!

M.A.

Din Biserica Domnească

S-au împlinit 15 ani, de când Copilul regesc, pe care îl vedem astăzi în splendoarea tinereții, a preluat, din mâinile încleștate pe veci în semnul crucii ale Marelui Ferdinand, sceptrul domniei românești.

De cincisprezece ani încoace, în nestatornicia prea multor ceasuri de cumplită deznădejde pentru țară, Regele Mihai a reprezentat, singur, elementul de durată și de permanență, pivotul principiului monarhic, de care s-au legat toate speranțele noastre, în viitorul neamului greu încercat.

La mormintele domnitorilor, vrednici ctitori de țară nouă și mare s-a închinat, ieri, smerit, întărindu-și puterea de luptă și crezul tare, în veșnicia românească.

Nu numai povestea trecutului, dar și istoria zilelor viitoare este clădită pe voința celor morți.

Sicriile de la Curtea de Argeș închid nesfârșite puteri morale, puteri de credință, de răbdare, de înaltă îndurare, ale dinastiei, care au covârșit virtuțile tuturor, dând pildă celor ce puteau odată să se clatine.

La cripta din biserica domnească, Regele Țării a simțit nu numai povara răspunderii ce poartă astăzi, pe umeri de bărbat, dar și mândria de urmaș al întemeietorilor de stat și exemplul jertfei lor și al luptei lor pentru țară.

În cursa năpraznică a cântarului istoric, destinul a avut, pentru noi, nu o dată, crâncene și dureroase reîntoarceri.

Nici celălalt război nu ne-a ferit de ele. Dar, până la urmă, soldatul român și-a luat revanșa umilirii, când singur din toți a dictat pacea, din două capitole îngenuncheate.

Vremea noastră e atinsă de refluxul durerii.

Un neam bun și vrednic a fost înșelat în așteptări, prin disprețul față de sufletul și legea sa, prin totala lui părăsire în cel mai greu ceas.

Dar, sunt puteri morale, care stăvilesc drumul destinului.

Regele le-a aflat, lângă sicrie.

Și a învățat că viitorul se pregătește în germeni.

Tot ce reprezintă esențialul, într-un proces istoric în curs, se petrece în obscuritatea incubațiilor, iar fenomenele, ce ni se par pe primul plan și care izbesc mai cu seamă simțurile, sunt iluzii trecătoare.

Permanența stă în puterea neamului în drepturile lui, în cei cari luptă pentru ele, în cei prin cari se desăvârșesc.

Drapelele însemnate de Rege, ieri, cu crucea vitejiei și mândra noastră armată, care este rezerva permanentă a soluțiilor de continuitate națională, sunt chezășia întoarcerii destinului din drum.

Când s-a întors, de cealaltă dată, destinul, s-au așezat temelii aspre, de țară nouă, pe sângele eroilor români, vărsat peste pământul care a născut atâtea revoluții.

Acest pământ este leagănul țării și între podoabele care luminează coroana Regelui Mihai, nici unul nu este, care să lucească mai viu, prin dragoste de neam și prin dragoste de Rege.

La Curtea de Argeș, lângă sicriul Întreguitorului de țară, Regele nostru, Regele nădejdilor noastre, a înțeles rostul domniei.

Umbra lui Ferdinand a murmurat, în tăcerea Criptei, porunca sceptrului lăsat moștenire.

„Ardealul“, II, 1942, Nr. 21 (25 iulie), p.4.

Alte articole scrise de Corneliu COPOSU

• Ce-i trebuie României? – de Corneliu COPOSU
• Destul – de Corneliu COPOSU
• Cei care întorc brazda – de Corneliu COPOSU
• Zile mari – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu: Aniversare – de Corneliu COPOSU

Articolul Din Biserica Domnească – de Corneliu COPOSU apare prima dată în Marius ANDREI.

Apelul PNȚ „Către națiune“ prin care acuza guvernul că a luat măsuri antidemocratice

Către națiune

Către voi, milioane de cetățeni și cetățene care cu sufletul încălzit de dragoste de Neam și de Țară, v-ați dus la urne – să vă spuneți voința voastră cinstită despre felul cum trebuie și de către cine trebuie să fie cârmuită această Țară – ne îndreptăm cuvântul nostru de mulțumire și admirație.

De mulțumire, pentru că ați dat ascultare chemării noastre care s-a adeverit că este una cu voia Țării.

De admirație, pentru că în vremurile acestea de grea prigoană, a tuturor libertăților, ați mers ca niște eroi legendari, expunându-vă bunurile, libertatea și viața pentru credințele voastre.

Țara noastră este bântuită astăzi de cea mai neagră urgie care s-a abătut vreodată asupra ei. Arse sunt câmpiile, arse sunt sufletele noastre, arse năzuințele noastre spre libertate și lumină. Teroarea, minciuna, falsul încearcă să culce la pământ orice licărire de libertate, orice îndemn spre mai bine. Demnitatea și mândria noastră națională sunt îngenunchiate.

La 6 martie 1945, o mână de oameni pe care țara nu i-a văzut la muncă au confiscat puterea.

De atunci încoace au batjocorit toate instituțiile țării, funcționarii Statului care nu s-au supus acestor oameni improvizați au fost dați afară. Armata Țării, sub pretext de democratizare, a fost deposedată de elemente capabile și independente și aservită intereselor politice, Justiția a fost înfrântă în tot ce avea ea mai bun, judecătorii dați afară și înlocuiți cu simbriași ai regimului.

Muncitorimii i s-a luat dreptul de muncă. Cei care n-au consimțit să fie slugi păcătoase ale regimului, ci oameni liberi, au fost epurați fără milă.

Cetățenii care nu au acceptat robia au fost persecutați. Negustorii, meseriașii, industriașii – urmăriți în interesele lor.

Temnițele, tortura, persecuțiile, înscenările cele mai infame, arestările, asasinatele, atacurile brutale și cu totul neprovocate, tot ce a inventat arsenalul infernal al hitlerismului și fascismului a fost perfecționat, sporit și aplicat cu o cruzime de neegalat.

Presa partidelor democratice a fost surpimată. Toate publicațiunile pe care Partidul Național-Țărănesc le avea înainte de 6 martie 1945 au fost suprimate, cluburile închise, întrunirile oprite.

Față de această stare de lucruri, însăși Națiunile Unite au cerut un regim mai omenos, iar prin acordul de la Moscova, s-a pretins – și Guvernul și-a luat angajamentul solemn – să restaureze libertățile și să facă alegeri libere.

Guvernul nu a împlinit nici un angajament, a călcat în picioare obligațiunile luate în mod solemn.

Guvernul a convocat Corpul Electoral pentru 19 Noiembrie 1946.

Ați văzut ce au fost aceste alegeri. Ați văzut cum s-au răscolit din arsenalul întunericului, toate mijloacele pentru îngeuncherea voinței naționale, pentru batjocorirea alegerilor, pentru săvârșirea furtului și pentru falsificarea nereuită a credințelor voastre.

Acuzăm acest guvern al teroarei, dictaturii și reacțiunii că a călcat în picioare legile țării, libertățile neamului românesc, drepturile individuale și colective ale poporului.

Îl acuzăm că a refuzat să înscrie în listele electorale pe cei ce aveau dreptul legal de a fi alegători, că a refuzat să împartă cărțile de alegător celor ce erau înscriși.

Îl acuzăm că a terorizat cu banda de bătăuși populația care se împotrivea dictaturii guvernamentale.

Îl acuzăm că a lăsat să fie asasinați atâția și atâția nevinovați, fără a urmări pe făptuitorii bine cunoscuți ai fărădelegilor.

Îl azucăm că a întocmit secțiunile de votare în așa fel ca alegătorii să nu poată ajunge la locul de votare.

Îl acuzăm că a călcat în picioare propria lui lege electorală pe care a întocmit-o, fără asentimentul partidelor democratice, asemtniemt impus prin Acordul de la Moscova. Această lege electorală, cu tot cu caracterul ei reacționar, s-a dovedit insuficientă față de lipsa totală de popularitate a Guvernului.

Au fost îndepărtați bărbații noștri de încredere, ca să se opereze fără control.

Au fost introduse în urne buletine pregătite, înainte de începerea votării, au fost date cărți de alegător în alb sau unor persoane neîndreptățite, petru a vota în repetate rânduri. S-a despuiat scrutinul fără asistență legală, rezultatul votării a fost falsificat, procesele verbale au fost schimbate, iar rezultatele odată măsluite au fost din nou rectificate.

Acuzăm guvernul că s-a făcut vinovat de crimă de falsificare a voinței naționale.

Îl acuzăm că, prin politica lui nefastă, a provocat, pe lângă umilirea cetățenilor, haosul economic și înfometarea maselor populare.

Dar conștiința națională a vibrat puternic, din colibă până în palat.

Toată admirația și recunoștința noastră o închinăm țărănimii care s-a ridicat uriaș zăgaz de oțel, opunându-se celor care voiau să cheltuiască atât de ieftin independența și demnitatea noastră națională.

Vor binemerita de la Patrie femeile române, pentru dârzenia și cumințenia cu care au știut să mânuiască arma votului, luată pentru prima dată în mâna lor.

Muncitorii români vor binemerita de la Patrie și vor avea prilejul să se bucure de rodul luptei lor. Ei au făcut front împotriva celor care, înarmați cu pistoale, voiau să le răpească libertatea.

Lăudat să fie tineretul care s-a cinstit pe sine, aruncându-se în luptă cu nemăsurată abnegație și dragoste de Neam și libertate, urmând pildele înaintașilor din 1848, 1906, 1918 și 1944. Vigoarea lor este garanția viitorului.

Națiunea și Partidul nu vor uita niciodată și vor binecuvânta pe toți cei care au suferit și suferă în această luptă. Martiritul lor asigură perpetuarea ființei naționale.

Sărutăm rănile și obrajii loviți și umiliți. Ne închinăm memoriei celor căzuți eroic, pentru apărarea drepturilor sfinte ale Neamului.

Români! Voi, cei insultați în demnitatea voastră de oameni liberi, aveți dreptul să chemați guvernul și uneltele lui în fața Tribunalului Națiunii.

Impilatorii și falsificatorii nu vor rămâne nepedepsiți.

Nedreptatea va fi pedepsită.

Nimeni nu poate fi judecător peste Națiune, decât Națiunea însăși.

Smulgeți masca tiranilor de pe fața lor. Nici un cetățean sau cetățeană nu poate recunoaște aceste alegeri. Cu toții trebuie să pretindă alegeri noi înfăptuite de către un guvern care să asigure libertatea lor.

Vă chemăm la luptă împotriva dictaturii și tiraniei. Satele noastre năpădite de bătăuși și cuțitari, care voiesc să pedepsească pe cei care nu sunt slugi plecate ale regimului, trebuiesc curățate. Slujbașii care au trădat Națiunea, trebuiesc denunțați, actele lor păcătoase, dezvăluite și înfierate.

Cu toate nelegiuirile lui, guvernul nu a fost în stare să stoarcă majorități. Guvernul a rămas în minoritate. Guvernul a căzut în alegeri.

Lumea întreagă cunoaște voința adevărată a Țării, cunoaște minciuna și frauda guvernului.

Și știe că Parlamentul lui nu poate lega destinul Neamului.

Acesta a fost rostul suferinței voastre. Rostul luptei dârze, pe care ați purtat-o cu atâta bărbăție.

Pătruns de măreția jertfei voastre, Partidul Național-Țărănesc se închină în fața avântului spre libertate, a virtuților cetățenești și a spiritului vostru de sacificiu și vă cheamă la luptă neînfricată, până la victoria deplină.

Această victorie a sufletului românesc va însemna: independența țării, libertatea cetățenilor, muncă cinstită și pâine pentru toți.

IULIU MANIU
PREȘEDINTELE PARTIDULUI NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC

Articolul Apelul Partidului Național Țărănesc „Către națiune“ (1947) apare prima dată în Marius ANDREI.

Articolul Prozeliții și Apelul de la Bădăcin apare prima dată în Marius ANDREI.

Duminică 27 august 2017 la Bădăcin, județul Sălaj, locul de naștere al lui Iuliu Maniu, unul din principalii artizani ai Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, am participat la lansarea unui apel pentru reafirmarea rolului valorilor creștin-democratice și a tradiției politice reprezentate de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Rațiu și Ion Diaconescu.

La inițiativa Fundației Corneliu Coposu mai multe organizații și personalități au dorit ca, la 100 de ani de la crearea României Mari, să proclame necesitatea începerii unei serii de dezbateri civice în vederea apariției unei forțe politice capabile să-i reprezinte credibil pe românii care se regăsesc în valorile creștin-democrate și în tradiția celor care de-a lungul acestui secol s-au sacrificat pentru o Românie unită și democratică.

Alături de Fundația Corneliu Coposu, printre inițiatori se numără: Asociația 21 Decembrie 1989, Maestrul Dan Grigore, dl. Andrei Dimitriu, dl. Tudor Dunca, dl. Doru Mărieș, dl. Ionuț Matei, dl. Antonie Popescu și dl. Ion-Andrei Gherasim.

Printre primii semnatari ai acestui apel sunt: doamna Flavia Bălescu Coposu, doamna Rodica Coposu, doamna Ana Blandiana, Fundația Ion Rațiu, dl. Paul Lăzărescu, dl. Costin Borc, dl. Liviu Hagea, dl. Tudor Călin Zarojanu și dl. Prof. univ. dr. Dumitru Zdrenghea.

O chemare la dialog, la asumarea responsabilității, la acțiune

Ne adresăm tuturor celor care înțeleg că România se află azi într-o criză morală. E o criză morală pentru că e o criză de încredere în instituțiile politice, în partide, în discursul politic. E o criză morală pentru că e o criză a dialogului între mai multe Românii care se îndepărtează una de alta. E o criză morală pentru că nu mai știm ce valori ne definesc, pentru că logica denigrării oricărei voci publice a învins logica unei critici raționale. Câtă vreme discursul intoleranței față de celălalt câștigă teren nu vom putea găsi împreună soluții pentru a ieși din această criză socială, politică, morală.

Apelul nostru vine din necesitatea de a da răspunsuri și soluții într-un context social plin de îngrijorări, dar fără repere.

Să nu uităm că ce se întâmplă în România de azi, de la fragilitatea instituțională până la omniprezența corupției, este rezultatul unor alegeri greșite din trecut. Comunismul a căzut în 1989, dar nici acum nu am ieșit din consecințele dominației totalitare. Prin votul românilor în 1990, 1992 și 2000 Iliescu și protejații săi au putut construi o “democrație originală” și un “capitalism de cumetrie”, cum chiar ei le-au definit. Apoi PNL-ul și PDL-ul au reprezentat dreapta, dar au devenit din ce în ce mai asemănători cu pesediștii, din ce în ce mai apropiați de interesele economice ale acestora.

De la dispariția de pe scena parlamentară a PNȚCD, nici un partid nu a mai avut forța de a reprezenta credibil dreapta politică, anticomunismul, creștin-democrația. Acest loc a fost lăsat gol, iar electoratul natural al acestei zone politice fie nu a fost reprezentat, fie a fost reprezentat foarte prost. Viața politică românească va rămâne dezechilibrată și nereprezentativă dacă nimeni nu e capabil să umple acest gol.

Îi chemăm pe toți cei care cred că pot contribui la reechilibrarea scenei politice să se angajeze într-un proces de dialog politic care să vizeze reconstruirea unei forțe politice autentic de dreapta, atașată tradițiilor democratice, moralei creștine, patriotismului luminat și necesității continuării integrării europene.

O nouă clasă politică, o schimbare autentică nu pot exista fără asumarea unor identități politice, unor doctrine democratice. Discursurile populiste anti-sistem nu înnoiesc, ci adaugă și mai multă confuzie, nu urmăresc ieșirea din politica demagogiei, ci vor numai să schimbe tipul de demagogie. România are azi nevoie de mai multă responsabilitate și claritate la nivel instituțional și individual.

Pentru asigurarea dezvoltării economice și a securității naționale, considerăm că nu există alternativă la apartenența României la UE și NATO, cu atât mai mult cu cât evoluția situației internaționale este îngrijorătoare, iar în imediata apropierea a granițelor României există în ultimii ani situații conflictuale.

Azi avem nevoie de adevăr la fel ca la începutul anilor 1990. Azi există la fel de multă confuzie, la fel de multă ignoranță politică. Dar există și aceeași nevoie socială de clarificare, aceeași sete de adevăr.

Îi chemăm pe toți cei care vor să răspundă acestui orizont de așteptare să se întâlnească, să se așeze la masa dialogului și mai ales să se implice.

Prea multă critică, prea puțină implicare. Trebuie să regăsim mijloacele de a mobiliza social și politic nu numai împotriva a ceva ci și pentru ceva. Nimeni nu poate face asta singur.

E nevoie de o formațiune politică reprezentativă care să poată reconstrui idealul binelui comun. În contextul românesc doctrina creștin-democrată și tradiția istorică a PNȚCD pot fi punctul de întâlnire al celor care vor să contribuie în mod concret la o schimbare de substanță a vieții noastre politice.

Egoismul produs de comunism și de post-comunism, individualismul inerent actualului context economic au făcut uitat idealul binelui comun. Niciodată nu s-a văzut mai bine ca acum lipsa unui partid care nu numai să invoce binele comun, dar care să elaboreze și să propună societății o viziune asupra acestui bine comun.

Un partid nu e în primul rând un mijloc de a câștiga puterea, e și un loc al elaborării soluțiilor la problemele cu care se confruntă o națiune. La aproape 28 ani de la căderea comunismului nici un partid parlamentar nu pare interesat nici de doctrină, nici de soluții, nici de spunerea adevărului despre trecut și prezent.

Nimic durabil nu se construiește pornind de la zero. Dreapta după 1990 s-a construit în jurul unei fundații solide reprezentate de PNȚCD-ul condus de Seniorul Corneliu Coposu. Militanții și votanții de atunci au rămas orfani. O tradiție nu înseamnă o siglă, un sediu sau o formă juridică. De 17 ani PNȚCD-ul a devenit o umbră a lui însuși, auto-marginalizat, sfâșiat în mai multe tabere, irelevant politic. Aparent pragmatismul politic ne-ar spune că nimic nu se mai poate construi pe aceste vestigii. Și totuși asta ne-ar face să ignorăm faptul că spiritul PNȚCD se regăsește în sufletele multor români.

Nu întâmplator național-țărăniștii au fost identificați, atât în timpul perioadei comuniste, cât și după 1989, drept principalul adversar al celor care doreau să țină România captivă în lipsa de democrație, în ignoranță, ruptă de valorile occidentale. PNȚCD a reușit să fie în același timp apărătorul autenticei idei naționale și al unei democrații cu adevărat europene. Dispariția acestui important vector democratic și patriotic a lăsat câmpul liber dominației urmașilor PCR/FSN, iar rezultatele se văd.

Azi, unii ar vrea să uite că național-țărăniștii au existat. Dar nimeni nu poate nega implicarea decisivă a reprezentanților Partidului Național în Marea Unire din 1918. Nimeni nu poate nega implicarea eroică a național-țărăniștilor împotriva tuturor dictaturilor, împotriva comunismului, împotriva neocomuniștilor. Nimic nu poate murdări o istorie a credinței în România.

O astfel de tradiție nu poate fi confiscată de o ștampilă. PNȚ a renăscut miraculos în decembrie 1989 prin PNȚCD. Spiritul acestui partid poate renaște și azi.

În 1990 existau doar foștii deținuți politici, fără alte resurse decât cele simbolice. Azi, există infinit mai multe mijloace de comunicare pentru a-i reuni pe toți cei care vor să pună umărul la renașterea spiritului de rezistență care i-a caracterizat totdeauna pe fruntașii și pe militanții acestui partid. Azi nu mai e nevoie să rezistăm împotriva gloanțelor sau a torționarilor, prețul pe care îl plătim e infinit mai mic, dar nevoia de a oferi o autentică alternativă e la fel de mare.

Numai înscrierea într-o astfel de tradiție ne va da forța morală de a propune o adevărată schimbare. Alături de noi vor veni oamenii care înțeleg că valorile statului de drept, ale democrației, ale moralei în politică nu pot fi apărate numai retoric. Trebuie apărate de oameni care cred în ele, trebuie apărate de oameni care pot să acționeze împreună în numele acestor valori.

Iar primul pas al acestei acțiuni este să-ți recunoști rădăcinile, să asumi identitatea care a cultivat totdeauna acele valori, indiferent de preț. Nu există asumare fără risc, iar asumarea riscurilor de imagine este irelevantă în fața asumării sângelui vărsat pentru apărarea acestor valori.

Azi avem multe discursuri populiste, dar patrioții sunt rari pentru că din ce în ce mai mulți români nu se mai regăsesc în țara lor. Îi invităm pe toți oamenii, toate grupurile formale și informale care cred că pornind de la valorile creștin-democrației vom putea da motive românilor să creadă în viitorul țării lor.

Dacă ne privim în ochi, știm că nu avem de ales. Criza democrației românești, falsele valori care domină societatea noastră, criza de încredere care face ca milione de români să plece dincolo de granițe sunt toate rezultatul inacțiunii fiecăruia dintre noi.

Fiecare are o responsabilitate, fiecare ar putea să schimbe ceva dacă s-ar uni cu cel care crede în aceleași valori, cu cel care refuză să mai fie călcat în picioare. La 100 de ani de la Marea Unire, la aproape trei decenii de tranziție fără sfârșit, avem nevoie mai mult ca niciodată de o platformă politică și vocațională capabilă să aducă soluții, capabilă să readucă oamenii către acțiunea politică, capabilă să pună morala și patriotismul în centru acțiunilor sale.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Bădăcin, 27 august 2017

Fundația Corneliu Coposu

Accesați site-ul Fundației și alăturați-vă demersului completând formularul de la finalul paginii!

Articolul Apel pentru renașterea creștin-democrației românești apare prima dată în Marius ANDREI.

Beneş, care era în relaţii de prietenie cu Iuliu Maniu, de pe vremea studenţiei lor comune la Viena când luptau împreună în organizaţiile studenţeşti ale minorităţilor din Austro-Ungaria îi scria, informându-l că a fost la Moscova la invitaţia lui Stalin şi că Stalin i-a propus să accepte în viitor participarea la guvernarea Cehoslovaciei, bineînţeles în condiţiile de ascultare faţă de Moscova. Beneş a acceptat şi îşi motiva acceptarea în scrisoarea pe care a trimis-o lui Iuliu Maniu prin următoarele argumente:

– Stalin i-a promis, şi Beneş înclina să creadă, că va respecta până la un anumit punct independenţa Cehoslovaciei, pemiţând funcţionarea unor instituţii democratice;

– el era în posesia unor informaţii certe că Uniunea Sovietică primise din partea aliaţilor o zonă de influenţă cuprinzând şi ţările noastre (Cehoslovacia şi România) şi că aliaţii nu se vor amesteca în această zonă;

– în aceste condiţii singura politică realistă era, după Beneş, înţelegerea cu Uniunea Sovietică;

– Beneş era sigur că prezenţa lui şi a oamenilor lui în guvern va atenua dominaţia sovietică şi va împiedica demolarea violentă şi radicală a societăţii;

– vom reuşi, spunea Beneş, să atenuăm cel puţin procesul de comunizare, dacă nu îl vom putea împiedica complet.

În final, Beneş transmitea lui Iuliu Maniu invitaţia lui Stalin, asigurându-l că la Moscova i se vor face propuneri similare cu cele care i s-au făcut şi cerându-i insistent să accepte. În răspunsul său Maniu nu a contestat informaţiile lui Beneş privind zona de influenţă sovietică sub care urma să trăim un timp destul de îndelungat. Totuşi, răspunsul la cererea lui Beneş de a accepta invitaţia lui Stalin a fost categoric negativ şi era argumentat astfel:

Stalin nu va respecta absolut nici un angajament luat. Absolut nimic din acţiunea de comunizare şi din violenţa şi cruzimea ei nu va fi schimbat prin prezenţa în guvern a oamenilor politici democraţi. Dimpotrivă, procesul va fi mai rapid şi mai radical. Singurul lucru ce se va obţine va fi că probabil cei care se vor preta la înţelegerea cu ruşii, vor scăpa de represalii directe în prima fază, dar nici măcar aceştia, chiar dacă acceptă poziţia ruşinoasă de a prezida distrugerea altora, nu vor scăpa până la urmă. Remarcăm că teza aceasta a lui Iuliu Maniu a fost confirmată de soarta lui Beneş şi mai ales a celorlalţi oameni politici, – vezi Gheorghe Tătărăscu – care au încercat să ducă o politică oportunistă de compromis.

Maniu continua, spunând că singura atitudine de luat era rezistenţa deschisă împotriva comunismului sovietic. Desigur, Maniu nu îşi făcea iluzia că va reuşi să învingă sau să evite ocuparea totală a ţării şi-şi dădea seama că personal, el şi cei din jurul său vor plăti cu închisoarea sau viaţa această atitudine. Dar, spunea Maniu, aceasta este singura atitudine care poate, cu preţul propriului sacrificiu, aduce un câştig cauzei poporului român şi democraţiei în acest colţ de lume. Câştigurile care în opinia lui Iuliu Maniu justificau sacrificiul făcut erau în principal două:

– în primul rând vor demonstra lumii că poporul român nu a acceptat de bunăvoie sclavia. Aceasta va temeiul renaşterii în demnitate a libertăţii poporului nostru;

– în al doilea rând, sacrificiile făcute şi nevoia sovieticilor de a utiliza violenţa împotriva unor oameni politici cunoscuţi în Occident va ajuta la schimbarea opiniei publice Occidentale şi va apropia ziua unei reacţii sănătoase din partea acesteia faţă de tirania comunistă.

Este evident că dacă Iuliu Maniu ar fi avut o cât de mică speranţă că aliaţii vor vrea şi vor putea totuşi să intervină în acel moment ar fi adus argumentul acesta în răspunsul către Beneş, pentru că pe cât de mult dorea Beneş să-l convingă pe Maniu să accepte invitaţia lui Stalin, pe atât de mult s-a silit Maniu să-l convingă pe Beneş să renunţe la angajamentul luat faţă de acesta.

Citirea acestei scrisori a făcut asupra mea o foarte puternică impresie. Pur şi simplu refuzam să cred că vor urma zile negre şi sacrificiile de care vorbea Maniu. Atunci însă când ele au venit, şi încă din plin, mi-am dat seama de valoarea sacrificiului conştient şi lucid făcut de Iuliu Maniu.

Desigur, Iuliu Maniu n-a aşteptat răsplata pe pământ, nici măcar postumă, pentru sacrificiul făcut.

Totuşi îndurerează gândul că, refuzând recunoaşterea lucidităţii sacrificiului sublim făcut de Iuliu Maniu, i se face memoriei sale o nedreptate, la fel de mare ca cea făcută lui încă viu în închisorile comuniste.

Respectul, dragostea și autoritatea pe care o are astăzi Iuliu Maniu între bătrânii și tinerii conștienți ai neamului nostru care crește pe măsură ce timpul trece, demonstrează că cel puțin ei intuiesc și omagiază cu recunoștință sacrificiul lui.”

Pr. Matei Boilă – comunicare la simpozionul „Iuliu Maniu în faţa istoriei” – Bucureşti, 27 februarie 1993

Articolul Răspunsul lui Maniu la scrisoarea lui Beneş care-l sfătuia să accepte invitaţia lui Stalin apare prima dată în Marius ANDREI.

Nota de plată pentru preocupările conjuncturale și autoevaluările nerealiste a venit și din partea Partidului Popular European: Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat a fost exclus ieri din PPE.

Toată munca depusă de Gabriel Țepelea și de alți membri PNȚCD la începutul anilor ’90 s-a irosit. Tot mai puțini își aduc aminte că PNȚCD a avut un reprezentant de marcă la nivel european în persoana lui Gabriel Țepelea: fost membru al Grupului parlamentar și al Comisiei mixte pentru Parlamentul European între 1992 și 1996 și chiar vicepreședinte al Uniunii Europene Creștin Democrate între 1997 și 1999 – timpuri aproape ireale, vremuri când valoarea personală dădea greutate funcției (astăzi lucrurile stau altfel), PNȚCD era un partener de încredere și avea un cuvânt important de spus pe plan internațional.

Ca să apreciem la adevărata ei valoare munca depusă de membrii și simpatizanții PNȚCD în acele timpuri ireale, putem privi lucrurile dint-o altă perspectivă: două decenii au trebuit să se scurgă pentru a deveni anonimi pe plan internațional – enorm dacă ne gândim că e mult mai ușor să distrugi decât să construiești.

Rolul marginal pe care a ajuns să îl joace PNȚCD în politica românească  este principalul motiv pentru care am fost excluși. În condițiile în care ne aflăm la 0.3% și avem 3 primari la nivel național, credeți că avem ceva de oferit? că putem discuta și propune proiecte în cadrul PPE fără să fim ridicoli? Putem discuta despre strategii când cea promovată de noi este de fapt o elucubrație „de mare perspectivă”?

Oricât ne-am ascunde și orice am posta, excluderea din PPE este o lovitură teribil de grea pentru PNȚCD. Ne așteaptă o muncă îndelungată și complexă pentru a repara greșelile făcute până acum.

Însă vina nu aparține numai ciracilor care au pierdut definitiv contactul cu realitatea, care aplaudă frenetic asemenea celebrilor Barra bravas argentinieni orice vodevil pus în scenă în timpul ședințelor.

Vina este a noastră, a tuturor.

Îmi aduc aminte citind un dialog purtat între Contele István Csáky și diplomatul român Raoul Bossy în care primul îi spunea ambasadorului nostru: „ce ne apropie mai mult decât negocierile sunt pericolele comune” – un citat care merită cioplit în piatră în fiecare sediu.

De aproape un deceniu noi nu mai suntem capabili să vedem pericolele comune. Rezultatele sunt cele cunoscute: 0.3% în scădere, scindări, conturi false, puciuri, procese, maziliri.

În loc să elaboram politici comprehensive, preferăm să ne angrenăm în conversații anodine reproșându-ne reciproc păcatele. În tot acest timp partidul a ajuns la matineul politicii.

Nu am reușit sa ne solidarizăm în momentele importante deoarece diversitatea și dialogul intern sunt de ani de zile subiecte tabu. Până când?

„Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece “

O va face? Niciodată!

Conducerea trebuie să își asume responsabilitatea politică și să facă un pas în lateral. Ajunge!

Scurt istoric

Corneliu Coposu, fostul director de cabinet, apoi secretarul politic al lui Iuliu Maniu și totodată unul dintre cei mai apropiați oameni pe care Sfinxul de la Bădăcin i-a avut, îi solicita în 1987 vicepreședintelui Uniunii Europene Creștin Democrate, domnul Jean-Marie Daillet, aderarea PNȚ (aflat la momentul respectiv în ilegalitate) la UECD, cu rugămintea ca aceasta să nu fie făcută publică decât atunci când condițiile în România vor fi favorabile.

Corneliu Coposu rememorează afilierea la Internaționala Creștin Democrată la Congresul PNȚCD din 27 septembrie 1991: „La 2 februarie 1987, activând în clandestinitate, am afiliat partidul la Internaționala Creștin Democrată. Adeziunea noastră întreprinsă sub regimul intern de asuprire și hăituire a opoziției, la cererea noastră a fost publicată numai la 7 februarie 1990 pentru a fi scutiți de represaliile stăpânirii. De la 6 iulie 1991 partidul nostru a fost admis cu statut de observator și la Uniunea Europeană Creștin Democrată“.

În 1996 PNŢCD devenea membru asociat al PPE.

În februarie 1999 a avut loc la Bruxelles cel de-al XIII-lea Congres al PPE unde Uniunea Europeană Creștin Democrată (al cărei membru oficial era PNŢCD încă din 1991) a fost integrată în PPE.

La 1 ianuarie 2007, odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, PNȚCD devenea membru cu drepturi depline al Partidului Popular European.

Articolul PNȚCD și excluderea din Partidul Popular European (PPE) apare prima dată în Marius ANDREI.

Directorul executiv al Fundației Corneliu Coposu, domnul Ion Andrei Gherasim, a transmis un mesaj emoționant din partea doamnelor Flavia Bălescu-Coposu și Rodica Coposu care nu au putut fi prezente în acest an la Sighet.

IN MEMORIAM – ROMULUS RUSAN

De ziua eroilor, an de an, de mai bine de un sfert de veac, toți cei care gândesc “altfel” se întâlnesc la zidurile închisorii de la Sighetul Marmației, pentru a se reculege la mormântul simbol al neamului nostru și pentru a cinsti memoria martirilor care și-au dăruit viața pentru țara lor.

Miracolul care a transformat zidurile groazei azi în loc de pelerinaj, îl datorăm minunatei perechi de scriitori, Ana Blandiana și Romulus Rusan, care în primii ani ai tinereții lor ne-au încălzit sufletul cu operele lor literare luminoase pentru epoca de întuneric în care au apărut, și care, după decembrie 1989, abandonându-și preocupările literare s-au dedicat fără rezerve la făurirea ecstui sit – simbol unic în Europa.

Romulus Rusan și Flavia Coposu

Lupta cu lipsurile materiale, fără sprijinul oficialităților, a fost dusă la bun sfârșit prin munca neprecupețită, prin sacrificiu și renunțări.

La sfârșitul anului trecut, unul din cei doi piloni ai sitului, Domnul Romulus Rusan, ne-a părăsit. Dumnezeu l-a chemat la El, lăsându-ne dezorientați, triști și pustiiți.

El a trecut în lumea eroilor neamului și lui i se dedică ziua de azi. Nouă, celor care am avut șansa să-l cunoaștem pe domnul Romulus Rusan, ne va rămâne în suflet și în minte, imaginea unei vieți exemplare, generozitatea și bunătatea unui suflet mare, blândețea unei firi pline de dăruire, gata oricând să transforme răul în bine, cu măestria vorbei bune și a încurajării.

Domnul Romulus Rusan rămâne în amintirea a sute de tineri ca model călăuzitor în viață și ca ziditor de istorie adevărată, deprinsă la școlile de vară ale fiecărui an, de aici de la Sighet.

Rămân de asemenea publicațiile privind viața și suferințele miilor de martiri, care au murit anonimi și a căror merite au fost scoase la lumină prin munca și grija sa.

Regretăm că în acest an, atât vârsta cât și starea sănătății, nu ne permite să ne alăturăm șirului de pelerini prezenți la această comemorare, dar gândul și rugăciunile noastre vor fi în comuniune cu al participanților.

Plecat dintre noi fără titluri de recunoștiință oficiale și fără medalii naționale, Domnul Romulus Rusan, va fi însoțit în eternitate de medalia recunoștiinței noastre.

Flavia Bălescu-Coposu

Rodica Coposu

București, 22.05.2017

Fundația Corneliu Coposu

Vizitați pagina oficială a Fundației Corneliu Coposu pentru a fi la curent cu ultimele evenimente!

Articolul Remember Romulus Rusan: mesajul doamnelor Flavia Bălescu-Coposu și Rodica Coposu apare prima dată în Marius ANDREI.