Corneliu Coposu: Semnificația Loviturii de Stat – Trădare sau salvare

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a dezorganizat definitiv frontul german de sud-est şi a deschis drumul ofensivei sovietice spre centrul continentului.

Această neaşteptată răsturnare politică şi militară, care a accelerat în mod substanţial încheierea ostilităţilor, a constituit, fără îndoială, prin valoarea ei strategică, unul din elementele decisive ale războiului mondial şi se înscrie în istorie, prin coordonatele sale reale, între faptele memorabile ale conflagraţiei, cu profunde implicaţii internaţionale.

Armistiţiul din septembrie 1944 a fost un act de autoritate, patriotic, indispensabil şi salvator pentru România. Unele consecinţe grave pentru ţară, care au urmat după 1946, nu au fost generate de armistiţiu, ci de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi de atitudinea Aliaţilor, profund dăunătoare pentru România (precum şi pentru celelalte ţări din sud-estul Europei).

Schimbarea radicală realizată la 23 august 1944 s-a dovedit a fi fost expresia unei înţelepciuni politice temeinic chibzuite. A-i contesta importanţa, valoarea şi efectele ei salutare, înseamnă a nesocoti realitatea.

Momentul declanşării acţiunii conspirative de răsturnare, în condiţiile disperate în care se găsea România (lăsată la totala discreţie a viitorului ocupant), şi în faţa unor perspective înspăimântătoare, de prăbuşire iremediabilă, poate fi socotit ca ultimul, dar şi cel mai oportun moment, pentru evitarea dezastrului care începuse să se contureze şi care viza dispariţia statului de pe harta Europei.

S-au exprimat afirmaţii lipsite de temei şi de control, care au pretins că lovitura de stat ar fi putut să fie devansată cu consecinţe mai bune pentru viitorul ţării. Inexact. Asemenea speculaţii sunt edificate pe eroarea fundamentală de a nu se fi luat în calculat șansele de reușită ale unei atari tentative. Orice încercare, iniţiată mai devreme, era dinainte condamnată la eşec. (Cu o lună mai înainte, nemţii dispuneau în România de efective cifrate la 900.000 de ostaşi și aveau la hotarele țării noastre peste 70 de divizii operative, cu ajutorul cărora erau în măsură să anihileze orice încercare de desprindere a României din angrenajul „coaliției militare”).

S-a mai lansat, peste frontiere, teza absurdă (cu certă paternitate legionară), că răsturnarea de la 23 August 1944 ar fi fost un „act de trădare”, că România ar fi trebuit să continue războiul alături de nemţi şi sa opună rezistenţă „până la ultimul soldat”. S-au găsit chiar apologeţi ai fascismului care au elaborat concluzia aberantă că rezistenţa prelungită a României ar fi îngăduit Germaniei perfecţionarea armelor secrete, menite să schimbe soarta războiului. Asemenea opinii iresponsabile au fost categoric infirmate de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor militare.

Unele voci izolate au pretins că lovitura de stat ar fi fost precipitată şi că ar fi fost mai bine să se lase mareşalului Antonescu posibilitatea de a alege un moment mai favorabil pentru a ieşi din război şi pentru a smulge de la Aliaţi condiţii de armistiţiu mai avantajoase. (Fără îndoială că armistiţiul negociat de pe poziţie de forţă, cu spatele acoperit de o armată mai puternică, având capacitatea de rezistenţă apreciabilă, ar fi însemnat un avantaj cert. Însă aceste condiţii, care au fost luate în considerare de către conspiratori, nu au putut fi realizate). Precipitarea acţiunii a fost impusă tocmai de refuzul Mareşalului (care a fost solicitat până în ultima zi) de a-şi asuma, făra amânare, responsabilitatea armistiţiului. Acceptarea lui ar fi simplificat lucrurile şi ar fi prezentat mai mari garanţii de reuşită. Şi a mai fost impusă (precipitarea acţiunii) de intenţia cunoscută mareşalului de a negocia cu Hitler (în spiritul unei „colaborări loiale”), ieşirea României din război. Dacă Antonescu nu ar fi fost împieducat, prin arestare, să-și pună intenția în aplicare, este indiscutabil că tratativele preconizate de el ar fi declanșat ocuparea neîntârziată a țării de către nemți și compromiterea definitivă a reușitei. Era proaspătă (19 martie 1944) ocuparea Ungariei, suspectată de intenții similare.

Cei care și-au asumat răspunderea pentru pregătirea conspirativă și realizarea „precipitată” a răsturnării (Regele, conducătorii “Opoziției” angajați în Blocul Național Democratic, grupul de diplomați patrioți de la Ministerul de Externe și generalii câștigați pentru cauză) și-au făcut cu abnegație și devotament datoria și au binemeritat de la Patrie.

Negociatorii armistiţiului, atât cei care au făcut parte din reprezentanţa „Opoziţiei” de la Cairo şi din delegaţia guvernamentală de la Moscova, cât şi cei care au acţionat, prin străduinţele personale apreciabile, depuse în interesul ţării, pentru asigurarea reuşitei depline a planurilor urmărite şi pentru obţinerea unor condiţii de armistiţiu cât mai acceptabile, şi-au facut cu prisosinţă datoria.

Lovitura de stat de la 23 august, care a salvat ţara de la catastrofa totală, trebuia să fie declanşată exact în momentul în care s-a produs. Ea nu putea fi realizată nici mai înainte şi nici nu putea fi amânată pentru mai târziu.

Importanţa deosebită a fulgerătoarei acţiuni româneşti de desprindere de „Axă” şi de încadrare a ţării în alianţa antifascistă a fost comentată de literatura politică şi militară din Occident. Excepţionala ei valoare pe plan strategic, dar şi abilitatea cu care a fost realizată, fără nici un ajutor dinafară, în condiţii mai mult de cât precare, a fost insistent subliniată, iar consecințele ei cruciale pentru mersul evenimentelor s-au bucurat de unanime aprecieri. Totuși s-au înregistrat și unele reticiențe în ierarhizarea justă a aportului adus de România prin schimbarea ei de front și prin contribuția ei la victoria finală. Respectivele reticiențe au fost determinate de interpretarea necorespunzătoare a unor împrejurări nefavorabile țării noastre.

Astfel:

România a fost considerată „stat satelit”, angajat într-un război de durată, purtat peste frontiere, alături de Germania. în vâltoarea evenimentelor a trecut nesesizată împrejurarea că guvernul României, care şi-a luat răspunderea pentru războiul purtat în Est, a fost un guvern pro-german nereprezentativ, instaurat fără acordul opiniei publice (care prin exponenţii săi autorizaţi l-a dezavuat şi în cel dintâi moment potrivit a procedat la înlăturarea lui şi la reîncadrarea neîntârziată a ţării în alianţele ei tradiţionale). De asemenea, nu s-a ţinut seama de împrejurarea că România, lipsită de apărare şi ameninţată de ostilitatea unor vecini expansionişti, în însăşi existenţa ei, a fost constrânsă prin presiunile severe ale Germaniei hitleriste (biruitoare în prima fază a războiului), după anihilarea echilibrului european şi îngenuncherea ţărilor aliate, să se integreze, de nevoie, împotriva orientărilor şi aspiraţiilor proprii, în politica hegemonică a “Axei”.

România, cu tot aportul ei, hotărâtor pentru victorie, nu a reuşit să obţină statutul de „ţară aliată”, ori măcar acel „stat cobeligerant”, cu toate că avusese în acest sens asigurări ferme şi cu toate că avea deplină îndreptăţire să aspire la una din aceste calităţi. Într-adevăr, de la 24 august 1944, când a întors armele împotriva Germaniei şi s-a alăturat Aliaţilor şi până la sfârşitul războiului, România s-a comportat ca ţară aliată, de primă importanţă. Timp de aproape nouă luni de zile, a luptat cot la cot cu Aliaţii. În momentul schimbării de front, Wermacht-ul german dispunea între hotarele României de 626.000 de ostaşi şi peste 40.000 de angajaţi în formaţii paramaitare. În proxima noastră vecinătate (în Ungaria şi în Bulgaria), nemţii mai dispuneau de 54 de divizii bine organizate şi echipate, iar pe frontul de răsărit acţiona peste jumătate din armata puternică a Reich-ului.

Totuşi, cu nenumărate riscuri, a reuşit să realizeze, fără defecţiuni, desprinderea de corsetul militar al „Axei”. A participat, din prima zi, cu un efectiv de 466.000 de ostaşi la lupta împotriva armatelor hitleriste, a lichidat cu oameni şi cu mijloace proprii forţele importante ale nemţilor din Capitală, din Valea Prahovei, Dobrogea şi Bărăgan, a provocat inamicului, încă din primele zile, pierderi de 62.000 de oameni. Lovitura năprasnică dată de România „maşinii de război” hitleriste, în momentul în care (conform Decretului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 6 iulie 1945) „încă nu se precizase înfrângerea Germaniei”, a marcat o răscruce a războiului. La 24 august 1944, când a intrat în tabăra Aliaţilor, România dispunea de 976.000 de ostaşi (din care 781.000 în armata de uscat, 37.000 în aeronautică, 21.000 la marină, 37.000 în artilerie anti-aeriană, 100.000 în şcoli militare, depozite şi părţi sedentare). Între armatele combatante ale Naţiunilor Unite, armata română s-a înscris, ca valoare a efectivelor combatante de care dispunea, pe locul al treilea după URSS şi SUA (deci înaintea Marii Britanii, Franţei, Canadei, Italiei şi a celorlalte ţări combatante), iar în privinţa sacrificiilor de război, României i-a revenit al patrulea loc (după cele două supra-puteri şi Marea Britanie).

Până la capitularea Germaniei, România a aruncat în luptă între 15 şi 29 divizii (faţă de 12 divizii, contractate prin convenţia de armistiţiu) şi a participat, după alungarea trupelor germane din ţară, la dezrobirea Unganei şi a Cehoslovaciei. Pentru aceste consideraţiuni, România avea dreptul la statut de „ţară cobeligerantă”. (Respectivul statut a fost dat Italiei, care a fost pilonul de constituire al „Axei” şi care a luptat în ultima fază împotriva nemţilor cu 6 divizii, recrutate dintr-o populaţie de trei ori mai numeroasă decât populaţia ţării noastre: 47.000.000 locuitori faţă de 14.000.000).

Răsturnarea senzaţională din România s-a produs concomitent cu eliberarea Parisului, împrejurare care i-a amortizat însemnătatea. Parisul a fost considerat întotdeauna ca marea metropolă a luminii şi satisfacţia entuziastă a umanităţii. În contextul acestei glorioase izbânzi, evenimentele importante din România au fost, în mod inevitabil, umbrite de amploarea victoriei strălucite, repurtate de armatele aliate.

România, preocupată de frământările interne de după eliberare, nu a pus suficient accent pe interesul ei primordial de a prezenta, imediat, în faţa strainătăţii, cu un aparat propagandistic şi publicistic adecvat, atât contribuţia ei majoră şi notorie la victria aliată, cât și obiectivele ei esențiale de a-și păstra independența, suveranitatea și orânduirile sociale.

Schimbările intervenite în România după război nu pot fi în mod obiectiv reproşate celor care au pregătit şi realizat armistiţiul. Acele schimbări au fost ulterioare evenimentului şi fără conexitatea directă cu el. Cauzele concrete ale acestor schimbari au fost:

  • nesocotirea de câtre Aliaţi a clauzelor prestabilite la Cairo;
  • nerespectarea strictă a convenţiei de armistiţiu de către U.R.S.S.;
  • nerespectarea declaraţiilor solemne, fâcute de exponenţii guvernelor Aliate, în privinţa garantării independenţei şi suveranităţii naţionale, libertăţile politice şi orânduirile sociale din România;
  • încălcarea propriilor tratate contractate de Aliaţi (Charta Atlanticului, Convenţia de la Yalta, Convenţia de la Potsdam);
  • atitudinea mai mult decât binevoitoare, generoasă, grijulie, aproape capitulantă a guvernelor anglo-americane, faţă de aliatul sovietic;
  • abandonul, convenit tacit, al ţărilor mici din Europa de răsărit, prin interpretarea excesivă a „priorităţii” concesionate aliatului sovietic asupra respectivei regiuni geografice.
    Interpretarea acordurilor intervenite a fost contradictorie. În vreme ce puterile occidentale considerau priorităţile convenite ca măsuri temporare impuse de interesele războiului, guvernul U.R.S.S., consecvent cu politica lui constantă de hegemonie şi expansiune spre toate cele patru puncte cardinale, le considera ca drepturi definitiv câştigate pentru spaţiul lui de interese;
  • presiunile exercitate de guvernul sovietic şi de armata de ocupaţie sovietică, staţionată în România, au fost întâmpinate de către misiunile anglo-americane (în cadrul Comisiei Aliate de Control) doar cu proteste formale, fără urmări. Armata sovietică de ocupaţie care, conform asigurărilor date la semnarea convenţiei de armistiţiu, urma să fie retrasă din România după terminarea războiului, a continuat să staţioneze în ţară, până la data de 1 iunie 1958, deci încă 14 ani.

Din cele expuse, rezultă că lovitura de stat de la 23 august 1944, armistiţiul care i-a urmat au fost utile, indispensabile şi salutare pentru existenţa şi viitorul României. De asemenea, rezultă că răsturnarea situaţiei nu putea fi întârziată pentru a se permite mareşalului Antonescu să angajeze tratative de pe poziţie de forţă, după desprinderea de nemţi şi nici nu putea fi devansată, având şanse minime de reuşită. Catastrofa revoltei devansate de la Varşovia este cunoscută.

Au fost înregistrate opinii care insinuau că s-ar fi putut întreprinde, încă din primăvara anului 1944, tratative secrete bilaterale cu U.R.S.S., fără participarea celorlalte mari puteri aliate, dat fiind că guvernul sovietic era dispus la un moment dat, să angajeze astfel de tratative secrete. Credem că o astfel de acţiune nu ar fi fost oportună. Experienţa amară a României care a trecut, în istoria ei zbuciumată, prin repetate şi îndelungate ocupaţii ruseşti, nu era de natură a încuraja tentative similare. În ce priveşte calitatea, prestigiul şi calificarea persoanelor angajate în conspiraţie, a căror competenţă a fost pusă de către unii sub semnul întrebării, socotim că nici în ţară şi nici peste hotare nu au existat persoane mai reprezentative şi mai calificate pentru atingerea obiectivului urmărit.

Astăzi se poate exprima în mod obiectiv, cu spirit critic şi în deplină cunoaştere a tuturor acţiunilor, intervenţiilor şi măsurilor luate în împrejurările date, dacă s-au depus toate diligenţele, precauţiunile şi eforturile posibile, în interesul ţării, pentru servirea viitorului ei. Credem că tot ceea ce a fost omeneşte posibil, în circumstanţele haotice din vara anului 1944, a fost întreprins cu devotament şi patriotrsm, cu abnegaţie şi spirit de sacrifîciu, pentru reuşita acţiunii şi salvarea Romaniei. Afirmăm categoric că în atmosfera de atunci, ţinând seama de decizia unanimă a Aliaților de a ceda Uniunii Sovietice prioritatea în problemele româneşti şi de înţelegerea care a determinat pe anglo-saxoni să menajeze interesele şi susceptibilitatea Kremlinului, la Moscova, în 12 septembrie 1944, nu se puteau obţine condiţii mai bune.

Politica este arta prevederii. Intervin, însă, situaţii neverosimile care scapă intuiţiei cele mai subtile şi contrazic cel mai ascuţit simţ de prevedere politică. Un număr mare de implicaţii, dăunătoare intereselor româneşti, au intervenit ulterior convenţiei de armistiţiu şi fără legătură directă cu aceasta, care s-au datorat atitudinii Aliaţilor şi nicidecum factorilor răspunzători pentru schimbarea de la 23 august 1944. Prejudiciile majore, care s-au răsfrânt asupra României mai târziu, s-au datorat infidelităţii Marilor Aliaţi, care nu şi-au respectat angajamente solemne contractate faţă de ţara noastră şi au tolerat încălcarea flagrantă a unor principii fundamentale de drept internaţional, în dauna unor state lipsite de apărare. S-ar putea formula întrebarea dacă poate fi reproşată, factorilor de decizie, o lipsă de prevedere, în ce priveşte evoluţia în timp a evenimentelor petrecute în România anului 1944. Credem că, în mod logic, în vara anului 1944 nu se putea prevedea:

  • că faimoasa „Chartă a Atlanticului” (din 12 august 1941), – care reprezenta pentru Aliaţi însăşi justificarea etică şi morală a războiului, – nu va fi respectată, în privinţa frontierelor încălcate;
  • că planurile strategice ale lui Churchill, privitoare la deschiderea celui de al doilea front anti-hitlerist, vor fi contracarate, prin înţelegerea intervenită între Roosevelt şi Stalin;
  • că preşedintele Statelor Unite se va lăsa intoxicat de referinţele false ale consilierului său intim Harry Hopkins, transformat în apologet al lui Stalin;
  • că acelaşi preşedinte va îmbrăţişa teza absurdă a perspectivelor reale de înţelegere cu Stalin şi a evoluţiei iminente a Uniunii Sovietice, spre o democraţie de tip occidental;
  • că în dorinţa de a-şi lega numele de transformarea radicală a lumii contemporane şi de destabilizarea primatului Marii Britanii din balanţa politicii de echilibru european, preşedintele Roosevelt va milita insistent pentru desfiinţarea coloniilor şi pentru conturarea sferelor de interes ale marilor puteri;
  • că Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii, se va târgui cu Stalin la Moscova (19 octombrie 1944) pentru împărţirea Europei de răsărit în zone de influenţă;
  • că marele Franklin Delano Roosevelt, conducătorul necontestat, de mare prestigiu, al celui mai puternic stat cunoscut în istorie, va lua la Yalta, la începutul lunii februarie 1945 (cu două luni înaintea morţii sale), hotărâri de importanţă extraordinară privind soarta a 200.000.000 de europeni (din răsărit şi din centrul continentului). Se afla într-o stare vecină cu iresponsabilitatea, cu tensiunea 30, măcinat de boala cumplită a lui Alvarez;
  • că prezenţa misiunilor americane şi engleze în Comisia Aliată de Control din România post-belică va fi pur-formală;
  • că interesele de moment (indiferent de importanţa lor şi de gravitatea momentului politic), ale statelor occidentale, vor determina atitudinea lor, de consecventă menajare a susceptibilităţilor şi revendicărilor sovietice;
  • că „staţionarea temporară” a trupelor sovietice care au ocupat România se va prelungi (peste 60 de zile de la sfârşitul războiului) încă 14 ani (până în iunie 1958);
  • că acordul intervenit mai târziu la Potsdam (1 august 1945), care trebuia să aibă pentru ţara noastră un caracter reparatoriu, se va pune în aplicare după reţeta sovietică (în ianuarie 1946);
  • ca la conferinţa de pace de la Paris (iulie 1946), Româma, care constituise în 1944 un guvern de concentrare democratică se va prezenta cu un guvern înglobat politic la U.R.S.S., datorită schimbărilor intervenite sub presiuni și că va suporta consecințele înglobării sale în respectivul angrenaj, exteriorizate în condițiunile vitrege ale tratatului de pace care i-a fost impus;
  • în sfârșit, că nu vor mai fi respectate nici măcar condițiile grele ale convenției de la Moscova din 12 septembrie 1944.

Corneliu CoposuArimistițiul din 1944 și implicațiile lui, Ed. Gândirea Românească, București, 1990


Pe aceeași temă

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *