Guvernarea CDR (1996 – 2000)

Convenția Democrată Română (CDR) a fost o alianță politică și electorală formată în anul 1991 de partidele care, la fondarea convenției, reprezentau opoziția față de guvernarea Frontului Salvării Naționale. CDR a câștigat alegerile parlamentare din anul 1996 și, împreună cu Partidul Democrat, a format o coaliție politică de guvernare a României până în noiembrie 2000. Începând din 13 august 1996, denumirea a fost ușor modificată în Convenția Democratică din România.

Rezultatele alegerilor parlamentare – 3 noiembrie 1996
Mandate Senat
  • CDR - 53
  • PDSR - 41
  • USD - 23
  • UDMR - 11
  • PRM - 8
  • PUNR - 7
Mandate Camera Deputaților
  • CDR - 122
  • PDSR - 91
  • USD - 53
  • UDMR - 25
  • PRM - 19
  • PUNR - 18
  • Minorități - 15

Fundaţia Română pentru Democraţie a organizat pe 25 noiembrie 2010 conferinţa „Guvernarea 1996-2000: evaluare din perspectiva ultimului deceniu”. Conferinţa s-a desfăşurat la Palatul Parlamentului, în sala Constantin Stere.

Au participat miniştri şi secretari de stat, parlamentari şi diplomaţi reprezentativi pentru actul guvernării din perioada 1996-2000. Au fost invitate, de asemenea, personalităţi ale mediului academic din domeniul politologiei, sociologiei şi istoriei recente, oameni de cultură şi jurnalişti de marcă.

Materialul de mai jos este pus la dispoziție prin bunăvoința Fundaţiei Române pentru Democraţie.

Află mai multe despre realizările guvernării CDR și punctele de vedere ale miniştrilor, secretarilor de stat, parlamentarilor şi diplomaţilor reprezentativi pentru actul guvernării din perioada 1996-2000.
Claudiu Doltu

Preşedinţia României, Consilier de Stat (1999-2000)

Academia de Studii Economice, Catedra  de Economie şi Politici Economice

Predă cursuri de Macroeconomie, Economie Monetară şi Economia Integrării Monetare. În 2006 a fost numit sa reprezentant al României la Banca Mondială, după ce ocupase anterior funcţia de secretar de stat în Ministerul Finanţelor Publice şi subsecretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A lucrat, de asemenea, ca expert şi consultant pentru instituţii publice şi private – Centrul Român de Politici Economice, Delegaţia Comisiei Europene, DFID (Marea Britanie), Institutul Adam Smith (Marea Britanie), Institutul Frasier (Canada), Institutul de Studii Europene,USAID (SUA). În perioada 2001-2003 a fost Consilier al Guvernatorului BNR.

Evitarea incapacităţii de plată a datoriei externe în anul 1999

Situaţia economică se înrăutăţise în anul 1998. După contracţia economică (-6,1%) din anul 1996, produsul intern brut real a înregistrat o scădere de 4,8%. Creşterea impozitării indirecte (TVA, accize) concomitent cu reducerea impozitării directe (impozit pe profit şi salarii) nu au reuşit să îmbunătăţească gradul de colectare a veniturilor şi nici să diminueze deficitul  bugetar, care a ajuns la 5,4% din PIB. Leul era semnificativ supraevaluat, deprecierea nominală faţă de dolarul SUA (23,8%) fiind mai mică decât rata inflaţiei. Echilibrul extern s-a înrăutăţit, deficitul contului curent ajungând la 2,97 miliarde USD, aproximativ 7% din PIB. Serviciul datoriei externe urma să atingă un maxim istoric (2,2 miliarde USD) în 2009, după ce atinsese 1,6 miliarde USD în 1997 şi 1,5 miliarde USD în 1998. Rezervele valutare brute (inclusiv aur) ale BNR erau la sfârşitul anului 1998 de 2,3 miliarde USD. Pe fondul creşterii deficitului contului curent şi al “nivelului istoric” al serviciului datoriei externe, nivelul rezervelor a fost un semnal negativ pieţelor financiare. La sfârşitul anului 1998 şi începutul anului 1999, sentimentul pieţei era că România va eşua în onorarea obligaţiilor financiare externe.

Guvernul a adoptat ajustări fiscale şi bugetare

La începutul anului 1999, guvernul a adoptat ajustări fiscale şi bugetare concentrate pe creşterea de impozite (contribuţiile de asigurări sociale, accize şi taxe pe proprietate) şi reducerea cheltuielilor (salarii în sectorul public şi cheltuieli de capital). Ajustările fiscale şi bugetare au fost însoţite de măsuri structurale menite să reducă deficitele operaţionale ale întreprinderilor şi băncilor de stat. Rezultatul a fost creşterea veniturilor în anul 1999 la 31,9% din PIB, faţă de 27,9% din PIB în anul 1998. Creşterea veniturilor bugetare s-a datorat creşterii veniturilor fiscale, în special contribuţii de asigurări sociale şi accize. Cheltuielile bugetare cu scăzut la 34,7% din PIB de la 35,1% din PIB în anul precedent, pe seama reducerii cheltuielilor cu salariile în sectorul public şi reducerii cheltuielilor de capital. Deficitul bugetar a scăzut la 2,1% din PIB de la 5,4% în anul precedent. Împrumuturile interne au fost prinicipala sursa de finanţare a deficitului în anii 1998 şi 1999, iar veniturile din privatizare şi valorificarea activelor bancare au fost instrumente speciale de finanţare a deficitului.[1][1] Ajustarea fiscală şi bugetară din anul 1999 a contribuit la contracţia PIB, care a fost de 1,2%.

Inflaţia a scăzut de la 54,1% în anul 1998 la 47,8% în anul 1999. Ratele dobânzii la împrumuturile guvernamentale s-au menţinut la niveluri înalte datorită percepţiei pieţei asupra riscului de încetare a plăţilor. În luna mai 1999, ratele dobânzii au atins 104%, anticipându-se vârful de sarcină al datoriei externe. Spre sfârşitul anului, odată cu reducerea împrumuturilor guvernamentale, ratele dobânzii au scăzut spre aproximativ 70%.

Sentimentul pesimist al pieţei explică de ce cheltuielile de investiţii nu au reacţionat pozitiv la scăderea ratelor dobânzii. În anul 1999, formarea brută de capital a scăzut cu 4,8% faţă de anul 1998. Totodată, ratele mai mici ale dobânzii au jucat un rol, formarea brută de capital crescând cu 4,6% în anul 2000.

Ajustarea în anul 1999: Finanţarea deficitului bugetar (%  din PIB)
1998 1999
Finanţare

Împrumuturi interne

Împrumuturi externe

Venituri din privatizare

Valorificare active bancare

Discrepanţe

5.4

3.9

0.0

1.8

0.0

-0.3

2.8

1.6

0.4

0.9

0.0

-0.2

Sursa: Ministerul Finanţelor Publice

Leul s-a depreciat cu 72,8% faţă de dolarul SUA, cu mult peste rata inflaţiei. Exporturile de bunuri şi servicii au crescut cu 2,2% (de la 8,3 miliarde USD, în anul 1998, la 8,5 miliarde USD). Importurile de bunuri şi servicii au scăzut cu 10,8%, de la 11,8 miliarde USD în anul 1998 la 10,6 miliarde USD în anul 1999. Deficitul contului curent al balanţei de plăţi externe a scăzut cu 1,4 miliarde USD, ajungând la 3,9% din PIB.

România a plătit integral şi la timp toate obligaţiile externe

Anticipaţiile pieţei că România nu îşi va onora angajamentele financiare externe în anul 1999 nu s-au materializat. România a plătit integral şi la timp toate obligaţiile externe. Mai mult, rezervele internaţionale au crescut pe seama îmbunătăţirii poziţiei contului curent – evoluţie determinată de ajustarea fiscală şi bugetară. La sfârşitul anului 1999, rezervele valutare ale BNR au crescut la 2,5 miliarde USD.

Preţul evitării pericolului încetării plăţilor externe a fost scăderea prodului intern brut[2][2].

Eforturile Preşedintelui, în toate întâlnirile cu caracter economic au avut ca rezultat dobândirea credibilităţii necesare României pentru ca instituţiile să poată formula şi aplica deciziile de politică publică

M-am alăturat echipei de consilieri ai Preşedintelui Emil Constantinescu la începutul anului 1999. Am înţeles destul de repede că rolul unui consilier pe probleme economice al Preşedintelui nu include adoptarea deciziilor de politică publică, cu atât mai puţin al celor de politică economică. Am avut în schimb multe ocazii să fiu acceptat în preajma Preşedintelui. În discuţiile pe care preşedintele Constantinescu le-a avut cu membrii guvernului, cu Guvernatorul BNR, cu preşedinţii băncilor care urmau să fie restructurate, închise sau privatizate, cu directorii companiilor străine sau româneşti care au fost puternic afectate de deciziile guvernului. L-am însoţit pe Preşedinte în vizitele oficiale şi de lucru în SUA, Franţa, Austria, Quatar, Kuweit, Kazakhstan, de-a lungul anului 1999. Am fost acceptat să particip la multe întâlniri ale Preşedintelui cu şefi de state – preşedinţi, şeici, prim-miniştri – cu oamenii de afaceri români şi cu instituţiile financiare internaţionale. Toate eforturile Preşedintelui, în toate aceste întâlniri cu caracter economic au urmărit şi au avut ca rezultat dobândirea credibilităţii necesare României pentru ca instituţiile publice (în primul rând guvernul) să poată formula şi aplica deciziile de politică publică. Am înţeles atunci constângerile cu care se confrunta România, am văzut cum   s-au adoptat decizii. Am înţeles care este rolul unui Preşedinte şi modul în care el poate să lucreze cu Guvernul într-un cadru strict instituţional şi în perfect acord cu prevederile Constituţiei.

În perioada 1996-2000 s-au adoptat decizii majore de reformă, fără de care România nu ar fi astăzi o ţară decentă

Nu am înţeles atunci de ce lucrurile nu merg mai repede. După mai mulţi ani am înţeles însă acest lucru, ca şi multe altele pe care atunci nici măcar nu le vedeam, deşi erau evidente. Aş rezuma toate acestea la şase “lecţii” pe care acum le putem cunoaşte pentru că în perioada 1996-2000 s-au adoptat decizii majore de reformă, fără de care nu cred că astăzi România ar fi o ţară decentă. Lecţii care, sper, odată cunoscute, ne vor feri să repetăm episoade de ajustare dureroasă, care inevitabil urmează perioadelor de guvernare mai puţin responsabilă.

Lecţia 1: Întârzierea reformelor şi lipsa flexibilităţii instituţiilor impune costuri mari pe care societatea le plăteşte.

Lecţia 2: Lipsa de viziune nu poate fi compensată de abilităţi “tehnice”.

Lecţia 3: Fără voinţă politică eforturile de reformă eşuează.

Lecţia 4: Efortul şi costurile restructurării sunt mult mai mari în perioade de recesiune decât în perioade de creştere economică.

Lecţia 5: Asumarea individuală în rândul guvernului este importantă în adoptarea şi aplicarea deciziilor majore. Aceasta presupune responsabilitate.

Lecţia 6: Coordonarea între Preşedinte şi Guvern este esenţială. Există o nevoie de legitimitate şi chiar protecţie. În lipsa lor prevalează fuga de responsabiblitate şi lipsa de iniţiativă.

[1][1] Valorificarea activelor bancare se referă la creditele neperformante ale băncilor de stat, care au fost transferate la datoria publică.

[2][2]Sunt convins, totodată, că dacă s-ar fi acceptat opțiunea încetării plăților externe, consecințele financiare ar fi determinat o mult mai puternică scădere a produsului intern brut.Au existat atunci sugestii, mai mult sau mai puțin transparente, în sensul ca autoritățile române să opteze pentru opțiunea încetării plăților externe. Președintele Emil Constantinescu a respins această opțiune și a sprijinit Guvernul în demersurile de ajustare fiscală

Victor Ciorbea

Prim-ministru al României (decembrie 1996 – martie 1998)

Fost preşedinte PNŢCD

Guvernare CDR-USD-UDMR nu a fost deloc dezastruoasă pentru ţară. Ea evitat colapsul la nivel naţional

Este primul prim-ministru al României de după 1989 care nu a provenit dintr-o formaţiune succesoare a Frontului Salvării Naţionale, ci din fosta opoziţie anticomunistă. În 1996 a deţinut, pentru scurt timp, funcţia de primar general al Bucureştilor, ales din partea CDR. În 1990 a devenit lider al sindicatului CNSLR, iar în 1994 a înfiinţat Confederaţia Sindicatelor Democratice din România. În 2011, la congresul extraordinar al PNŢCD, convocat pentru a pune capăt sciziunilor interne din partid, a fost ales în preşedinte al partidului.

Un premier moderator

De ce eu? De ce am fost ales eu întâiul premier al coaliţiei CDR-USD-UDMR? Desigur, explicaţiile sunt multiple. Mai întâi, eram conştienţi cu toţii că urmează o perioadă de reforme extrem de dificile şi de dureroase şi că background-ul meu sindical nu era de neglijat. Apoi, era nevoie nu numai de un preşedinte cu o credibilitate deosebită, dar şi de un premier care să aibă o cotă de încredere mare. Atunci, cel puţin trei din patru români aveau încredere în Emil Constantinescu şi Victor Ciorbea şi cred că n-au greşit. În plus, conta mult şi faptul că eu veneam din zona societăţii civile şi eram mai uşor de acceptat de liderii partidelor politice, sau cel puţin de vicepreşedinţii acestora care se aflau în guvern, întrucât eu eram un fel de premier moderator. După ce am fost ales vicepreşedinte al PNŢCD s-au născut şi disputele în cadrul coaliţiei în ceea ce mă priveşte. Am avut în echipă şi personaje care au ajuns, iată, în rolul lui Zeus dar, ca să trecem la afirmaţii mai serioase, şi personalităţi care au confirmat pe deplin, şi în acele funcţii, şi funcţiile ulterioare. Unul dintre miniştrii de-atunci, fostul ministru al Tineretului şi Sportului, se pregăteşte acum, în modul cel mai serios şi temeinic pentru fotoliul de la Cotroceni. Revenind la posibilele explicaţii ale nominalizării mele la funcţia de premier al guvernului de coaliţie CDR-USD-UDMR, aş mai spune că, poate, s-a avut în vedere şi acest simţ al umorului pe care unii îl descoperă abia acum. L-am avut înainte, l-am pierdut pe parcursul guvernării, dar l-am redescoperit după.

Radiografie la preluarea guvernării: dezechilibre macro-economice uriaşe şi sistem bancar în pragul colapsului

Primul pas pe care a trebuit să îl facem după preluarea guvernării a fost acela de a realiza o radiografie a situaţiei economico-financiare şi sociale existente. Au lucrat la ea nu numai specialiştii din guvern, dar şi echipa care mă consilia, condusă de Georges de Menil, profesor la Harvard şi Sorbona şi, de asemenea, specialişti ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale, ai reprezentanţei Uniunii Europene la Bucureşti. Rezultatele sunt cunoscute: dezechilibre macro-economice uriaşe, generate, între altele, de faptul că privatizarea, restructurarea, reformele reale nu reuşiseră să treacă de porţile întreprinderilor. Numeroase sectoare industriale înregistrau pierderi foarte mari şi necesitau subvenţii extrem de consistente din partea statului, astfel încât se impunea restructurarea lor. În agricultură, aveam încă segmente de tip socialist şi se impuneau şi acolo reforme consistente. Sistemul bancar din România se afla în pragul colapsului. Cele două mari bănci de stat, Bancorex-ul şi Banca Agricolă, erau în pragul falimentului şi trebuiau salvate. Nu în ultimul rând, aş menţiona că rezerva valutară a ţării era derizorie, de numai 560 de milioane de dolari, în contextul în care aveam de plătit datorii interne şi externe de aproape 2 miliarde de dolari, iar infuzia de capital necesară în bănci solicita minimum un miliard de dolari. Ne aflam într-o situaţie aproape identică cu cea a Bulgariei care ajunsese, practic, în incapacitate de plată. Sigur că pe atunci nu exista o criză mondială, dar aş sublinia că multe ţări din Europa Centrală şi de Est, unde nu se făcuseră reformele necesare, se aflau într-o situaţie profundă de criză.

Guvernul şi-a asumat responsabilitatea pentru liberalizarea preţurilor, închiderea întreprinderilor falimentare, restructurare şi privatizare

Ce măsuri am întreprins? Cele care erau absolut necesare şi care nu fuseseră adoptate de guvernul anterior. Este vorba, în primul rând, de liberalizarea totală a preţurilor, inclusiv la materiile prime şi materiale, concomitent cu liberalizarea totală a cursului de schimb leu-dolar, pentru că acesta era ţinut, prin metode administrative, la o valoare care nu reflecta realitatea. Liberalizarea preţurilor a fost mai deplină ca niciodată, pentru că Banca Naţională, chiar dacă şi-ar fi dorit să intervină, nu avea cu ce, rezervă valutară la nivel naţional nu exista.  Am închis peste treizeci de întreprinderi falimentare şi nu ne-am ascuns în spatele FPS-ului sau al domnului Sorin Dimitriu, Guvernul şi-a asumat responsabilitatea. A trebuit, desigur, să restructurăm o serie de societăţi şi de întreprinderi şi, mai ales, a trebuit să creăm o nouă legislaţie referitoare la privatizare. Celebra ordonanţă 88, pe care am elaborat-o cu ajutorul unui consilier asigurat de domnul cancelar Köhl, fostul vicepreşedinte al Treuhand-ului, devenită apoi lege, este şi acum în vigoare. De altfel, zeci şi zeci de acte normative în domeniul dreptului comercial, au rămas şi astăzi în vigoare, cu mici modificări. Această nouă legislaţie a permis declanşarea unui proces de privatizare care, până la sfârşitul guvernării, avea să ducă la privatizarea a peste 5500 de societăţi comerciale, mici, mijlocii sau chiar de talie mare. Nu în ultimul rând, aş menţiona restructurarea unor sectoare economice, iar cel minier este exemplul cel mai cunoscut. Închiderile de întreprinderi şi restructurările au fost însoţite şi de o dimensiune socială consistentă. Am introdus sistemul plăţilor compensatorii – nouă până la douăsprezece salarii în diverse domenii, până la douăzeci şi patru de salarii în minerit – , iar proiectul pentru Valea Jiului viza, concomitent, pentru următorii trei ani, şi trecerea la închiderea ecologică a minelor, finanţată de organismele internaţionale, şi reutilarea celor care urmau să rămână deschise.

Reformele au marcat drumul ireversibil spre o societate cu o economie de piaţă şi integrarea în NATO şi Uniunea Europeană

În agricultură s-au acordat pentru prima dată subvenţiile directe către micii producători agricoli. Aş putea continua cu multe alte exemple, dar mă voi limita la câteva referiri telegrafice. În învăţământ s-au făcut foarte multe reforme, începute de domnul Virgil Petrescu şi continuate de domnul Andrei Marga. Statutul cadrelor didactice, cu toate acele sporuri bine cunoscute care nu se mai plătesc astăzi, a fost adoptat în 1997. Sistemul de sănătăte, şi domnul ministru Ioan Bruckner vă poate spune mai multe, a fost reformat, la rândul său. În cultură s-au luat, de asemenea, măsuri numeroase de reformă, iar domnul Ion Caramitru le poate prezenta pe larg. Și Preafericitul Patriarh ar putea consemna sumele importante care s-au îndreptat, mai ales, spre mânăstirile din Moldova. Mânăstirea Neamţului, de pildă, a fost refăcută ca o bijuterie, la împlinirea a 500 de ani de la ctitoria ei. În concluzie, aş spune că acea guvernare CDR-USD-UDMR, care a început cu un guvern condus de mine şi a continuat cu guvernele Radu Vasile şi Mugur Isărescu, nu a fost deloc dezastruoasă pentru ţară. Dimpotrivă, a evitat colapsul la nivel naţional, falimentul sau situaţia de incapacitate de plată în care a ajuns, ca exemplu paralel, Bulgaria. Reformele pe plan intern marcat drumul ireversibil spre o societate cu o economie de piaţă. În plan extern, această guvernare, cu cele trei componente ale ei, a marcat la fel de indiscutabil drumul spre integrarea în NATO şi Uniunea Europeană.

Petre Roman

Preşedintele Senatului României (1996-1999)

Ministru de stat, Ministrul Afacerilor Externe (1999-2000)

Participant la Revoluţia din 1989. Membru al Consiliului Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale (FSN). Prim-ministru al guvernului provizoriu. Prim-ministru al guvernului rezultat în urma alegerilor de la 20 mai 1990. Demisionează în urma mineriadei din septembrie 1991. Câştigă confruntarea politică cu adepţii lui Ion Iliescu în martie 1992, la Convenţia naţională a FSN şi îi determină pe aceştia să se retragă şi să formeze FDSN (ulterior PDSR, PSD). Lider al PD (fost FSN). Preşedinte, alături de Sergiu Cunescu, al alianţei USD, formată de PD şi PSDR în septembrie 1995. Preşedinte al Senatului (1996-1999). Ministru al Afacerilor Externe (2000). Senator PD (2000-2004). Raportor special NATO pentru Europa de Sud Est (2001-2004). Înalt Reprezentant al Guvernului pentru românii din străinătate (2008). Membru al Clubului de la Madrid, începând cu 2003. Distins cu Diploma UNESCO pentru mediul înconjurător şi cinci decoraţii de stat (Franţa, Columbia,Ecuador, Uruguay, Argentina, Portugalia şi Regatul Danemarcei).

Guvernarea CDR-USD-UDMR trebuie aşezată pe podiumul pe care îl merită

În aceşti ultimi doisprezece ani m-am frământat adesea. Am căutat să evaluez eu însumi ce s-a întâmplat şi am scris o carte pe tema asta. Sunt notele politice ale acelei perioade. De ce s-a ajuns ca guvernarea noastră să fie atât de rău evaluată în opinia publică?

Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel: ,,Un guvern mai corupt sau mai incompetent decât cel pe care îl avea România în acel moment ar fi acceptat condiţiile inacceptabile ale Fondului Monetar Internaţional. Guvernul acela, necorupt şi competent nu le-a acceptat şi a reuşit să treacă peste acel moment destul de dificil.”

Îmi aduc aminte că, în campania electorală din 2000, domnul Ion Iliescu vorbea despre faptul că „guvernarea CDR – PD a fost aşa de rea, încât a adus atingere fibrei biologice a naţiei române”.  Era, fără îndoială, o exagerare. Pornea de la realitatea pe care noi am traversat-o. Şi care a însemnat, de fapt, salvarea României. La începutul anului 1999, într-o conjunctură absolut nefericită, Fondul Monetar Internaţional declara, din senin, că România are toate şansele să intre în încetare de plăţi. Era o aserţiune absolut greşită. Joseph Stiglitz, laureatul Premiului Nobel din 2001, economist-şef al Băncii Mondiale pe atunci, prezintă în detaliu acest caz şi demonstrează mistificarea. Este exact cuvântul folosit de el: mistificare. Într-adevăr, noi aveam de plătit în acel an o datorie acumulată de guvernarea anterioară care însemna trei miliarde de dolari. Datorită faptului că Fondul Monetar Internaţional a lansat acest mizerabil mesaj, România nu a mai putut să facă niciun fel de împrumuturi şi a fost nevoită să plătească întreaga sumă din buget. Concluzia lui Joseph Stiglitz, referitoare la cele întâmplate este următoarea: ,,Un guvern mai corupt sau mai incompetent decât cel pe care îl avea România în acel moment ar fi acceptat condiţiile inacceptabile ale Fondului Monetar Internaţional. Guvernul acela, necorupt şi competent nu le-a acceptat şi a reuşit să treacă peste acel moment destul de dificil.” Au fost necesare tăieri bugetare dureroase şi aceste sacrificii au creat o impresie negativă. Impresie negativă au creat şi conflictele din coaliţie, jucăria preferată a mass-media. Erau reale. Uneori păreau nepotrivite, alteori puerile, dar ele urmau  firul politic pe care l-am susţinut de-alungul celor patru ani.

Să fim alături de NATO la intervenţia în Iugoslavia a însemnat un alt mare sacrificiu. Peste 60% dintre români considerau că această intervenţie este greşită

Am reuşit cele mai importante lucruri pe care ni le-am propus? Da. România n-ar fi ajuns niciodată în Uniunea Europeană, dacă am fi continuat politica anterioară, propusă de PSD şi domnul Ion Iliescu. În 2000 am avut creştere economică, astfel încât, atunci când am început negocierile de aderare, situaţia noastră financiară era foarte bună.Să fim alături de NATO la intervenţia în Iugoslavia a însemnat un alt mare sacrificiu. Peste 60% dintre români considerau că această intervenţie este greşită şi vorbeau, în limbajul folosit de domnul Ion Iliescu, despre încălcarea legalităţii internaţionale. Nu era deloc aşa. Ce altceva ar fi putut face România, ţinând seama de interesele ei naţionale, decât să se angajeze în acest conflict? Am avut o dezbatere foarte importantă la vârful coaliţiei şi ne-am asumat un lucru riscant:  hotărârea de a ne alătura alianţei NATO, nu printr-o decizie a preşedintelui şi a guvernului, ci printr-o decizie a parlamentului. Am condus chiar eu acea şedinţă, avându-l alături pe domnul Ion Diaconescu. În cele din urmă, am obţinut un vot zdrobitor. PSD-ul s-a abţinut, iar Vadim Tudor a recunoscut că aşa este, cămaşa e mai aproape de corp decât haina. Impresia partenerilor occidentali, atunci când am anunţat rezultatul votului din parlament, a fost excepţională. La 25 ianuarie 2000, România semna Partneriatul Strategic consolidat cu Statele Unite ale Americii.

Nu ştiu dacă în acei patru ani am avut o zi cu desăvârşire senină, o zi de răgaz. Cred că nu. Ne-a animat un acut sentiment al răspunderii, o extraordinară capacitate de a ne asuma răspunderea

Guvernarea  CDR- USD-UDMR a fost o reuşită şi faptele confirmă acest lucru. Am plecat de la o situaţie dezastruoasă. România nu mai conta nicăieri, nu se mai discuta despre România ca făcând parte din spaţiul occidental. Din punct de vedere financiar situaţia era extrem de grea. Guvernarea anterioară epuizase resursele Bancorex şi a fost nevoie să luăm decizia extrem de dureroasă de a falimenta cea mai mare bancă a României. Nu ştiu dacă în acei patru ani am avut o zi cu desăvârşire senină, o zi de răgaz. Cred că nu. Ne-a animat un acut sentiment al răspunderii, o extraordinară capacitate de a ne asuma răspunderea. Prin comparaţie, astăzi avem de a face cu o putere politică care pare iresponsabilă, de la A la Z. E lamentabil că UDMR face parte din această guvernare. Şi tot prin comparaţie, guvernarea CDR-USD-UDMR trebuie aşezată pe podiumul pe care îl merită.

Mircea Ionescu Quintus

Preşedinte al Senatului României (1999-2000)

Membru al Partidului Naţional Liberal din 1945. Preşedinte PNL (1993-2001), deputat (1990-1992) şi senator de Prahova (1996-2004), Ministru al Justiţiei  în Guvernul Theodor Stolojan (1991-1992). Profesor universitar de Drept constituţional la Universitatea de Inventică din Ploieşti (1991-1993). General de brigadă în retragere, decorat cu Ordinul Coroana României cu spade şi panglica pentru virtute militară. Veteran de război şi fost deţinut politic. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Premiul Omnia pentru întreaga operă în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie Nichita Stănescu.

Cel mai îndrăzneţ proiect al vremii post decembriste: Contractul cu România

În decembrie 1995, publicam în „Cronica Română” o tabletă de politician care se referea, evident, la Convenţia Democratică din România, la ce gândeam, speram şi credeam eu în acel moment. Mă feresc să fac observaţii legate de ceea ce trăim şi simţim astăzi, astfel încât prefer să mă întorc cu şaptesprezece ani în urmă. Ce scriam atunci s-a îndeplinit.

Un program de numai două sute de de zile pentru a schimba soarta ţării

,,Convenţia Democratică din România a lansat cel mai îndrăzneţ proiect al vremii post decembriste: Contractul cu România. Un contract în care se angajează să îndeplinească însemnate obligaţii asumate cu responsabilitate pe baza unor studii realiste şi în care se prevăd diminuarea sau anularea unor impozite, acordări de credite, recalcularea pensiilor, crearea de facilităţi reale pentru tineri şi femei, împropriri şi restituiri de proprietăţi pentru ţărani, controlul preţurilor, efectuarea de vaste lucrări de interes obştesc şi alte asemenea măsuri care să ducă la relansarea economiei naţionale şi la asigurarea unui nivel de trai decent pentru populaţie, îndatorire constituţională a statului. Într-o perioadă în care primul minstru declară naţiunii din ce în ce mai sărace – primul ministru dinaintea noastră, să fie clar – şi necăjite, ca un fapt o ducem foarte bine – aşa se spunea acum cincisprezece ani, cât se repetă istoria din păcate – ,într-o perioadă în care cinci milioane de pensionari îşi aşteaptă sfârşitul în umilinţă şi mizerie, într-o perioadă în care frigul din casă ne îmbolnăveşte şi ne deprimă, într-o perioadă în care avem sate îngropate în beznă şi recolte putrezind neadăpostite, într-o perioadă cufundată în corupţie, într-o perioadă în care omul cinstit se gândeşte cu grijă ce va pune pe masa apropiatelor sărbători, iar Moş Crăciun redevenit Moş Gerilă, nu va mai veni cu sacul plin în casele românilor, Convenţia Democratică din România propune un program de numai două sute de de zile care ar putea schimba soarta ţării şi pe cea a nefericiţilor ei cetăţeni. Acum cincisprezece ani era situaţia pe care aţi auzit-o. Nu vorbe, ci fapte. Nu lozinci mobilizatoare, ci adevăruri exprimate în cuvinte seci, nu promisiuni fără acoperire, ci un contract ferm, concis, cu obligaţii precise şi termene de îndeplinit. Situaţia noastră a devenit atât de gravă, atât de insuportabilă, încât nimeni nu-şi mai poate permite jocul de-a campania electorală în care fiecare spune ce îi trece prin minte, ca odată ajuns la putere să uite tot ce a spus, tot ce a făgăduit. Convenţia Democratică din România a hotărât să se angajeze, să garanteze, că în primele două sute de zile de guvernare va îndeplini în întregime prevederile din Contractul cu România. Este momentul ca, odată pentru totdeauna, cineva să cuteze să se ţină de cuvânt în această ţară. Trebuie ca, odată pentru totdeauna, cineva să-şi asume răspunderea salvării ţării din cea mai dramatică situaţie în care a ajuns din cauza modului greşit şi incompetent în care au fost gestionate treburile publice şi mai cred că numai Convenţia Democratică din România poate salva ţara”.

Daniel Dăianu

Ministru al Finanţelor (1997-1998)

Doctor în economie. Studii postdoctorale la Harvard University (1990-1991) şi Harvard Business School (1994). Membru corespondent al Academiei Române şi al American Economic Association. Profesor la Școala Naţionala de Studii Politice şi Administrative, Academia de Studii Economice din Bucureşti (1999-2004), Universităţile Berkeley, UCLA şi Bologna (2002-2004). Cercetator invitat la Russian Research Center (Harvard University), Woodrow Wilson Center, (Washington, D.C.), NATO Defense College (Roma), Fondul Monetar Internaţional (FMI), Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare în Europa (OCDE). Preşedinte al European Association for Comparative Economic Studies (2002-2004). Economist-şef al Băncii Naţionale a României (1992-1997).  Europarlamentar PNL (2007-2009).  La 22 mai 2008, în “Le Monde” apărea textul “Financial Cannot Govern Us”, semnat de Daniel Dăianu împreună cu trei foşti preşedinţi ai Comisiei Europene, nouă foşti premieri din UE şi şase foşti miniştri ai economiei şi finanţelor, care prevestea amploarea crizei economice şi a vorbea despre cauzele ei.

Alături de preşedintele Emil Constantinescu, în Europa sau Statele Unite ale Americii, mi-am dat seama ce înseamnă diplomaţie la nivel înalt şi cât de mult contează atingerea umană

Apreciez mult această şansă de a exprima câteva gânduri privind o porţiune din viaţa mea care m-a marcat. Şi nu judecând lucrurile din perspectiva efortului pe care un om responsabil, într-un jilţ ministerial, este obligat să-l facă. În opinia mea, când ajungi acolo, dacă esti ghidat de onestitate şi de responsabilitate, ai o singură coordonată: să-ţi serveşti ţara, să-ţi serveşti cetăţenii.

A fost nevoie să găsim argumente puternice pentru a apăra interesul naţional

Eram  atunci destul de imatur din punct de vedere politic, şi pentru această imaturitate cred că am şi plătit parţial. Să ajungi într-un scaun ministerial, fără să treci printr-o filieră politică este o şansă, dar este şi o responsabilitate foarte mare şi îi mulţumesc preşedintelui Emil Constantinescu că a contribuit la această deschidere din viaţa mea. Am încercat în acel interval de timp, care nu a fost lung, să dau tot ce am mai bun pentru această funcţie, să deservesc cetăţenii acestei ţări astfel încât să nu-mi fie ruşine să ies pe stradă şi să dau ochii cu oamenii. M-a ajutat experienţa anterioară în Ministerul de Finanţe, şi aceea foarte scurtă, din 1992. M-a ajutat mult şi experienţa de la Banca Naţională, dar cel mai mult a contat  ,,the human touch”, adică atingerea umană. Ea contează foarte mult într-o echipă guvernamentală, mai ales în relaţiile dintre oamenii care – cu tot respectul pe care îl am pentru fiecare ministru în parte -, ocupă câteva poziţii cheie. Am găsit punţi de legătură cu aceştia şi am avut o relaţie foarte bună, umană zic eu, cu premierul Victor Ciorbea. Dacă nu există empatie intelectuală şi operaţională, lucrurile scârţâie. A fost nevoie să găsim împreună argumente puternice pentru a apăra interesul naţional. Oricât ai crede în economia de piaţă ca fundament al libertăţii, oricât ai crede în spaţiul european ca unul al valorilor comune, al întruchipării principiului solidarităţii, în ultimă instanţă vorbim de o întâlnirea a intereselor naţionale ale unor ţări mai mari şi mai mici, ale unora puternici şi ale altora care sunt mai slabi. Toţi oamenii responsabili din guvernele noastre s-au confruntat cu asemenea probleme.

Uşi care păreau inexspugnabile până atunci s-au deschis

Nu vreau să vorbesc acum despre negocieri şi realizări, spun doar că, alături de preşedintele Emil Constantinescu în călătorii importante pentru ţară, în Europa sau Statele Unite ale Americii, mi-am dat seama ce înseamnă diplomaţie la nivel înalt şi cât de mult contează atingerea umană. Uşi care păreau inexspugnabile până atunci s-au deschis. România are încă nevoie de această atingere umană şi de deschiderea unor ţări, într-o lume care, la douăzeci de ani de la căderea zidului Berlinului, rămâne extrem de frământată. România trebuie să-şi caute locul în continuare, fie că ne referim la Uniunea Europeană, fie că ne referim la NATO.

Călin Popescu Tăriceanu

Ministru de stat, Ministrul Industriei şi Comerţului în Guvernul Victor Ciorbea (1997)

Parlamentar PNL

Fondator al Partidului Naţional Liberal. Deputat în legislaturile 1990-1992, 1992-1996, 1996-2000, 2000-2004, 2004-2008. Vicepreşedinte (1993-2004) şi apoi preşedinte al PNL (2004-2009). Prim-ministru al României (2004-2008). În anul 2003 devine vicepreşedinte al Partidului European Liberal Democrat. În calitatea sa de Ministru al Industriei şi Comerţului în Cabinetul Victor Corbea, Călin Popescu Tăriceanu restructurează sectorul petrolier şi înfiinţează Compania Naţională a Petrolului – PETROM, restructurează sectorul minier şi Compania Naţională Electrica, industria oţelului şi a producţiei de automobile. Nu în cele din urmă, eliminarea barierelor non-tarifare conduce la  liberalizarea comerţului extern.

Fără toate aceste schimbări de mare amploare în plan politic, economic şi social, România nu ar fi reuşit performanţele pe care le-a realizat ulterior

În 1996, preşedintele Emil Constantinescu a jucat un rol de coagulant, astfel încât să fie posibilă, în primul rând, victoria forţelor democratice şi aici, sigur, subliniez rolul partidelor istorice, al Partidului Naţional Ţărănesc şi al Partidului Naţional Liberal, cât şi rolul pe care l-a avut apoi în calitate de preşedinte al României, pentru a netezi drumul către progres, către democraţie, către ceea ce este România de astăzi, cu părţile ei bune. Guvernarea dintre 1996 şi 2000 a avut un impact foarte mare asupra evoluţiei şi progresului României, în perioada post decembristă. În primul rând, aş dori să remarc că în plan politic a avut loc prima alternanţă la putere prin câştigarea alegerilor de către forţele democratice de centru dreapta. Apoi, această perioadă a fost marcată prin primele măsuri adevărate de liberalizare şi de reformă economică, măsuri care erau extrem de necesare într-o Românie cu o economie moştenită din perioada comunistă, o economie neadaptată, incapabilă să facă faţă concurenţei şi cerinţelor pieţii. În această perioadă cel mai important lucru în opinia mea este, dacă vreţi, faptul că România şi-a definit într-o manieră fără echivoc obiectivele strategice, şi anume aderarea la Uniunea Europeană şi aderarea la NATO. Aceste obiective au fost îmbrăţişate de întreaga societate românească, de toate partidele politice democratice şi în această perioadă au fost puse, aş spune, bazele politice care au permis României să adere la Uniunea Europeană şi la NATO. Trebuie să reamintesc că în această perioadă România a primit lumină verde pentru aderarea la NATO şi a început negocierile de preaderare.

Reformele structurale profunde au avut consecinţe dureroase în plan social, dar au însănătoşit economia românească

A fost o perioadă care a necesitat evident reforme structurale profunde cu consecinţe, sigur, în plan social, de foarte multe ori regretabile şi de nedorit dar, chiar dacă au fost dureroase la momentul respectiv, ele au însănătoşit economia românească care, începând din finele anului 1999, a dat primele semne de reînvigorare şi, odată cu adoptarea pachetului de măsuri de reformă fiscală la finele anului 1999, a pus bazele creşterii economice care a caracterizat România opt ani de zile, din perioada 2000 până în anul 2008. Au fost măsuri care au generat o revigorare economică extrem de rapidă, în numai trei luni, astfel încât la finele primului trimestru din anul 2000, economia românească deja arăta semnele unei reveniri sănătoase şi de lungă durată. Astăzi, privind retrospectiv, ne dăm seama că fără toate aceste schimbări, aş spune, de mare amploare în plan politic, în plan economic, în plan social, România nu ar fi putut să reuşească performanţele pe care ulterior le-a realizat şi aici sigur că mă refer la cele două obiective strategice, aderarea la Uniunea Europeană şi Aderarea la NATO. Este păcat că astăzi, la douăzeci de ani după căderea comunismului, România nu mai este în stare, nu mai este capabilă să definească din nou un obiectiv major pentru ea ca ţară şi pentru naţiunea română, care să-i permită să fie o ţară pe picior de egalitate cu statele celelalte membre ale Uniunii Europene, cu alte cuvinte să fie un partener respectat, un partener ascultat, un partener care este capabil să joace rolul conform ponderii pe care din punct de vedere geografic, demografic l-ar avea în Europa.

Sergiu Iliescu

Agenţia Naţională pentru Comunicaţii şi Informatică (1999-2000)

Profesor la Universitatea Politehnică Bucureşti, Facultatea Automatică şi Calculatoare, Catedra de Automatică şi Informatică Industrială. Membru al mai multor organizaţii profesionale sau ştiinţifice: AGIR (Asociaţia Generală a Inginerilor din România), AOS (Asociaţia Oamenilor de Știinţă), SRAIT (Societatea Română de Automatică şi Informatică Tehnică), APER (Asociaţia pentru Politici Energetice în România), IFAC (International Federation of Automatic Control), Fundaţia Enciclopedică.

Strategia naţională pentru societatea informaţională, o continuare a Declaraţiei de la Snagov

Mi-am propus, atunci când am preluat Comisia Naţională de Informatică, ulterior Agenţia Naţională pentru Comunicaţii şi Informatică, să urmez două direcţii clare. Mai întâi, colaborarea dintre agenţie şi mediul economic. În al doilea rând, colaborarea cu asociaţiile profesionale din domeniul IT&C şi mediul academic. Deşi nu erau vremuri prea uşoare, pentru a pune în valoare toate conceptele şi intenţiile noastre, am participat la târguri IT&C. A fost primul gest de acest fel al unei agenţii guvernamentale din România.

Convergenţa dintre tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor, ideologie de bază în dezvoltarea economică

Este prima dată când pot să prezint un bilanţ minimal al  activităţii Agenţiei Naţionale pentru Comunicaţii şi Informatică în perioada 1996-2000 şi mă bucur să spun că am avut o serie de realizări interesante pentru acel moment. În primul rând, încetăţenirea convergenţei dintre tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor, la un timp foarte scurt după ce ea a fost declarată ca ideologie de bază în dezvoltarea economică de către profesorii Chris Bingham şi Tatsuo Masuda.

Legislaţia pe care am iniţiat-o atunci a fost bine primită pe plan european

Am încercat să continuăm lucrurile bune făcute de guvernările anterioare şi aş aminti, mai ales, strategia pentru societatea informaţională. Ea a fost elaborată în acea perioadă şi a reprezentat o colaborare între absolut toate partidele politice, asociaţiile profesionale şi mediul universitar. Aş putea să spun că Strategia Naţională pentru Societatea Informaţională a fost o continuare a Declaraţiei de la Snagov, din 1995. A fost foarte bine primită pe plan european, la fel ca şi legislaţia pe care am iniţiat-o atunci.

Am recuperat pentru România opt poziţii orbitale de sateliţi geostaţionari

Întâlnirea internaţională de la Istanbul merită pomenită în acest bilanţ minimal, pentru că atunci am recuperat pentru România opt poziţii orbitale de sateliţi geostaţionari, care fuseseră pierdute din  motive necunoscute. Aceşti sateliţi de telecomunicaţii aparţin României şi la ora actuală.

Mircea Gheordunescu

Director-adjunct al Serviciului Român de Informaţii (1997- 2001)

Membru  al Consiliului de Conducere „Europa 2000”, organizaţie neguvernamentală internaţională cu statut participativ la Consiliul Europei şi ONU (Bruxelles, 1997), Centrului SECI (Bucureşti, 1997),  Autorităţii Naţionale de Securitate (1997). Responsabil al Capitolului  IV de Securitate al Planului Anual de Aderare la NATO (1998-2001). Membru în Consiliul Consultativ al EULEC- Asociaţia Europeană a Organismelor de Aplicare a Legii- (Bruxelles, 1999). Promotor al ORNISS (Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat). Consul General al României la Milano (2002-2007).

Reforma serviciilor de informaţii a fost un proces lung, dur şi dureros

În 1997 a început şi o adevărată reformă a comunităţii de informaţii, a serviciilor de informaţii. A fost un proces lung, dur şi dureros. În acea perioadă s-au înfiinţat instituţii fundamentale – Centrul SECI (Centrul Regional pentru Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere) sau Autoritatea Naţională de Securitate, actualul Oficiu al Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat (ORNISS) – şi s-au elaborat documente programatice extraordinare, precum „Planul Anual de Aderare la NATO” sau „Strategia Naţională de Securitate”. Guvernul ulterior a urmat pas cu pas Planul Anual de Aderare la NATO, document programatic, dar şi tehnic, până la momentul Praga 2002, când România a fost invitată să înceapă negocierile. În septembrie 2000, la Bruxelles, o înaltă oficialitate americană a comunităţii de informaţii, directorul Biroului de securitate al NATO, declara că, din punct de vedere al serviciilor de informaţii, România este deja integrată. A reluat această afirmaţie la summitul de la Washington.

Crin Antonescu

Ministrul Tineretului şi Sportului (1997 – 2000)

Fost preşedinte PNL

Îşi începe cariera ca simplu profesor de istorie, în Tulcea şi Vaslui. Muzeograf la Tulcea.  Deputat din 1992 până în 2008. Ministru al Tineretului şi Sportului în perioada 1997-2000. Vicepreşendinte PNL din 1995. Lider al grupului parlamentar PNL din Camera Deputaţilor în perioada 1996 – 1997 şi 2002 – 2004. Senator din anul 2008, reprezentând Sectorul 1, Bucureşti. Preşedinte al Partidului Naţional Liberal din 20 martie 2009. Candidat la Preşedinţia României, din partea Partidului Naţional Liberal, la alegerile din noimebrie 2009.

Liderii de opinie fac şi desfac preşedinţi sau guverne, dar nu ei scriu istoria

Nu cred că uimirea e de bun augur pentru un om politic cu o anumită poziţie, dar mărturisesc că sunt uimit. Au trecut doisprezece ani de când Guvernul CDR-USD-UDMR a plecat de la putere şi sunt uimit să constat că, în afara noastră, a celor care facem politică, nu a existat niciodată o voce publică, un lider de opinie din România, care să fi făcut dreptate Convenţiei Democratice şi preşedintelui Emil Constantinescu. Nu ducem lipsă de lideri de opinie calificaţi şi influenţi, iar în contextul actual, al dezbaterilor despre criză, sacrificiu, direcţie de ţară, viziune, proiect naţional, corupţie, competenţă şi cinste, o comparaţie ar fi fost elementară. Trăim o criză. Dar în 1996 ce-a fost? De la o campanie electorală la alta, de la un interviu la altul, avem parte de discursuri interminabile despre reforma statului. Şi nu pot să nu mă întreb: e mai mult de lucru la reforma statului după Guvernul Tăriceanu decât era după Guvernul Văcăroiu? Discutăm despre direcţiile şi restriştile României în planul politicii externe – atât cât discutăm, adică infinit mai puţin decât despre intrigile de la Palat, pe care le cunoaşteţi -,  şi nimeni nu pune problema marilor răscruci şi a marilor opţiuni care au trebuit luate în acei ani, 1996-2000. Sigur că perioada aceea nu a însemnat un parcurs perfect şi bilanţul ei, în raport cu noi înşine şi cei care ne-au votat, nu este neapărat unul pozitiv, dar nici nu-i putem nega realizările.

Sunt recunoscător preşedintelui Emil Constantinescu pentru că a fixat un model de comportament prezidenţial şi politic pe care mulţi nu l-au putut înţelege şi mulţi nu l-au putut urma

Sunt lucruri care s-au făcut, pentru că trebuiau făcute. Cineva şi-a asumat riscurile. Costurile reformelor au fost mari şi adevărate pentru omul politic Emil Constantinescu, pentru omul politic Petre Roman, pentru omul politic Victor Ciorbea, pentru PNȚCD. Sunt profund şi personal recunoscător preşedintelui Emil Constantinescu, pentru că domnia sa a fixat un model de comportament prezidenţial şi politic pe care mulţi nu l-au putut înţelege şi, desigur, mulţi nu l-au putut urma. A fost o luptă destul de crâncenă, şi pe mize mari, cu opoziţia de atunci: două partide conduse de Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor, oameni care nu erau deloc recomandaţi de parcursul şi convingerile lor democratice, nici înainte de 1989 şi nici după. Vă mărturisesc că, atunci, tentaţia mea şi a altor colegi a fost să forţăm un pic lucrurile. Respectam toate regulile democraţiei în faţa unor oameni care, de fapt, dispreţuiau democraţia.  Dar comportamentul preşedintelui Emil Constantinescu şi al principalilor decidenţi de atunci a continuat să fie unul democratic. Ei credeau în democraţie. Ştiau că democraţia se aplică şi în faţa adversarilor, chiar dacă aceştia nu cred în ea. Astăzi, comportamentul prezidenţial se plasează la polul opus. Astăzi, întâlnim oameni care elogiază, recomandă sau justifică un asemenea comportament prezidenţial. Şi asta, deşi este evident că opoziţia – reală sau închipuită -, la adresa regimului Băsescu nu se compară cu forţa, cu pericolul, cu ameninţările opoziţiei din perioada 1996-2000. Vă amintiţi de Miron Cozma şi mineriada din 1999?

În istoria postdecembristă, alianţa CDR-USD-UDMR a fost singura care a rezistat întreaga perioadă a mandatului său şi a realizat obiectivele pentru care ea se constituise

M-am gîndit mult, în vremea din urmă, la coabitarea partidelor din interiorul Convenţiei Democratice. Nu a fost deloc simplă, ştiţi bine. Nu au fost deloc simple nici relaţiile cu USD -alianţa dintre Partidul Democrat şi Partidul Social Democrat – sau UDMR. Dar s-a gândit cineva să compare alianţa CDR-USD-UDMR cu alianţele ulterioare de guvernare? Au avut, cu siguranţă, o dibăcie mai mare în a ascunde conflictele, dar vreau să atrag atenţia că, în ciuda tuturor tensiunilor, uneori chiar a momentelor jenante, în istoria postdecembristă, alianţa CDR-USD-UDMR a fost singura care a rezistat întreaga perioadă a mandatului său şi a realizat obiectivele pentru care ea se constituise. Pentru acest lucru, încă o dată, Emil Constantinescu şi Petre Roman merită un omagiu. Prezentul politic pare dominat de concursurile de şmecheri, iar reevaluarea perioadei 1996-2000 poate însemna şi întoarcerea la anumite valori şi la un anumit mod de a face politică. Conduc astăzi Partidul Naţional Liberal, singurul partid din Convenţia Democratică care a rămas în prima scenă politică, iar această moştenire ne crează anumite obligaţii.

O diversiune, o etichetă, un calificativ meşteşugit, într-o campanie bine ţintită, sunt adoptate pentru multă vreme

Nu mi-am propus să fac un inventar al „eşecului” guvernării CDR-USD-UDMR – chiar dacă nu despre un eşec a fost vorba -, pentru că de asta s-au ocupat mulţi în ultimii doisprezece ani. Nu ştiu dacă e vorba de o conjuraţie. Ar fi o variantă preferabilă, dar nu sunt conspiraţionist şi mă îndoiesc de veridicitatea ei. Adevărul este că ne lăsăm uşor convinşi. Trăim într-o ţară în care o diversiune, o etichetă, un calificativ meşteşugit, într-o campanie bine ţintită, sunt adoptate pentru multă vreme. Liderii de opinie pot să facă şi să desfacă preşedinţi sau guverne, e bine că-i aşa, reprezintă un semn de democraţie, dar nu ei vor scrie istoria. Preşedintelui Emil Constantinescu, preşedinţilor partidelor care au constituit coaliţia de guvernare 1996-2000 le rămâne consolarea că, deşi istoria lor se va scrie mult mai târziu, ce au realizat va fi apreciat ca atare. Atâta vreme cât a trăit, Corneliu Coposu a fost contestat, hulit, dispreţuit, batjocorit. A doua zi după moarte a avut parte de un elogiu superficial, dar unanim. Toţi cei pe care i-am numit sunt conştienţi de această asta nedreptate a prezentului şi pregătiţi pentru ea.

Adrian Severin

Ministru de Stat, Ministru al Afacerilor Externe în Guvernul Victor Ciorbea (1997)

Europarlamentar

Fost membru al Partidului Democrat (actual PDL), fost membru al Partidului Social Democrat. A părăsit PD, alături de alţi foşti lideri ai partidului, după ce conducerea acestui partid a fost câştigată de Traian Băsescu. Din septembrie 2005, Adrian Severin a fost euroobservator român în Parlamentul European, pentru ca odată cu aderarea României la Uniunea Europeană să devină europarlamentar. În cadrul Parlamentului European, Adrian Severin a fost preşedinte al Delegaţiei socialiste române din cadrul Grupului Socialist. Este preşedinte al Delegaţiei UE-Ucraina, membru supleant al Comisiei pentru afaceri externe şi al Delegaţiei pentru relaţiile cu ţările din Europa de Sud-Est. Adrian Severin este membru a Convenţiei privind viitorul Europei şi face parte din Comisia constituţională. A fost deputat în legislaturile 1990-1992, 1992-1996, 1996-2000, 2000-2004, 2004-2008.

1996: lansarea unei doctrine de politică externă, aşa-zisa politică a cercurilor concentrice

Perioada 1996-1999, merită analizată, dincolo de tentaţia unora de a o ignora sau de tentaţia altora de a o privi prin prisma unor prejudecăţi. Cel puţin în ceea ce priveşte domeniul de care m-am ocupat, se poate vorbi despre o perioadă cu totul excepţională şi sunt sigur că istoria o va recunoaşte ca atare. 1996 este un an în care schimbarea de guvern, pe drept sau pe nedrept, a fost privită în întreaga lume cu o imensă speranţă. Dintr-o dată, aş spune, guvernul României, conducătorii României, se bucurau de o credibilitate care a permis demararea unor proiecte politice semnificative. Anul 1996 este anul în care vorbim poate într-una din rarele ocazii din istoria României, de lansarea unei doctrine de politică externă, aşa-zisa politică a cercurilor concentrice care plasa politica noastră într-o anumită relaţie specială cu vecinii, pentru ca pe baza unei relaţii de acest tip cu ţările vecine să se realizeze, într-un al doilea cerc, o relaţie cu actorii regionali şi în final, printr-o raportare pozitivă la aceşti actori regionali cu care ar fi urmat să se realizeze structuri de securitate şi de stabilitate în zona europeană, să se ajungă la o relaţie strategică cu principalii actori globali.

Reconcilere şi parteneriate istorice cu vecinii        

Putem vorbi despre un moment în care relaţia cu vecinii, nu s-a limitat la încheierea unor tratate politice de bază, nu s-a limitat nici măcar la o reconciliere istorică, ci s-a dus mai departe către un parteneriat istoric. În zona vecinătăţii s-au creat asemenea parteneriate importante, strategice cu Ungaria, un parteneriat avansat cu Polonia. De la acest stat din urmă s-a ajuns la o trilaterală Polonia-Ucraina-România, cu elemente strategice extrem de importante, iar mai apoi s-a putut vorbi despre un patrulater care a adăugat Republica Moldova la trilaterala înainte amintită. Am creat atunci, au fost create atunci două trilaterale spate în spate aşa cum le-a numit mai târziu administraţia americană, o trilaterală care aduna România, Bulgaria şi Grecia, precum şi o alta care aduna, alătura România, Bulgaria şi Turcia. Aceste două trilaterale au contribuit foarte mult la ameliorarea relaţiilor dintre Grecia şi Turcia.

Parteneriatului strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii

Putem vorbi, în aceeaşi perioadă, de proiectul şi nu numai de proiectul, de realizarea, de lansarea parteneriatului strategic dintre România şi Italia, precum şi de lansarea parteneriatului strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii. Toate aceste parteneriate există şi în ziua de astăzi funcţionând cu o cadenţă şi cu o eficienţă mai mult sau mai puţin semnificativă, în funcţie de performanţele sau neperformanţele guvernelor care au urmat şi care au apreciat într-o mai mult sau mai puţin asemenea formule politice. Iată doar câteva elemente care amintesc de politica externă a acelor ani şi care explică de ce, atunci, la summit-ul de la Madrid, NATO a acceptat România, nu ca membru, este adevărat, dar a acceptat să recunoască faptul că România este un candidat eligibil pentru a deveni membru al alianţei.

La Consiliul European de la Luxemburg a fost acceptată candidatura României pentru Uniunea Europeană

Tot atunci, în anul 1997, la Consiliul European de la Luxemburg a fost acceptată candidatura României pentru Uniunea Europeană, vorbim deci despre o perioadă în care s-au pus bazele realizărilor de mai târziu ale României. Şi-n politica externă ca şi în celelalte domenii ale politicii, unul seamănă şi altul culege, nu trebuie să ne plângem de lucrul acesta, dar trebuie să dăm fiecăruia ceea ce i se cuvine. Celui care a semănat să îi respectăm munca şi să îi recunoaştem importanţa, iar celui care a cules, să-i respectăm de asemenea capacitatea de a ştii să valorifice ceea ce alţii au pregătit.

Vlad Roşca

Ministrul Funcţiei Publice (1999-2000)

Dărâmarea regimului Ceauşescu s-a produs în 1989, dar destructurarea sistemului comunist s-a realizat în perioada 1996-2000

Încep cu o mărturisire. De câte ori mi s-au cerut informaţii despre perioada în care am îndeplinit funcţii publice, am oferit un răspuns succint: dărâmarea regimului Ceauşescu s-a produs în 1989, dar destructurarea sistemului comunist s-a realizat în perioada 1996-2000.

Evoluţia în plan politic, economic şi social s-a produs în perioada celor patru ani pe care îi denumim acum regimul Constantinescu

Între 1990 şi 1996, România a fost o zonă de tip Transnistria. Legislaţia era insuficientă, iar guvernul aplica reguli vechi pentru situaţii noi, cărora nu le mai corespundeau. Evoluţia în plan politic, economic şi social s-a produs în perioada celor patru ani pe care îi denumim acum regimul Constantinescu.

Un program de guvernare cu patru obiective: descentralizare, asigurarea resurselor, construcţie instituţională, legea administraţiei locale

Ţin să amintesc că am lucrat sub îndrumarea lui Victor Ciorbea la Primăria Generală a Capitalei, în calitate de director general al unuia din departamente. Ne confruntam cu tot felul de probleme şi eforturile pentru a le soluţiona au fost mari. În primul rând, nu aveam bani, pentru că cea mai mare parte a bugetului municipal era reprezentată de sume aprobate de Guvern, iar guvernul ne era ostil. Această experienţă ne-a folosit ulterior, pentru că ea ne-a permis să cuprindem în programul de guvernare o serie întreagă de măsuri care să vizeze patru obiective: descentralizare, asigurarea resurselor, construcţie instituţională, legea administraţiei locale.

Nu aveam instrumentele care să contureze o relaţie între autorităţile locale şi structurile europene şi le-am creat

La începerea procesului de descentralizare, din păcate neîncheiat nici până astăzi, a contat faptul că am funcţionat, de cele mai multe ori, ca o echipă. Susţinerea pe care am avut din partea lui Ion Caramitru şi Andrei Marga a fost foarte importantă pentru mine. Al doilea obiectiv, aşa cum spuneam, a fost acela de a asigura resurse. Am propus un pachet de legi coerent, astfel încât aleşii locali, indiferent de palier – judeţ, municipiu, oraş, comună -, să aibă pârghiile care să le permită să-şi realizeze funcţiunile prevăzute şi să poată prelua acele funcţiuni la care unele ministere renunţaseră în vederea descentralizării. Felul în care arată astăzi Bucureştiul, Braşovul sau Constanţa nu se poate compara cu cel de acum doisprezece ani şi asta se datorează pachetului de legi pe care l-am menţionat. Construcţia instituţională prin care să putem accesa fondurile europene a fost al treilea obiectiv pe care l-am urmărit. Nu aveam la vremea respectivă instrumentele care să contureze o relaţie între autorităţile locale şi structurile europene şi le-am definit. Cel de-al patrulea obiectiv al guvernării CDR-USD-UDMR a fost reprezentat de o lege care să definească raporturile dintre administraţia centrală şi administraţiile locale, întărind autoritatea administraţiilor locale şi el a fost atins prin adoptarea celebrei legi 215.

Romică Tomescu

Ministru al Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului (1999-2000)

Doctor în ştiinţe silvice al Universităţii Transilvania din Braşov (1993). Director al Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti din 1998. Specializare în domeniul protecţiei pădurilor şi gestiunii forestiere, Universitatea din Louvain-la-Neuve, (Belgia, 1995-1996). Absolvent al cursului “Managementul proiectelor de asistenţă şi investiţii în domeniul forestier”, organizat cu sprijinul Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), în 1997.

Legile care au pus bazele regimului silvic în România au fost adoptate de Guvernarea CDR –USD-UDMR

Echipa pe care am condus-o a avut realizări notabile în perioada mandatului meu. Număra 137 de persoane. Astăzi sunt peste 1500 de persoane, în condiţiile în care ministerul are aceeaşi structură. Care au fost realizările noastre? Pe scurt, douăzeci de legi, treizeci de hotărâri de guvern, numeroase ordine prin care au fost adoptate reglementări în conformitate cu aquis-ul comunitar.

Retrocedarea pădurilor către foştii proprietari

Cele patru legi care au pus bazele regimului silvic în România au fost adoptate de Guvernarea CDR –USD-UDMR. În baza acestora s-a trecut la retrocedarea pădurilor către foştii proprietari.

Inspectorate teritoriale silvice pentru aplicarea şi respectarea regimului silvic, indiferent de natura proprietăţii

Rolul inspectoratelor teritoriale silvice create atunci a fost acela de a urmări respectarea şi aplicarea regimului silvic, indiferent de natura proprietăţii.

Apă, mediu şi păduri: restructurări şi reorganizări

Reforma a fost autentică în cele trei sectoare de care m-am ocupat: apă, mediu şi păduri. Au fost reorganizate toate structurile aferente acestora, respectiv Compania Naţională a Apelor Române, Regia Naţională a Pădurilor – cu subunităţile aferente – şi agenţiile pentru protecţia mediului. Numărul direcţiilor silvice s-a redus atunci de la 42 la 25.  În 2001, au fost imediat reînfiinţate şi coninuă să se dovedească nerentabile din punct de vedere economic.

Fondul Naţional de Mediu

Am creat acest instrument important pentru finanţarea unor proiecte de mediu. Ne-au preocupat programe privind împădurirea terenurilor degradate sau crearea pădurilor de protecţie a câmpurilor. Fondul Naţional de Mediu finanţează astăzi inclusiv programul Rabla..

România a devenit membră a Agenţiei Europene de Mediu. Negocierile cu Uniunea Europeană s-au deschis la capitolul privind mediul

În perioada mandatului meu, România a devenit membră a Agenţiei Europene de Mediu. Atunci s-au deschis şi negocierile cu Uniunea Europeană la capitolul privind mediul. La început a existat foarte multă neîncredere, având în vedere poluarea istorică existentă în România,  lipsa unor reglementări adecvate şi accidentul stupid care s-a produs la Baia Mare. Pe nedrept mi-a fost pus în responsabilitate directă, deşi problema era în curtea Ministerului Industriilor.

Nicolae Noica

Ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (1996-2000)

Autor de studii şi articole în domeniul construcţiilor şi istoriei tehnicii construcţiilor româneşti. Vicepreşedinte al Comitetului Român de Istoria Ştiinţei din cadrul Academiei Române, începând cu 1991. Coordonator al Departamentului de Studii al CDR şi deputat PNȚCD (1996-2000). Membru al Consiliului Director al Fundaţiei Academia Civică.

Guvernarea 1996-2000 a adus normalitate în actul de administrare a ţării

Contractul cu România prevedea crearea cadrului legal necesar pentru o administrare normală a ţării şi el a fost îndeplinit în proporţie de 80%. În domeniul meu de activitate, Hotărârea Guvernului 678/1997 funcţionează şi astăzi. Pe baza ei se dau banii pentru toate lucrările de drumuri. Spre deosebire de perioada 1996-2000, astăzi se practică direcţionările atente, dar asta este deja altă poveste.

Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, înfiinţat pe vremea lui Cuza, a fost desfiinţat de Guvernul Adrian Năstase

Vorbim mereu de urbanism şi autostrăzi, dar Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoritoriului nu mai există. A fost înfiinţat pe vremea lui Cuza şi a trăit până în anul 2000. După plecarea noastră de la guvernare, Adrian Năstase şi Miton Mitrea l-au desfiinţat şi i-au transferat activitatea la Ministerul Transporturilor. Apoi, lucrările publice şi amenajările teritoriale au trecut la Ministerul Dezvoltării. Noi avem o şcoală de construcţii formidabilă, dar toate lucrările de amenajare a teritoriului ajung acum la firme străine. Vin să ne ia banii, ne dau consultanţă şi lucrează tot cu noi. În 2005, am adresat un memoriu prim-ministrului Călin Popescu-Tăriceanu, solicitând reînfiinţarea acestui minister, dar nu mi-a răspuns.

Agenţia Naţională de Locuinţe şi Creditul Ipotecar

Din păcate, nu ne cunoaştem istoria. Nimeni nu vorbeşte despre realizările guvernării noastre şi vreau să le amintesc pe cele legate de domeniul meu de activitate.Agenţia Naţională de Locuinţe (ANL) a fost creată atunci, pornind de la sistemul de economisire german, iar funcţionarea ei, din păcate, a fost deturnată mai târziu. Tot atunci a apărut şi Legea Creditului Ipotecar.

Alimentarea cu apă la sate, un program de 380 milioane de dolari

Un alt program derulat atunci este cel legat de alimentarea cu apă la sate, care a costat 380 de milioane de dolari. Îmi amintesc că, pentru acest program,  un împrumut de 40 de milioane de dolari a venit din Kuweit, datorită relaţiilor de prietenie existente între şeic şi preşedintele Emil Constantinescu.

Ion Caramitru

Ministru al Culturii (1996-2000)

Director al Teatrului Naţional din Bucureşti

Actor de teatru şi film, dar şi regizor. Preşedinte al UNITER (Uniunea Teatrală din România) din 1990 şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti din 2005. Participant la Revoluţia română din 1989, este cel care a anunţat, la Televiziune, căderea lui Nicole Ceauşescu. Vicepreşedinte al Asociaţiei revoluţionarilor fără privilegii. Ofiţer al Ordinului Imperiului Britanic, decorat de către Regina Elisabeta a-II-a a Marii Britanii şi Irlandei de Nord în 1995. Cavaler al Ordinului Literelor şi Artelor (Franţa, 1997). A mai fost decorat cu Ordinul pentru Merit al României în grad de Mare Cruce  şi Crucea Casei Regale a României. Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte “George Enescu” din Iaşi, din 2008.

Intrarea în Europa se face pornind de la patrimoniul cultural, şi nu de la clasificarea ţărilor pe linie militară sau financiară

Îmi amintesc mai ales de anumite lucruri sensibile ale guvernării 1996-2000, care dau farmec istoriei noastre contemporane.  Aş  începe prin a spune că am avut patru demisii, toate de succes. Sunt cel mai demisionat ministru.

,,Ministrul Culturii din România îl urăşte pe Miloşevici”

Prima demisie s-a petrecut din cauza unei copilării. La scurt timp după ce am intrat în funcţie, înainte de Anul Nou, un prieten din Belgrad mi-a cerut un punct de vedere belicos împotriva lui Miloşevici. E vorba de Adam Puslojic. Poetul a plecat noaptea spre Belgrad, iar pe la prânz a citit scrisoarea mea spunând: ,,Ministrul Culturii din România îl urăşte pe Miloşevici”. A doua zi am primit un telefon de la Ministerul de Externe şi am fost întrebat dacă e adevărat că aş fi scris ceva care se citise la Belgrad. Mi-am dat seama că a fost o gafă monumentală, cum rostea oracolul din Dămăroaia, şi în prima şedinţă de guvern mi-am prezentat demisia. Aveam o singură scuză, şi anume că ajunsesem ministru fără să fiu înscris în vreun partid, proveneam, oarecum, din evenimentele care au făcut istorie în 1989, dar nu puteam să pun în pericol relaţiile noastre cu Iugoslavia. Nu s-a primit un protest oficial şi, în cele din urmă, demisia mea nu a devenit publică. Ultima, în decembrie 1999, a fost legată de refuzul Ministrului de Finanţe şi al prim-ministrului Radu Vasile de a completa bugetul Ministerului Culturii.

Prezenţa lui Radu Vasile la conducerea guvernului României a fost un dezastru

Bugetul Ministerului Culturii fusese înjumătăţit la început de an, iar la rectificare nu numai că nu mi s-a dat nimic, dar mi s-a luat şi ceea ce economisisem. Aveam deschise trei sute de şantiere pentru restaurări de monumente şi constructorii lucrau pe încredere, astfel încât am ajuns la discuţii violente în guvern. La acuzele mele, domnul Remeş a spus: ,,Lasă-mă, domnule, cu cultura dumitale. În vremuri de restrişte, cultura se opreşte”.  Această declaraţie l-a făcut celebru în toată România. Cultura nu se opreşte niciodată, dar eu m-am oprit chiar în momentul acela. Am pus demisia pe masă, m-am urcat în maşină şi am mers la domnul preşedinte Emil Constantinescu, să-mi anunţ decizia. După părerea mea, prezenţa domnului Radu Vasile la conducerea guvernului României a fost un dezastru. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că primul ministru, membru al partidului în care intrasem şi eu, la şase luni după ce numirea în funcţie, poate avea atâta „dragoste”  faţă de propriii lui miniştri. Domnul Romică Tomescu, Ministrul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, a avut de suferit şi fizic din cauza acestui amor politic.

Programul naţional de restaurare a monumentelor istorice a însemnat deschiderea a trei sute de şantiere

Cred că  mandatul meu la conducerea Ministerului Culturii a ţinut cont de politica bunului simţ. Fixasem priorităţile imediate şi lucrul cel mai important era salvarea patrimoniului monumental, care cuprinde cam  40.000 de unităţi. În 1996, erau  deschise treizeci sau patruzeci de şantiere, toate cu lucrările întârziate. Am avut şi puţin noroc, domnul Victor Ciobea ştie asta. La prima şedinţă de guvern în care s-a discutat bugetul, a venit reprezentatul FMI-ului şi ne-a spus că s-a făcut o greşeală în calculul PIB-ului, că PIB-ul calculat de Ministerul de Finanţe, nu e cel real, că l-au recalculat ei şi că avem la dispoziţie un plus de 0.9%. Depusesem deja pe masa guvernului dosarele a douăzeci de monumente în stare de colaps, monumente de importanţă capitală pentru istoria României. Restaurarea era costisitoare, prim-ministrul Ciorbea dădea din colţ în colţ, dar în acel moment m-am ridicat, am cerut şi am primit 0,1% din acel 0,9%. Programul naţional de restaurare a monumentelor istorice, care există şi acum, a fost deschis cu aceşti bani. După părerea mea, cele trei sute de şantiere deschise atunci au fost opţiunea cea mai bună.

În 1999, douăzeci şi două de monumente istorice româneşti au fost incluse pe lista Patrimoniului UNESCO

Am susţinut mereu, pe unde am fost, că intrarea în Europa se poate face pornind de la patrimoniul cultural, şi nu neapărat de la clasificarea ţărilor pe linie militară sau financiară. Din punct de vedere cultural, toţi suntem egali, iar cultura Franţei nu poate fi mai importantă decât cea a României sau Bulgariei. Fiecare dintre aceste ţări contribuie, în mod specific, la cultura europeană. La identitatea europeană, mai precis. Trebuie să spun că România avea pe lista UNESCO, atunci când am preluat conducerea Ministerului Culturii, opt unităţi de patrimoniu. Bisericile din Moldova, cele pictate în exterior, şi Mânăstirea Horezu se aflau printre ele. În 1997, am depus douăzeci şi trei de dosare la UNESCO şi în 1999 ni s-au aprobat douăzeci şi două. Unul a fost amânat, e vorba despre Mânăstirea Neamţului, care nu putea fi inclusă în Patrimoniul UNESCO, deşi avea toate datele, datorită unei construcţii făcute de patriarhul nostru de astăzi, un motel plasat în spaţiul de protecţie a monumentului, pe care nu accepta să îl demoleze. România are acum, pe lista de Patrimoniu UNESCO, treizeci de monumente. Alături de cele pe care le-am pomenenit, biserici de lemn din Maramureş, biserici fortificate din zona Sibiului şi Braşovului şi, lucru foarte important, cetatea veche a Sighişoarei. Datorită acestei liste UNESCO, cetatea Sighişoarei a fost salvată, în ultimă instanţă de Dracula Land, proiectul Guvernului Năstase. Intervenţia prinţului Charles nu a contat, dar, în momentul în care am sesizat UNESCO, în România a venit o delegaţie oficială şi a anunţat că, dacă se face acest lucru, toate monumentele româneşti vor fi retrase de pe lista lor. Guvernul Năstase a cedat abia atunci.

Prinţul Charles a înfiinţat o fundaţie cu numele lui Mihai Eminescu şi finanţează unele restaurări

Importantă pentru imaginea ţării, dar şi pentru ajutorul pe care ni l-a oferit succesiv, a fost ideea de a-l invita în România pe moştenitorul tronului Marii Britanii. Prinţul Charles este un mare iubitor de arhitectură veche şi nu trebuie să uităm discursul lui din iunie 1989, în care l-a atacat la baionetă pe Ceauşescu pentru politica de demolare  a satelor. Nu puteam să-l chem eu, în numele meu, invitaţia i-a fost adresată de preşedintele Emil Constantinescu. Prinţul Charles a venit prima oară în România în noiembrie 1998 şi de-atunci vine aici cel puţin o dată pe an. A înfiinţat o fundaţie cu numele lui Mihai Eminescu şi finanţează unele restaurări.

Primul împrumut pentru cultură, oferit unei ţări din fostul lagăr comunist. Coloana fără sfârşit a fost restaurată cu bani de la Banca Mondială

Legislaţia impusă a fost legată de patrimoniu, de drepturile artiştilor şi de funcţionarea instituţiilor publice. Sibiul şi alte patruzeci şi patru de localităţi din zonele Sibiu şi Braşov, Alba Iulia şi Sulina au căpătat, prin lege, statutul de zonă prioritară. Nu e nevoie să spun de ce aceste zone sunt de interes naţional. Coloana fără sfârşit, după dejucarea unei tentative a domnului Radu Varia, care dorea să înlocuiască din monumentul original trei componente din patru, a fost restaurată cu bani de la Banca Mondială. Era primul împrumut pentru cultură, oferit unei ţări din fostul lagăr comunist.  Apoi, chiar în anul 2000, când se împlineau 150 de ani de la naşterea poetului, am terminat şi am dat în folosinţă publică „Centrul Educaţional de Studii Mihai Eminescu” de la Ipoteşti. La şase luni după schimbarea guvernului, am avut surpriza să constat că noul ministru a trecut acest centru cultural, pe care l-am numit Weimer-ul României, în subordinea judeţului Botoşani, unul dintre cele mai sărace judeţene din ţară. Acum este un spaţiu decrepit, folosit pentru nunţi şi botezuri.

Constantin Degeratu

Şef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1997 -2000)

Consilier prezidenţial pentru apărare şi siguranţă naţională (2000)

Primul şef al Statului Major General, numit după evenimentele din decembrie 1989, care a trăit experienţa unui conflict militar deschis, de durată, în proximitatea teritoriului naţional. După alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie – decembrie 2000, generalul Constantin Degeratu revine la Ministerul Apărării Naţionale. Trece în rezervă la 1 martie 2001. Profesor de Studii de Securitate pentru Europa Centrală, la Centrul European de Studii de Securitate “George C. Marshall” din Garmisch-Partenkirchen (Parteneriat Americano-German organizat de Departamentul Apărării şi comandamentul Trupelor SUA din Europa), în perioada 2001-2004. Consultant pe probleme de expertiză militară şi juridică la Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (ITCY), în 2004. Consilier de stat la Departamentul Securităţii Naţionale din cadrul Administraţiei Prezidenţiale (ianuarie 2005), pe care îl conduce până la numirea generalului Sergiu Medar în această funcţie (noiembrie 2005). Membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, membru de onoare al Asociaţiei “George C. Marshall” din România, membru de onoare al Asociaţiei “Manfred Wörner” din România, cercetător asociat la Fundaţia “Eurisc” şi membru al grupului internaţional de lucru “Iniţiative for a Renewed Transatlantic Partnership”, organizat de Institutul CSIS din SUA.Din anul 1999, este profesor asociat la Colegiul Naţional de Apărare.

Un document care „bate” peste un deceniu: prima Strategie Naţională de Securitate a României, elaborată în anii guvernării 1996-2000

Am fost surprins de numirea mea, în ianuarie 1997, în funcţia de Şef al Marelui Major al Armatei Române. Nu-i cunoscusem, până atunci, nici pe Ministrul Apărării, Victor Babiuc, nici pe prim-ministrul Victor Ciorbea, nici pe preşedinte Emil Constantinescu. Până atunci nu avusesem nicio legătură cu niciun lider de partid politic. A fost o numire pe baza CV-ului profesional şi doar atât. Am avut la dispoziţie treizeci de secunde să spun da sau nu. Şi am spus da, convins fiind că e ultimul meu da în armată. Misiunea era sinucigaşă, dar trebuia să şi-o asume cineva. S-a întâmplat să fiu eu.

Până în 1996, atitudinea României în conflictul din Iugoslavia nu fusese chiar de bun augur pentru pregătirea în vederea integrării noastre în NATO

În aprilie, Marele Stat Major era deja reorganizat după criteriile standard NATO. Aveam un consilier britanic, care a lucrat un an şi jumătate cu mine, pe banii Majestăţii Sale. În vară, aveam un Colegiu Britanic la Bucureşti, cu profesori britanici, cu manuale britanice. Pentru că nu puteam trimite sute de ofiţeri la Londra să studieze, a venit Londra aici să ne predea, tot pe banii Majestăţii Sale. Aveam priorităţi clare şi problema integrării în NATO era stringentă, iar schimbarea politică din decembrie 1996 probase capacitatea României de a se pregăti pentru aderare. Până în 1996, atitudinea României în conflictul din Iugoslavia nu fusese chiar de bun augur pentru pregătirea în vederea integrării. Este adevărat că armata română dobândise o oarecare notorietate, dar era nevoie, în primul rând, de o decizie politică, de o hotărâre politică şi de o credibilitate politică. Era nevoie şi de credibilitate profesională şi aici, cu siguranţă, exista suficientă substanţă, dar ea trebuia pusă în valoare. Mai era nevoie şi de credibilitate din punct de vedere al resurselor. Occidentul avea mari dubii în legătură cu capacitatea noastră de a susţine material acest efort de integrare. Dar în scurt timp s-au făcut paşi extraordinar de importanţi. Campania pe care noi am dus-o atunci, în vara lui 1997, când toţi ne spuneau că nu vom intra în NATO, a fost absolut necesară, tocmai pentru a dobândi aceste credibilităţi.

Reforma, restructurarea şi modernizarea Armatei. Consiliul Suprem de Apărare a Țării şi Guvernul şi-au asumat decizii grele

Nu am vrut să pornim procesul de reformă, de restructurare şi modernizare a Armatei sub presiunea timpului. Nici ca în anii 50, pe timpul “Ana Pauker şi cu Dej” şi nici ca în Albania, care făcuse o reformă incompetentă şi ajunsese obiectul intervenţiei străine. Dar, totuşi, timpul ne presa, pentru că trebuia să participăm la operaţiuni de menţinere a păcii şi pentru că ne confruntam cu evenimente majore în zona noastră. Reforma s-a bazat pe deciziile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi pe decizii foarte grele ale Guvernului, dar care au fundamentat-o din punct de vedere legal, material şi moral: acordarea de compensaţii la trecerea în rezervă, pensionarea anticipată, posibilitatea cumpărării caselor. Cert este că de la 220.000 de oameni cât aveam atunci, în anul 2000 ajunsesem la 115.000.

Mineriada din 1999. „Trădarea generalilor” din Ministerul de Interne şi intervenţia Armatei pentru salvarea democraţiei

În timpul mineriadei din ianuarie 1999, Armata Română a fost pusă în situaţia de folosire a forţei pentru restabilirea ordinii şi pentru descurajarea acţiunilor ostile la adresa democraţiei. Pentru ca operaţiunile să poată fi pregătite la timp, a fost nevoie de voinţa clară a preşedintelui Constantinescu, în calitate de comandant al forţelor armate, de o decizie a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi de o ordonanţă de urgenţă care să reglementeze constituţional intervenţia Armatei. Toate acestea au dus la stoparea violenţelor, la prevenirea lor pe mai departe şi, desigur, la salvarea democraţiei. Tot atunci s-a declanşat şi procesul de reorganizare a Ministerului de Interne, cu asistenţa Ministerului Apărării. Prăbuşirea la vârf a comenzii militare din cadrul Internelor dusese la dificultăţi grave. Nu ştim dacă atunci a fost vorba de trădarea generalilor, important este că oamenii aceia suferiseră o înfrângere, care pusese democraţia în pericol.

Războiul din Kosovo. Dobândirea credibilităţii României ca aliat al Alianţei Nord-Atlantice

În privinţa războiului din Kosovo, cred că Armata Română şi-a îndeplinit misiunea cum trebuie, aşa cum cerea obiectivul politic de integrare în NATO. Prin atitudinea de-atunci, Armata a contribuit la dobândirea credibilităţii României ca aliat al Alianţei Nord-Atlantice. Un aliat la bine şi la greu, atunci când ne place şi atunci când nu ne place. Am trăit în acele momente şi nevoia unor acţiuni de intervenţie internă, pentru că problema integrării României în NATO nu era numai a clasei politice, sau a armatei, ci a întregului sistem de securitate naţională. Aşadar, şi a armatei, şi a serviciilor de informaţii, şi a serviciilor de ordine publică. Spre sfârşitul anului 2000, toate aceste obiective erau îndeplinite. Colegii noştrii din NATO spuneau atunci că România este, şi din această perspectivă, gata de aderare la NATO. Acest lucru a fost confirmat la summit-ul de la Washington, într-un moment extrem de important pentru politica României şi pentru Armata României.

Încercare brutală şi perversă a unui vecin din est, de a viola spaţiul aerian al României

Un episod pe care, cu siguranţă, nu-l vom uita niciodată, este momentul de criză ivit în timpul războilui din fosta Iugoslavie. Mă refer la acea încercare brutală şi perversă a unui vecin din est, de a viola spaţiul aerian al României. De a ne umili, pentru a ne pune într-o situaţie dificilă în faţa aliaţilor noştri. Atunci s-a acţionat aşa cum trebuie, de la nivelul operativ al forţelor armate până la nivelul preşedintelui, care a avut atât fermitatea de a stabili linia de conduită, cât şi înţelepciunea de a nu se amesteca în problemele tactice, pentru că un preşedinte trebuie să rămână întotdeauna comandant suprem şi nu comandant tactic. Aş vrea să mai adaug că prima „Strategie Naţională de Securitate a României” a fost elaborată în anii guvernării 1996-2000. Redau o singură frază: ,În anii ce vin România va evolua într-o lume aflată în continuă mişcare şi transformare, în care factorii de risc vor fi din ce în ce mai puţin convenţionali şi în care pericolele militare vor fi depăşite de riscurile de natură economico-financiară sau de terorism şi crimă organizată.” Un document care “bate” peste un deceniu.

Adrian Iorgulescu

Preşedinte UFD

Preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România

A fondat Partidul Alternativa României (PAR), împreună cu Varujan Vosganian şi Laurenţiu Ulici, cu puţin timp înaintea alegerilor parlamentare din 1996. În 1999, PAR  a devenit Uniunea Forţelor de Dreapta, iar Adrian Iorgulescu a fost co-preşedinte (1999-2001) şi apoi  preşedinte (2001-2003) al acestui partid. UFD a fuzionat prin absorbţie cu Partidul Naţional Liberal în 2003. În 2005, Adrian Iorgulescu a fost numit în funcţia de ministru al Culturii şi Cultelor în Guvernul Tăriceanu. Este preşedintele Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

Nu am ştiut să comunicăm opiniei publice lucrurile fundamentale care s-au realizat în acea perioadă în România

Sunt nemulţumit că, după atâţia ani, Convenţia Democratică din România şi Guvernarea coaliţiei CDR –USD-UDMR sunt lovite în continuare. Cred că adversarii noştrii au dovedit un singur lucru, consecvenţă. Iar împotriva acestei consecvenţe a răului ar trebui să facem mai mult. Nu am făcut parte din  niciunul dintre cele trei guverne ale Coaliţiei dar participam, în calitate de co-preşedinte al Uniunii Forţelor de Dreapta, atât la sedinţele Convenţiei Democratice, cât şi la întrunirile celebrului Consiliu de Coordonare Politică, unde existau controverse serioase şi chiar lupte intestine, pe care Victor Ciorbea le cunoaşte mai bine decât oricine .

Memoria este selectivă şi comparativă, iar meritele regimului Constantinescu ies şi mai bine în evidenţă prin comparaţia cu regimul Băsescu

Noi nu am ştiut să comunicăm opiniei publice lucrurile fundamentale care s-au realizat în acea perioadă în România. În plan intern, am reuşit asanarea economiei, iar în plan extern am deschis drumurile spre Uniunea Europeană şi NATO. Dar, dincolo de toate acestea, mi se pare fundamental că partidele istorice, partidele de dreapta, au avut ceva important de spus pe eşichierul politic din România. Am reuşit să înlăturăm de la putere, prima dată după cincizeci de ani, un regim neo-comunist, îndrăznesc să-i spun acum cvasireacţionar, dovedind viziunea şi coeziunea necesare pentru a oferi alternanţa la guvernare. Semnalul intern şi extern a fost extraordinar. Regimul Constantinescu – nu-mi place acest cuvânt şi am, uneori, reticenţe faţă de utilizarea lui –, a însemnat respect pentru democraţie, respect pentru instituţiile statului de drept. Nu a reuşit niciunul dintre noi să spună acest lucru cu suficientă tărie până acum. Memoria este selectivă şi comparativă, iar meritele regimului Constantinescu ies şi mai bine în evidenţă prin comparaţia cu regimul Băsescu, o preşedinţie scăpată totalmente din rigorile europene şi democratice. Marasmul economic actual, anarhia instituţiilor statului de drept, teribila degringoladă a societăţii româneşti pun, prin comparaţie, într-o lumină de excepţionalitate, guvernarea şi întreaga perioadă pe care am denumit-o regimul Emil Constantinescu.

Partidele care au crezut în doctrina dreptei şi în ţintele adevărate ale unei politici de dreapta în această ţară, sunt partidele din Convenţia Democratică

Avem cu toţii obligaţia să spunem lucrurilor pe nume. Să spunem că România s-a rupt de  trecutul său comunist în 1996. Atunci s-a rupt, nu acum. Nu vreau să devin prea critic vis-a-vis de situaţia actuală, dar adevăratele partide de dreapta, cele care au crezut în doctrina dreptei şi în ţintele adevărate ale unei politici de dreapta în această ţară, sunt partidele din Convenţia Democratică. Cei care s-au vopsit politic, nu au dreptul să vorbească acum în numele dreptei. Vreau să privim în viitor tot comparativ. Dreapta românească are în Partidul Naţional Liberal un vehicul extraordinar. Sunt mândru că mă număr acum printre membrii acestui partid şi consider că avem obligaţia să susţinem candidatura la preşedinţia României a unui autentic om de dreapta: Crin Antonescu. În 1996 am luptat în numele unui simbol deosebit de puternic: Cheia. Cred că trebuie să găsim împreună o nouă cheie pentru România.

Convenţia Democratică a fost condusă spre victorie de societatea civilă. Sper că acest lucru se va repeta, într-o manieră firească şi cu acelaşi succes, la alegerile generale din 2012 şi, mai ales, la alegerile prezidenţiale. În 2014 sau, poate, mai curând.

Mugur Isărescu

Prim-ministru al României (1999 – 28 decembrie 2000)

Guvernator al Băncii Naţionale

Este autorul unui plan economic care a condus la redresarea României, atât în perioada mandatului său de prim ministru, cât şi în perioada mandatelor sale de guvernator al Băncii Naţionale. Preşedinte al Asociaţiei Române a Clubului de la Roma şi preşedinte al Clubului Guvernatorilor Băncilor Centrale din Balcani, Marea Neagră şi Asia Centrală. Membru titular al Academiei Române. Doctor Honoris Causa al universităţilor din Craiova, Piteşti, Bacău şi Cluj-Napoca.

Relansarea din 2000 a însemnat un ciclu lung de aproape 10 ani de creştere economică

Această ţară are nevoie de evaluări şi reevaluări pentru că numai timpul, cu înţelepciunea sa, poate să ne dea posibilitatea să vedem corect, degajaţi de emoţii, ce a fost bine şi ce a fost rău în trecut. Şi, fireşte, să tragem lecţiile necesare. Mă voi referi, în primul rând, la perioada decembrie 1999 – decembrie 2000, în care am avut onoarea să conduc, în calitate de prim-ministru, guvernul României. Despre primii trei ani ai guvernării CDR-USD-UDMR pot să fac evaluări din poziţia de guvernator al Băncii Naţionale şi consider că a fost o perioadă marcată de activitatea preşedintelui Emil Constantinescu. Aderarea la NATO şi Uniunea Europeană a fost, bineînţeles, de durată, dar atunci s-au pus pilonii acestui proces.

Nu e uşor să fii premier

La încheierea mandatului meu, chiar pe scările Palatului Victoria, un reporter m-a întrebat: ,,Vă duceţi la Banca Naţională?” I-am răspuns scurt: ,,Da.” Am avut inspiraţia, la negocierile legate de nominalizarea mea ca premier, să-i solicit preşedintelui României ca după decizia de numire, prevăzută la articolul 1, să existe şi un articol 2, iar acest articol 2 să prevadă întoarcerea mea la Banca Naţională, după terminarea mandatului. Domnul preşedinte m-a întrebat atunci dacă îl consider esenţial şi i-am spus că da. Mi s-a părut important nu numai pentru postul meu de la Banca Naţională, ci şi pentru postura mea de independent. Reporterul a continuat: ,,Unde e mai uşor? La Palatul Victoria sau la Banca Naţională?” Nu-i puteam oferi un alt răspuns scurt şi am divagat: ,,Dacă eşti premier, trebuie să ai mulţi ochi în jurul capului şi, mai ales, în spate. La Banca Naţională aproape că sunt suficienţi cei din faţă. Într-adevăr, la Banca Naţională trebuie să te concentrezi mai mult, dar ca premier îţi trebuie mulţi, mulţi ochi în jurul capului.”

Să fi om politic este o meserie grea. Îţi trebuie nu numai responsabilitate, îţi trebuie şi seriozitate

Mărturisesc acum, după  mai bine de doisprezece ani, că primele două luni la Palatul Victoria au fost dramatice pentru mine. Nu că nu eram obişnuit dar, sincer, la bancă era mai multă disciplină. Însă, în ciuda dificultăţilor, îmi amintesc întotdeauna cu plăcere acel an. Anul petrecut în mijlocul politicienilor, al clasei politice, în general, reprezintă o mândrie pentru mine. Îmi amintesc acum discuţiile cu preşedintele Constantinescu, au fost multe şi bineînţeles că nu toate au fost uşoare. Propunerea de a deveni prim-ministru a fost, într-un fel, o surpriză. Am luat greu această decizie pentru că a fi politician este o meserie grea. După anul petrecut în Piaţa Victoriei, dacă ar fi să trag o concluzie, aş spune acest lucru cu mâna pe inimă: ,,Să fi om politic şi, mai ales, om de stat – în definitiv, când eşti premier, nu eşti orice fel de om politic, ai soarta ţării în mână -, este o meserie grea şi îţi trebuie ceea ce nu prea există aici, pe malurile Dâmboviţei. Îţi trebuie multă seriozitate. Nu numai responsabilitate, îţi trebuie şi seriozitate.

A fost un an mai mult decât onorant pentru mine. A fost un an bun pentru România

Lumea care mă cunoaşte ştie că sunt un tip destul de jovial. Însă au existat momente acolo, la Palatul Victoria, în care trebuia să fiu extrem de serios. La prima şedinţă de guvern, am întrebat toţi miniştrii ce aşteaptă de la mine, fiecare a răspuns, nu mai conteză acum ce anume, iar la sfârşit cineva m-a întrebat: ,,Şi dumneavoastră ce aşteptaţi de la noi sau ce ne cereţi?” Am menţionat două lucruri: „În această sală nu vor mai fi telefoane mobile şi nu se va mai fuma. Şi nu se va fuma nici pe acest hol, numai la etajul trei.” A fost un bun prilej pentru mulţi fumători din Guvern să stea numai cincisprezece minute la şedinţe şi apoi să dispară. Am intrat, apoi, în „jocul” cu Victor Babiuc, care plecase de la un partid la altul şi toată lumea îmi cerea mie părerea. Am afirmat că nu doresc să am niciun membru al guvernului numit de mine, vreau să fie numiţi de către partide, astfel încât ar fi bine ca partidele să se înţeleagă între ele. În timp ce eram hărţuit pe „frontul” Babiuc, a apărut „frontul” barajului de la Baia Mare, cu peşti de trei kilograme, ajunşi morţi în Ungaria, pe care ni-i arăta CNN la fiecare 10 minute: marea tragedie ecologică a României. Aşadar, eşti împins în toate direcţiile şi ai nevoie de o bună capacitate de concentrare. Trebuie să rezişti şi să-ţi urmăreşti câteva obiective. Aş greşi, însă, dacă m-aş opri numai la rememorări anecdotice. Adevărul este că a fost un an mai mult decât onorant pentru mine. A fost un an bun pentru România.

Negocieri pentru ieşirea dintr-un cerc vicios şi intrarea într-un cerc virtuos

Cele trei lucruri, pentru care m-am angajat în faţa Parlamentului şi a Preşedintelui, s-au îndeplinit. În primul rând, şi asta a fost cerinţa preşedintelui Emil Constantinescu, începerea negocierilor cu Uniunea Europeană. La 12 ianuarie 2000, Romano Prodi şi Günter Verheugen veneau la Bucureşti cu un mesaj clar. Îl cunoşteam dinainte, iar astăzi, după doisprezece ani, îl pot împărtăşi, nu mai este un secret: România va intra în Uniunea Europeană în 2010. Preşedintele  Constantinescu mă avertizase din timp: ,,Domnule guvernator, dacă nu scoatem pe cineva la bătaie, care să rupă acest cerc vicios al credibilităţii scăzute a României, anul aderării la Uniunea Europeană va fi 2010. Pentru ceilalţi se va accepta 2004, probabil Bulgaria se bate pentru 2007, şi noi rămânem cu 2010”. Am fotografia tête-a-tête-ului cu Romano Prodi. Discuţia a durat douăzeci şi cinci de minute, iar primele lui cuvinte au fost: ,,2010, domnule Isărescu, 2010”. Eu am spus: ,,Nu, 2007”. Atunci a început negocierea. Ce poţi să negociezi în asemenea situaţii?  Negociezi încredere. Te uiţi în ochii celuilalt, aşa cum şi el se uită în ochii tăi. Îmi tot spunea: ,,Nu puteţi, domnule. Aveţi atâtea lucruri de făcut în ţara asta, nu puteţi să le faceţi până în 2007.”Romano Prodi este economist, ca şi mine, şi a dezvoltat o teorie pe care o accept, mi se pare generoasă ca doctrină: cercul vicios – cercul virtuos. Lucrând la un institut de economie mondială, chiar am analizat situaţia multor ţări, nu pentru că aş fi avut o misiune istorică, ci pentru că asta era meseria mea. Germania, de exemplu, a intrat în anii 60 într-un cerc virtuos, tot ce făcea ieşea bine. Anglia, în schimb, inclusiv datorită împrumuturilor pentru finanţarea războiului, a intrat într-un cerc vicios, iar în 1977 era în stare de faliment. Un faliment în toată regula. Au salvat-o rezervele de ţiţei şi de gaze din Marea Nordului. Apoi, Maggy Thatcher a schimbat Anglia, a săltat-o dintr-un cerc vicios într-un cerc virtuos pentru mai bine de douăzeci de ani. În negocierea cu Romano Prodi, argumentul meu principal a fost că România iese dintr-un cerc vicios şi i-am cerut să ne ajute să intrăm într-un cerc virtuos. Ne trebuia un catalizator puternic, un obiectiv care să mobilizeze societatea românească. Integrarea în Uniunea Europeană a fost acest catalizator. Ne-am dovedit coerenţi până în  2007, apoi am crezut că, dacă am intrat în Uniunea Europeană – este verdictul meu şi eu dau greu verdicte, dar pot să spun asta acum -, s-au rezolvat toate problemele şi putem să trăim ca în Uniunea Europeană.Greşit, greşit, greşit. Dacă nivelul de trai ar depinde de legi, de apartenenţa la un club sau la altul, ar fi mult prea simplu. Din păcate, depinde de productivitate, de eficienţă, de echilibrele economice şi financiare. Se intră uşor, nu numai în România, într-o iluzie de acest fel: dacă dai legi în Parlament îţi creşte nivelul de trai. Nu. Dacă dai legi proaste în Parlament, nenoroceşti o ţară întreagă pentru câteva decenii.Trebuie să ştiţi că Romano Prodi nu s-a lăsat uşor convins: ,,N-o să puteţi, domnule prim-ministru, aveţi prea multe de rezolvat. Vă daţi seama câţi angajaţi din armată trebuie să disponibilizaţi pentru aderarea la NATO şi să le asiguraţi pensiile? ”. I-am spus că da, cel puţin la asta mă pricep, la bani.

Strategia economică de aderare la Uniunea Europeană

În ianuarie 2000, la întâlnirea cu Romano Prodi, a fost rândul meu să negociez, în calitatea mea de prim-ministru, integrarea României în Uniunea Europeană. Prodi a acceptat varianta 2007, după ce l-am asigurat că aderarea la NATO şi integrarea în Uniunea Europeană se bucură de consensul întregii societăţii româneşti. ,,Care este rata de acceptare a românilor în privinţa integrării în Uniunea Europeană?”, mă întrebase la sfârşitul întâlnirii. Când i-am spus că, după ultimele sondaje, 90%, a tresărit. Această întâlnire ne-a ajutat să ne construim strategia de integrare. A fost un efort extraordinar să aduci la un numitor comun partidele politice, sindicatele, patronatele, academia, cultele, societatea civilă. S-a dezbătut îndelung şi mulţi nu prea înţelegeau ce facem noi acolo. Dar am realizat un planning destul de bun, destul de realist pe care, până în 2007, partidele l-au respectat. Am vrut să subliniez acest lucru, mai ales acum, când aud că ,,ne trebuie o strategie”. Eu cred că ne trebuie un consens politic asemănător celui din 2000 şi am  datoria de a spune că acest consens reprezintă una dintre marile realizări ale administraţiei Emil Constantinescu.

Redresarea economiei. Creştere economică de 4,5%, impozite reduse de la 40% la 25%

Al doilea obiectiv pe care l-am îndeplinit a fost redresarea economiei. Acest succes nu a venit de la sine, a avut la bază un program de relansare economică Aveam certitudinea că voi reuşi, pentru că ştiu să citesc indicatorii, iar primele semne de redresare apăruseră în septembrie 1999. În ciuda faptului că anul 2000 a fost din punct de vedere agricol un dezastru, din cauza unei secete cumplite, creşterea economică a fost de 4,5%. Impozitele pe venit şi profit s-au redus de la 40%  la 25%, cele pentru exportatori au scăzut de la 40% la 5%, iar la sfârşitul anului 2000, veniturile înregistrate la buget aproape că s-au dublat.Vreau să subliniez că la baza acestui succes a stat şi eficienţa ministrului Decebal Traian Remeş. Relansarea din 2000 a însemnat un ciclu lung de aproape 10 ani de creştere economică.

Creşterea nivelului de trai a devenit evidentă abia după un an şi jumătate, şi de ea a beneficiat guvernul următor

Creşterea nivelului de trai a devenit evidentă abia după un an, un an şi jumătate, şi de ea a beneficiat, din plin, guvernul următor. Măsurile coerente din punct de vedere economic se văd întotdeauna cu întârziere. Această defazare apare mereu şi nu e de mirare că guvernul pe care l-am condus a pierdut alegerile. Organizarea unor alegeri libere, corecte, democratice a fost al treilea obiectiv al guvernului pe care l-am condus şi nu se poate spune că nu l-am atins, din moment ce am pierdut atât de glorios. Tributul reformei a fost plătit, exagerat după părerea mea, în special de PNȚCD. Ştim că Churchill a câştigat războiul şi a pierdut alegerile, dar asta nu înseamnă că el a dispărut din istorie.

Dumitru Ciauşu

Fost secretar de stat in MAE,

Fost ambasador al Romaniei in Franta

STRAPUNGERI DECISIVE

In anii 1997-2000, diplomatia romana, practic condusa de presedintele Emil Constantinescu, a efectuat strapungeri decisive in barierele de neincredere din partea lumii occidentale in ceea ce priveste capacitatea Romaniei de a face eforturile necesare pentre a indeplini conditiile de aderare la NATO si la Uniunea Europeana.

Imediat dupa instalarea noului guvern, toate autoritatile publice si institutiile avand competente in domeniul relatiilor externe au declansat o vasta operatiune menita sa sensibilizeze statele membre ale Aliantei Nord-atlantice pentru invitarea tarii noastre sa adere la NATO cu ocazia reuniunii la nivel inalt ce urma sa aiba loc la Madrid la inceputul lunii iulie 1997. Desi acest obiectiv nu a fost atins la Madrid, prin tot ceeace s-a facut atunci, ca si in anii care au urmat, au fost create conditiile care au permis ca, cinci ani mai tarziu, la Praga, Romania sa fie invitata sa adere la NATO. Gestul decisiv prin care Romania a dovedit prin fapte ca este alaturi de Alianta Nord-atlantica a fost decizia curajoasa a presedinelui Constantinescu de a supune Parlamentului, la inceputul lunii mai 1999,propunerea ca Romania sa dechida spatiul sau aerian pentru aviatia NATO care efectua operatiuni militare impotriva Serbiei. Acesta fost un act de mare curaj si fata de Moscova, careia Romania i-a interzis accesul in spatiul sau aerian.

La inceputul lui 1997, au fost reluate negocierile cu Ucraina, negocieri incepute inca din anul 1995, pentru incheierea Tratatului politic de baza cu aceasta tara si a a unui acord de delimitare a spatiilor maritime din Marea Neagra. Negocierea tratatului politic cu Ucraina sub presiunea timpului scurt ramas pana la reuniunea de la Madrid a insemnat o mare solicitare pentru diplomatia tarii noastre si a provocat dispute in societatea romaneasca care dainuie pana astazi. Presedintele Constantinescu a avut insa intelepciunea si taria necesare pentru ducerea la bun sfarsit a acestui demers. Semnat la 2 iunie 1997, Tratatul politic de cooperare si buna vecinatate cu Ucraina, la fel ca Tratatul similar semnat cu Ungaria la 16 septembrie 1996,a ramas drept o piesa importanta in edificiul politico-juridic care asigura cadrul relatiilor de buna vecinatate cu tarile respective. Totodata, prin semnarea acestor documente, Romania aindeplinit una din conditiile stabilite de NATO si de Uniunea Europeana pentru admiterea de noi state membre. Prin semnarea acestor documente, frontierele Romaniei au devenit si mai sigure si stabile astfel incat acum, dupa 13 ani, se pune doar problema securizarii lor tehnice pentru ca Romania sa poata adera la Spatiul Schengen.

Cu ocazia negocierilor asupra tratatului politic cu Ucraina, vazandu-se rezistenta acestei tarii fata de propunerile Romaniei privind solutionarea echitabila a litigiului referitor la delimitarea platoului continental, autorul acestor randuri, pe atunci secretar de stat in MAE, a avansat propunerea ca acest litigiu sa fie supus jurisdictiei Curtii Internationale de Justitie de la Haga. Intrucat Ucraina, ca si Romania, nu acceptase ca oligatorie juridictia acestui for international, a fost necesara semnarea unui acord special intre cele doua tari, astfel incat sapte ani mai tarziu, in 2004, prin cerere unilaterala, Romania a chemat Ucraina la judecata in fata Curtii de la Haga. Cum dreptatea era departea Romaniei, in 2008 Curtea de la Haga i-a atribuit 90% din zona de platou continental aflata in disputa.

O alta strapungere decisiva a diplomatiei romane a fost obtinerea deciziei Consiliului European de la Helsinki din luna decembrie 1999 prin care au fost deschise negocierile de aderare a tarii noastre la Uniunea Europeana. Acest succes nu ar fi putut fi realizat fara sprijinul desiv al Frantei al presedintelui Jacques Chirac care, inca din 1997, a actionat ca avocatul principal al integrarii Romaniei in structurile europene si euro-atlantice. Acest lucru a fost posibil deoarece in toti acei ani relatiile cu Franta au fost cultivate cu mare grija atat de presedintele Emil Constantinescu cat si de autorul acestor randuri care, in anii 1997-2000, a detinut postul de ambasador la Paris. Tot din acei ani dateaza si marile investitii private franceze in Romania, cum au fost cele efectuate de Lafarge in industria cimentului si, mai ales, de Renault care a preluat uzinele Dacia, iar Societe Generale – BRD. Desele vizite la Paris ale presedintelui Constantinescu, intalnirile lui frecvente cu presedintele Frantei, dialogul politic bilateral la toate nivelurile, toate acestea au mentinut relatiile romano-franceze “au beau fixe”, ceea ce a ajutat enorm la realizarea obiectivelor noatre vizand integrarea in structurile europene si euro-atlantice.

Strapungerile decisive ale diplomatiei romane sub mandatul presedinelui Constantinescu reprezinta si astazi blocuri solide ale structurii politico-juridice care garanteaza securitatea externa a statului roman siasigura relatii cordiale cu tarile vecine.

Virgil Petrescu

Ministrul Educaţiei Naţionale (1996-1997)

Profesor universitar şi conducător de doctorat la Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti (UTCB). Membru PNȚCD  din1992. Reprezentantul partidului în CNRI (Consiliul Naţional pentru Reforma Învăţământului) de pe lângă Ministerul Educaţiei Naţionale (1995 – 2000). Deputat de Vaslui în legislatura 1996-2000. Din octombrie 2007, vicepreşedinte, coordonator al secretariatului general al PNȚCD.

Dacă nu este acceptată de cei peste 440 000 de angajaţi din învăţământ, reforma este ştearsă

Înainte mea, eu am fost ministru un an, din decembrie 1996 până în decembrie 1997, învăţământul a avut patru miniştri. După, au fost opt şi fiecare ministru a venit cu propria lui reformă. Or, învăţământul, sistemul educaţional în general, are o anumită tendinţă de a fi conservator. Poţi coborî din turnul de fildeş cu o reformă extaordinară dar, dacă nu ea nu este acceptată de cei peste 440 000 de angajaţi din învăţământ, este ştearsă. Nu voi insista asupra realizărilor acelui an, mă voi mulţumi să prezint o sinteză. Din perioada mandatului meu de ministru al educaţiei naţionale, povestesc un singur episod.

După o noapte de negocieri, când toată lumea era cu capul pe masă, am reuşit să obţin suma de care aveam nevoie pentru a aplica Legea personalului didactic

În iulie 1997, a fost votat Statutul personalului didactic. Trebuia aplicat de la 1 septembrie, iar punerea lui în practică implica o sumă importantă. Când am discutat despre rectificare, Ministrul Finanţelor mi-a spus că nu el se ocupă de buget, ci un anumit director din minister. Acelaşi director cu care mă certam înainte de guvernarea noastră, acelaşi director care se ocupă de buget şi acum. După o noapte de negocieri, când toată lumea era cu capul pe masă, am reuşit să obţin suma de care aveam nevoie pentru a aplica Legea personalului didactic. În acel an, învăţământul a beneficiat de o rectificare bugetară pozitivă. Unica.

Programul de guvernare CDR – USD-UDMR. O sinteză a realizărilor obţinute în domeniul educaţiei naţionale (1996-1997)

Reabilitarea şcolilor româneşti

  • În decembrie 1996, s-a constituit o echipă de profesionişti care să asigure, sub egida Băncii Mondiale, derularea unui grant japonez de 300 000 dolari,  acordat României pentru pregătirea unui viitor „Program de reabilitare a şcolilor româneşti”.
  • În iulie 1997, prin negociere cu Banca Mondială, a fost semnat şi a demarat „Programul de reabilitare a şcolilor” (circa 1.200 de şcoli noi sau refăcute). Programul, conceput pentru perioada 1997-2003, era în valoare de 130 milioane dolari, din care 70 de milioane împrumut de la Banca Mondială (în termeni extrem de avantajoşi), 13,8 milioane de la Fondul de Dezvoltare Socială al Uniunii Europene, diferenţa fiind asigurată de Guvernul României.

Legea Statutului Personalului Didactic

  • În ianuarie 1997, s-a organizat o sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor, în care s-a votat proiectul legii statutului personalului didactic, proiect aşteptat de ani buni de întregul învăţământ românesc. După ce s-a obţinut şi votul Senatului, Legea nr.128/1997, s-a aplicat de la 1 septembrie 1997. Legea a fost bine primită de personalul didactic, între altele şi datorită creşterilor salariale cu 40-80% şi a beneficierii de numeroase facilităţi şi sporuri, inexistente până atunci în sistemul naţional de învăţământ.

Descentralizarea, un principiu aplicat pentru prima dată în învăţământul românesc

  • În 1997, s-a aplicat pentru prima oară, în mod real, principiul descentralizării, prin organizarea concursurilor de titularizare a profesorilor din învăţământul preuniversitar la nivel de judeţ, cu subiecte stabilite de cadre didactice universitare. Ordinele de titularizare au fost semnate de inspectorii şcolari generali din judeţe (cu toată răspunderea cuvenită), şi nu în mod formal de către ministru.

Un buget de 605 miliarde de lei pentru elevi şi studenţi săraci

  • Una dintre cele mai importante măsuri sociale aplicate în toamna anului 1997 a fost realizată prin OUG nr. 10/1997, prin care se ofereau îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şi alimente neperisabile la peste o jumătate de milion de elevi şi studenţi săraci, în valoare totală de 605 miliarde de lei (8% din bugetul Ministerului Educaţiei Naţionale), o sumă imensă la acea vreme.

Cea mai mare sumă alocată investiţiilor guvernamentale din învăţământ: 9% din bugetul Ministerului Educaţiei Naţionale

  • Investiţiile guvernamentale din învăţământ, care s-au ridicat până la 9% din bugetul Ministerului Educaţiei Naţionale, mai mult ca niciodată.

Măsurile de reformă în domeniul educaţiei au continuat toată perioada în care ministeriatul a fost asigurat de reprezentanţi ai PNŢCD.

Alexandru Herlea

Ministru al Integrării Europene (1996-1999)

Ambasador al Misiunii României pe lângă Uniunea Europeană (2000-2001)

Membru PNŢCD din 1972, în exil. Responsabil cu relaţiile externe şi vicepreşedinte al PNŢCD. Vicepreşedinte al Internaţionalei Creştin Democrate. Doctor în istoria ştiinţei şi tehnicii, (Conservatoire National des Arts et Metiers – CNAM, Paris). Vicepreşedinte al International Committee for History of Technology.Profesor universitar titular (l’Institut Politechnique Sevenans). Studii postdoctorale la Sorbona şi Harvard.

Consiliul European de la Nisa a fost ultimul summit la care a participat preşedintele Emil Constantinescu şi atunci s-a negociat numărul de voturi atribuit României în instituţiile europene

Am preluat responsabilitatea Departamentului Integrării Europene – DIE, cu titlul de ministru delegat pe lângă primul ministru pentru integrare europeană. Şeful DIE era, aşadar, ridicat la rang de ministru, subliniindu-se, astfel, importanţa acordată integrării de către noua guvernare. În decembrie 1996, România era angajată formal în acest proces. «Acordul de Asociere» intrase în vigoare din februarie 1995 şi, în luna iunie a aceluiaşi an, România depusese cererea de aderare la UE. Acest lucru a fost posibil în urma «Declaraţiei de la Snagov», un acord intervenit între toate forţele politice parlamentare. DIE fusese creat în 1993, când România a depus cererea de asociere. Condus de un secretar de stat, el era plasat direct sub autoritatea primului ministru. Poziţionare normală, dat fiind faptul că integrarea europeană era, în primul rând, un proces de reformă a instituţiilor, economiei şi societăţii româneşti şi implica guvernul în ansamblul lui.

Atitudine nepartizană, în spiritul Declaraţiei de la Snagov

Am impus o atitudine nepartizană sau, mai exact, de continuare şi întărire a ceea ce se numea «spiritul de la Snagov», şi utilizarea sprijinului pentru aderare indiferent de culoarea forţelor politice de la care acesta provenea. Cu condiţia, evident, ca valorile pe care se baza procesul de integrare în Uniunea Europeană să fie respectate. Această atitudine era indispensabilă procesului de aderare, care era un proces de interes naţional. Contribuţia DIE în definirea strategiei de integrare a existat atât în plan politic, cât şi în plan tehnic. În plan politic, menţionez menţinerea tuturor ţărilor candidate în procesul de lărgire a Uniunii Europene şi definirea criteriului politic de aderare ca fiind prioritar, folosind în acest scop toate relaţiile pe care le aveam sau pe care le-am putut crea, atât la nivelul principalei familii politice din Parlamentul European, PPE, cât şi  la nivelul ţărilor membre şi candidate. În plan tehnic, DIE a asigurat dialogul între guvern şi instituţiile europene, a coordonat armonizarea legislativă şi construcţia instituţională aferentă, a avut iniţiative legislative, dar şi responsabilitatea asistenţei financiare externe nerambursabile, a elaborat documentele strategice ale integrării.

Cu sprijinul PPE, la Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, marginalizarea României, preconizată de «Agenda 2000», a fost depăşită

Document esenţial, făcut public în iulie 1997, «Agenda 2000» cuprindea strategia definită de Comisia Uniunii Europene pentru întărirea şi lărgirea UE la începutul secolului XXI. În privinţa lărgirii, după o analiză amănunţită a procesului de pregătire pentru aderare, în care erau angajate fiecare din cele zece state foste comuniste din Europa Centrală şi de Est, «Agenda 2000» propunea începerea negocierilor de aderare numai cu cinci dintre ele. DIE a elaborat un răspuns în se evidenţiau progresele făcute de România în îndeplinirea criteriului politic după alegerile din noiembrie 1996, se relevau câteva inexactităţi în raportul Comisiei şi se insista ca negocierile de aderare să se deschidă în acelaşi timp cu toate ţările candidate. Era evident că argumentele aduse pe fond erau total insuficiente şi m-am angajat personal într-un demers pur politic. M-am adresat, în primul rând, PPE, partid majoritar în Parlamentul European, din comitetul executiv al căruia făceam parte, în calitate de reprezentant al PNŢCD. Mă bucuram de încrederea creştin-democraţilor europeni şi, de altfel, am fost singurul reprezentant al unei ţări est europene care, invitat la Congresul CDU de la Leipzig, în octombrie 1997, a avut onoarea să se exprime de la tribuna în care se găsea cancelarul Helmut Köhl. Prin intervenţii în şedinţe plenare şi, mai ales, prin convorbiri private, am obţinut un important sprijin, astfel încât Rezoluţia adoptată de Congresul PPE de la Toulouse afirma fără ambiguitate că toate ţările candidate, inclusiv România şi Bulgaria, rămân în procesul de lărgire. Punctul de vedere al PPE va fi adoptat de către Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 şi va deveni astfel poziţia oficială a Uniunii referitoare la lărgire. Marginalizarea României, preconizată de «Agenda 2000» era astfel depăşită.

Posibilităţile de acţiune ale Departamentului Integării Europene privind desfăşurarea reformelor erau reduse şi am pus accentul pe promovarea criteriului politic

Situaţia rămânea, însă, extrem de dificilă. Conform Raportului Comisiei Uniunii Europene, România se găsea într-o situaţie relativ acceptabilă privind două din criteriile de aderare, cel politic şi cel al absorbţiei acquis-ului comunitar, dar se confrunta cu mari dificultăţi la nivelul celorlalte două criterii, cel economic şi cel al administraţiei publice. Cum posibilităţile de acţiune ale DIE privind desfăşurarea reformelor erau reduse, am pus accentul pe promovarea criteriului politic. Acesta era domeniul în care progrese importante au fost realizate începând cu decembrie 1996. În calitate de ministru al integrării europene, am avut o serie de intervenţii în sensul definirii criteriului politic ca prioritar : articole, conferinţe, participări la seminarii, întâlniri bilaterale cu personalităţi ale Uniunii Europene sau cu cele din statele membre importante. Am organizat şi vizita la Bucureşti a conducerii PPE, în frunte cu preşedintele Wilfried Martens. Ea urma să reafirme susţinerea acordată României în procesul integrării europene. Dar premierul Radu Vasile, după ce s-a lăsat aşteptat ore în şir de întreaga delegaţie PPE şi de conducerea PNŢCD, a rămas numai câteva minute şi nu a venit la cina oferită de Wilfried Martens.Apoi, în noiembrie 1999, am organizat în România prima reuniune într-o ţară din Europa Centrală şi de Est a Comitetului Executiv al Internaţionalei Democrat – Creştine, al cărei vicepreşedinte fusesem ales cu un an înainte. PPE era cel mai important membru al IDC. M-au preocupat, de asemenea, acţiunile de afirmare a solidarităţii între toate ţările candidate şi am luat, astfel, iniţiativa de a invita la Bucureşti pe colegii mei, responsabilii integrarii europene din toate statele candidate, şi de a propune întâlniri anuale ale acestora.  Reuniunea din România a beneficiat de sprijinul ambasadorului Austriei, ţara care deţinea, în acel moment, preşedinţia Uniunii Europene. Cu ocazia întâlnirii de la Bucureşti, care a avut loc la 6 decembrie 1998, s-a afirmat că succesul fiecărui stat candidat pe calea integrării este, în acelaşi timp, un succes al tuturor ţărilor candidate. Cea de a doua reuniune a avut loc la Bratislava, în noiembrie 1999, iar următoarea la Vilnius, în noiembrie 2000. Se vorbea de acum de un «spirit de la Bucureşti» pentru a caracteriza această colaborare între ţările candidate.

Programul Naţional de Aderare a României la Uniunea Europeană a demonstrat capacitatea administraţiei româneşti de planificare strategică şi financiară

După semnarea «Parteneriatului de Aderare», în martie 1998, la acest cadru s-a adăugat procesul de evaluare analitică a absorbţiei acquis-ului comunitar, cunoscut sub numele de «screening». Acest proces de evaluare, care analiza atât legislaţia adoptată, cât şi instituţiile prevăzute pentru a o aplica, reprezenta o prefigurare a negocierilor ce urmau să înceapă. Pe baza  acestui parteneriat, DIE a elaborat, în acelaşi an, «Programul Naţional de Aderare a României la UE – PNAR», în care a fost inclus şi «Programul Naţional de Absorbţie a Acquis-ului Comunitar», apărut la sfârşitul anului 1997. PNAR cuprindea patru capitole care corespundeau celor patru criterii de aderare: criteriul politic, criteriul economic, criteriul privind absorbţia acquis-ului comunitar şi criteriul referitor la capacitatea administraţiei publice şi a sistemului judiciar de a funcţiona după standarde europene. Primele trei criterii sunt cunoscute sub numele de «criteriile de la Copenhaga», ultimul drept «criteriul de la Madrid», după locul unde au fost adoptate de Consiliile Uniunii Europene. În 1999, PNAR-ul a fost completat cu un al cincilea capitol (realizat de DIE în colaborare cu Ministerul de Finanţe), care se referea la finanţarea obiectivelor şi programelor definite în acest document şi asigura corelarea acţiunilor cu finanţările. PNAR-ul a demonstrat capacitatea administraţiei româneşti de planificare strategică şi financiară în raport cu exigenţele integrării europene şi, din acest punct de vedere, a contribuit la evoluţia relaţiilor cu UE.

Planul Naţional de Dezvoltare. Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă

Un alt document strategic, de importanţă naţională, elaborat în cea mai mare parte sub coordonarea DIE, a fost «Planul Naţional de Dezvoltare – PND». El era bazat pe Parteneriatul de Aderare şi PNAR şi a fost redactat de către «Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională – ANDR». Aceasta a fost înfiinţată, în 1998, pe baza legii de dezvoltare regională, la elaborarea căreia DIE a contribuit substanţial. Odată cu ANDR au fost înfiinţate şi cele opt agenţii regionale corespunzatoare celor opt regiuni de dezvoltare definite cu acest prilej. ANDR avea rolul de a coordona dezvoltarea regională pentru ca aceasta să ajungă la nivelul cerut de standardele integrarii în Uniunea Europeană. PND a fost început în primavara anului 1999 şi terminat un an mai târziu, după desfiinţarea Departamentului Integării Europene. El prevedea modul de utilizare a asistenţei financiare externe şi a resurselor bugetare interne alocate promovării coeziunii economice şi sociale. DIE a colaborat, de asemenea, la realizarea unui alt document de importanta naţională, apărut în vara anului 1999: «Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă»  promovată de «Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD», prin «Centrul Naţional de Dezvoltare Durabilă», aflat sub egida Academiei Române.

În 1999, pentru exerciţiul bugetar 2000 – 2006, România a reuşit să obţină o creştere importantă a alocaţiei, care a atins 640 milioane euro/an

În calitate de coordonator naţional al asistenţei financiare externe nerambursabile, DIE a negociat nivelul asistenţei acordate României. În exerciţiul bugetar al Uniunii Europene în perioada 1996 – 1999, ţării noastre nu îi erau alocate decât 130 milioane euro/an (asistenţă PHARE) ceea ce o plasa, în privinţa asistenţei financiare pe cap de locuitor, pe ultimul loc dintre toate ţările candidate. În 1999, pentru exerciţiul bugetar 2000 – 2006, România a reuşit să obţină o creştere importantă a alocaţiei, care a atins 640 milioane euro/an (asistenţă PHARE, ISPA, SAPARD), un nivel al asistenţei financiare pe cap de locuitor echivalent cu cel al tuturor celorlalte ţări candidate. Tot în 1999, România a obţinut dreptul de a gestiona fondurile europene de preaderare, începând cu asistenţa PHARE. Această gestiune se făcea până atunci la Bruxelles, de către Comisia Europeană. Era o nouă recunoaştere a progreselor realizate pe linia pregătirii, administrative şi legislative, pentru aderarea la Uniunea Europeană. În acest context, în cadrul Ministerului de Finanţe s-au înfiinţat două structuri esenţiale pentru gestionarea fondurilor europene : «Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare – OPCP» şi « Fondul Naţional de Preaderare – FNP». Cum alocările fondurilor nerambursabile erau condiţionate de prezentarea de proiecte bine şi corect realizate, precum şi de gestionarea performantă a acestora, DIE a iniţiat şi organizat o serie de  cicluri de formare – specializare în gestionarea proiectelor. La ele au participat peste cinci sute de funcţionari din diverse ministere. Cu aceasta ocazie, DIE a publicat două manuale cu titlul  «Managementul Proiectelor».

România a fost prima ţară candidată la integrarea în Uniunea Europeană care a avut acces la programele  «Socrates» şi  «Erasmus»

DIE a colaborat strâns cu diferitele ministere, cu precădere cu Direcţiile de Integrare Europeană ale acestora, înfiinţate în prima parte a Guvernării 1996 – 2000. Ministerul Educaţiei, condus de Andrei Marga, s-a comportat, în această privinţă, exemplar. România a fost prima ţară candidată care a avut acces la toate programele europene de formare. Trebuie spus că acest acces era condiţionat de absorbţia şi transpunerea în viaţă a acquis-ului comunitar. Cel mai cunoscut este programul «Socrates», cu ramura lui «Erasmus». Acesta din urmă privea învăţământul superior şi finanţa colaborările dintre universităţile europene, în special mobilităţile studenţilor şi ale cadrelor didactice în spiritul «procesului de la Bologna». Lansat în 1998, el prevedea crearea unui mare spaţiu universitar european. Andrei Marga a jucat un rol de seamă în acest context şi universităţile româneşti au beneficiat din plin de asistenţă europeană, atât sub aspect financiar, cât şi în procesul de evaluare şi de restructurare a lor. Ministerul Culturii, condus de Ion Caramitru, şi Ministerul Mediului, condus de Romică Tomescu, au desfăşurat, la rândul lor, acţiuni susţinute în sensul absorbţiei acquis-ului comunitar. Menţionez reabilitările unor monumente istorice întreprinse de Ion Caramitru, care se bucura de o bună presă în străinătate, sau de unele realizări în domeniul mediului şi al prezervării pădurilor, ale lui Romică Tomescu. Acesta era apreciat la Bruxelles, aşa cum am putut constata, când l-am însoţit, în anul 2000, în calitate de ambasador pe lângă Uniunea Europeană, la întâlnirile pe care le-a avut cu Comisarul pe mediu al Comisiei UE, Margaret Walström. DIE a colaborat strâns şi cu Ministerul Transporturilor, condus de Traian Băsescu, care a fost un mare beneficiar al fondurilor europene. Modernizarea infrastructurii era considerată de către Bruxelles ca una din principalele priorităţi ale unei ţări candidate la integrarea în Uniune.

Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu

În toamna anului 1999, România începea să beneficieze de o apreciere favorabilă din partea celor de care depindea deschiderea negocierilor de aderare.  Atunci am decis să anticipez şi să organizez lucrurile ca şi când hotărârea de deschidere a negocierilor cu România ar fi fost deja luată. În această perspectivă, am continuat reorganizarea DIE şi am definit o serie de măsuri legislative şi de altă natură. A fost desemnat negociatorul şef, în persoana adjunctului meu, tânărul şi capabilul Aurel Ciobanu Dordea, secretar de stat din DIE, numit în această funcţie la propunerea mea, cu mai puţin de un an înainte. A fost elaborat proiectul cadrului legislativ pentru organizarea şi desfăşurarea negocierilor. Au fost identificate domeniile în care puteau fi începute negocierile şi s-a făcut ierarhizarea lor, în funcţie de dificultate. S-a trecut la elaborarea documentelor de poziţie, cu precizarea obiectivelor, mijloacelor şi opţiunilor. A început pregătirea echipelor de negociatori. În calitate de ministru al integrării europene, am fost desemnat să fac parte din echipa care trebuia să participe, din partea Guvernului, la realizarea unui nou document strategic: « Strategia Naţională de Dezvoltare Economică a României pe Termen Mediu». Acest document a fost cerut de Comisia Europeană pentru a ajuta România să accelereze procesul de creare a unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă concurenţei din UE. La realizarea acestuia vor participa reprezentanţi ai Guvernului, experţi desemnaţi de partidele de la putere şi din opoziţie, de sindicate, de patronate, specialişti ai Academiei Române, alături de experţi ai Comisiei Uniunii Europene, ai statelor membre, ai Fondului Monetar Internaţional şi ai Băncii Mondiale. În decembrie 1999, când Consiliul European reunit la Helsinki a luat decizia de a începe negocierile cu toate statele candidate cu care nu se negocia încă, deci şi cu România, DIE era totalmente pregătit, gata să se angajeze şi să răspundă obligaţiilor ce reveneau Guvernului în noua fază a procesului integrării.

Consiliul European de la Helsinki. Deschiderea negocierilor de aderare cu România a fost o decizie politică şi reprezintă un succes politic major al guvernării 1996 – 2000

În decembrie 1999, nivelul transpunerii în viaţă a reformelor, starea justiţiei şi a administraţiei româneşti, precum şi situaţia economiei ţării erau departe de a satisface cerinţele criteriilor de aderare la Uniunea Europeană. Deschiderea negocierilor de aderare cu România a fost o decizie politică şi reprezintă un succes politic major al guvernării 1996 – 2000, cea mai curajoasă guvernare de după decembrie 1989, în sensul asumării riscurilor sociale ale reformelor. În avionul care se întorcea de la Helsinki, preşedintele Emil Constantinescu m-a felicitat pentru contribuţia avută la desemnarea României pentru începerea negocierilor şi şi-a exprimat dorinţa ca rolul meu, în această nouă etapă în care a intrat România pe calea integrării în Uniunea Europeană, să crească. Domnia sa m-a informat, de asemenea, de hotărârea luată de a-l schimba din funcţie pe prim-ministrul Radu Vasile şi de a-l numi, în acest post, pe Radu Sârbu, şeful «Fondului Proprietăţii de Stat». Numirea lui Radu Sârbu nu a fost acceptată de PNŢCD, astfel încât prim-ministru al României a devenit Mugur Isărescu, Guvernatorul Băncii Naţionale, o personalitate cu reale competenţe tehnice pentru funcţia pe care o ocupa. Departamentul Integrării Europene a fost suprimat, iar dosarul integrării europene a fost transferat la Ministerul de Externe, privându-l, astfel, de umbrela şi autoritatea prim-ministrului. Consider că a fost o acţiune profund nocivă. Procesul integrării europene privea, cum am mai subliniat, reformele necesare îndeplinirii criteriilor de aderare şi angaja toate ministerele. De aceea, plasarea lui sub directa autoritate a primului ministru era atât de necesară. După desfiinţarea DIE, preşedintele Emil Constantinescu mi-a oferit postul important, mai ales după deschiderea negocierilor cu UE, de ambasador, şef al Misiunii României pe lângă Uniunea Europeană. Cât timp am fost ambasador la Bruxelles, din mai 2000 până în martie 2001, m-am străduit să intensific activitatea Misiunii şi, în acelaşi timp, în relaţiile cu instituţiile europene şi cu diversele oficialităţi am încercat să fiu nu numai cât mai prezent şi mai eficace, dar şi cât mai european. Cred că, în parte cel puţin, am reuşit.

Negocierile de aderare la Uniunea Europeană au fost lansate în martie 2000, la Bruxelles

La sfârşitul anului 2000, negocierile de aderare, proces lansat în decembrie 1999, prin hotărârea Consiliului European de la Helsinki, erau de-acum angajate. După lansarea oficială a acestora – la Bruxelles, în martie 2000 – echipa de negociatori, condusă de negociatorul şef, Aurel Ciobanu Dordea, îşi făcea datoria cu profesionalism. Se deschiseseră, efectiv, nouă din cele treizeci şi unu de capitole de negocieri şi se închiseseră, provizoriu, cinci dintre ele. «Strategia Naţională de Dezvoltare Economică a României pe Termen Mediu» fusese finalizată şi se spera ca, în curând, ţinând cont şi de faptul că economia românească intrase într-o fază de creştere, ea să ajungă la nivelul cerut economiei unei ţări membre a Uniunii. La Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, s-a realizat acordul minimal privind reforma instituţiilor Uniunii Europene, pentru ca aceasta să poată funcţiona având un număr de douăzeci şi şapte de membri. S-a stabilit numărul de voturi atribuit fiecărei ţări membre – deci şi României – în Consiliul Uniunii şi numărul de locuri în diferitele instituţii europene: Parlament, Curte de Justiţie, Curte de Conturi, etc. S-a agreat, de asemenea, un termen de şapte ani pentru integrarea României. A fost ultimul summit la care a participat preşedintele Emil Constantinescu, pe care l-am însoţit în calitate de ambasador pe lângă Uniunea Europeană.

Mircea Criste

Procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (1998 – 2001)

Director general, Administraţia Naţională a Penitenciarelor (1997)

Profesor universitar, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea „1 Decembrie” din Alba-Iulia

Primul director general civil al sistemului penitenciar, numit în această funcţie după o carieră de judecător la Curtea de Apel Timişoara. Procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (1998-2001), de numele căruia este legat începutul reformelor în Ministerul Public. Ambasador al României în Macedonia (2001-2004). Peste 40 de lucrări publicate (monografii, cursuri, studii şi articole).

Ţinta unor campanii de denigrare, care urmăreau excluderea din viaţa publică

Cei care au credinţă spun că speranţa nu moare niciodată. Şi avem de atâtea ori în viaţă ocazia să verificăm, pe propria piele, adevărul acestei aserţiuni. Căci, ce altceva decât renaşterea unei mari speranţe a însemnat câştigarea alegerilor din noiembrie 1996 de către o alianţă democratică alcătuită în cea mai mare parte din oameni care nu aveau exerciţiul puterii şi al guvernării, dar care erau înarmaţi cu un nemărginit entuziasm şi cu determinarea de a oferi, în sfârşit, românilor ceea ce ei aşteptau încă din decembrie 1989. Tocmai pentru că nu erau dedulciţi la oala smântânită a puterii şi pentru că nu erau predispuşi la compromisuri şi la diverse trocuri, cei mai mulţi dintre acei oameni au fost ţinta unor campanii de denigrare, care urmăreau excluderea lor din viaţa publică.

Reformarea sistemului penitenciar. Primul director general civil de după război

Cu asemenea ochi şi cu acea speranţă în suflet am privit derularea evenimentelor de la sfârşitul lui 1996, la nici doi ani după întoarcerea mea din Franţa, unde, la capătul unor studii de patru ani, obţinusem o diplomă de master şi una de doctor în drept constituţional. În această ipostază m-a găsit, în martie 1997, propunerea secretarului de stat de la Ministerul Justiţiei, regretatul jurist de mare ţinută umană şi profesională, Dorin Clocotici, de a accepta postul de director general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor din România. Aflase de stagiul meu în Franţa şi citise teza mea de doctorat, şi nu s-a lăsat convins de argumentul că nu intrasem până atunci în nici un penitenciar, precizându-mi că ceea ce doreşte de la mine este implicarea mea în reformarea sistemului penitenciar. Discuţia avea loc la puţin timp după ce o serioasă revoltă a deţinuţilor a zdruncinat acest sistem, scoţând la iveală slăbiciunile sale atât în ceea ce priveşte organizarea sistemului, cât şi politica de cadre dusă până în acel moment.

Mărturisesc că primul meu imbold a fost de a rămâne la scaunul meu de judecător de la Curtea de Apel din Timişoara şi de a refuza să preiau o sarcină pe care o simţeam ca fiind foarte dificilă şi pentru care mă prezentam nu cu o pregătire de specialitate, ci doar cu formarea mea juridică completată într-un sistem de tradiţie democratică (cel francez) şi cu educaţia primită de la părinţii mei, clădită pe cinste, onoare, dreptate şi bun-simţ.

Norme şi regulamente noi, inspirate din documentele Consiliului Europei, un sistem deschis spre societatea civilă

Mi-am adus însă aminte de ce spunea un fost profesor de la Facultatea din Cluj, Matei Basarab, şi anume că la un moment dat cineva trebuie să facă o anumită muncă şi că nu este indiferent cine o face. M-am mai gândit că dacă m-aş fi dat atunci la o parte, aş fi dat dovadă de ipocrizie: ani la rând m-am tot plâns că în România nu se face nimic, că lucrurile nu se schimbă, iar atunci când mi se cerea să mă implic activ şi direct, să mă eschivez ar fi însemnat să dau dovadă de puţină laşitate. Astfel încât, nu fără emoţie, am acceptat această sarcină şi am devenit primul director general civil al sistemului penitenciar românesc de după război. Şi este unul dintre puţinele lucruri pe care nu le-am regretat în viaţă. Având susţinerea necondiţionată şi, aş îndrăzni să spun, prietenească a secretarului de stat Dorin Clocotici, dar şi a unor lucrători reformatori din sistem, am reuşit, împreună, să facem ca administraţia penitenciară de la noi să fie la standardele şi în rând cu administraţiile penitenciare din Europa de Vest. Sistemul a fost demilitarizat, au fost numiţi directori civili la conducerea mai multor penitenciare, au fost adoptate norme şi regulamente noi, inspirate din documente europene şi ale Consiliului Europei, sistemul s-a deschis spre societatea civilă şi a iniţiat mai multe programe cu diferite ONG-uri, s-au stabilit înfrăţiri cu mai multe penitenciare din Occident, au fost iniţiate mai multe module de probaţiune după modelul francez şi englez, s-a dat mai multă libertate de acţiune şi decizie directorilor de penitenciare etc[1][1].

Parchetul Naţional Anticorupţie şi  Centrul Regional pentru Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere

La jumătatea anului 1998, în condiţiile în care Procurorul General al României de la acea dată, Sorin Moisescu, a fost numit preşedinte al fostei Curţi Supreme de Justiţie, am fost întrebat de ministrul de justiţie, domnul Valeriu Stoica, dacă aş accepta numirea ca Procuror General. Pot spune că şi această propunere m-a surprins, deşi lucrasem direct cu ministrul Stoica de la plecarea secretarului de stat Clocotici, în ianuarie 1998, şi discutasem cu el nu doar probleme legate de sistemul penitenciar pe care îl conducem, ci şi probleme legate de sistemul judiciar, de care mă simţeam legat. Probabil că unele dintre opiniile pe care i le împărtăşisem, legate de reaşezarea acestui sistem, să-l fi determinat a-mi face o asemenea propunere, de vreme ce pe Preşedintele Emil Constantinescu nu l-am întâlnit şi cunoscut până la numirea mea. Nu pot spune că venirea mea, un judecător, în fruntea unui Minister Public ce se cerea a fi profund reformat, a fost una care să nu tulbure. Nu acceptasem însă acest post pentru a face carieră în el sau pentru vreun beneficiu personal[2][2], ci pentru a contribui, atât cât aveam putere şi pricepere, la creşterea prestigiului acestei instituţii. În primul rând, am coborât media de vârstă în Parchetul General, prin promovarea, chiar şi în funcţii cheie de conducere, a o serie de tineri care au confirmat mai apoi prin toată activitatea lor[3][3]. Apoi, pentru a da eficienţă prevederii procedurale care face din procuror conducătorul anchetei penale, am format Grupurile Operative printr-un Protocol încheiat cu Ministerul de Justiţie, Ministerul de Interne, Ministerul Finanţelor, SRI, SIE. Experienţa acumulată în funcţionarea acestui grup a fost valorificată la adoptarea legii nr. 789/2000 privind sanţionarea faptelor de corupţie şi a stat la baza înfiinţării Parchetului Naţional Anticorupţie[4][4]. În aceeaşi ordine de idei, aş menţiona şi înfiinţarea în România, la sfârşitul anului 2000, a Centrului SECI, care a desfăşurat de atunci o laborioasă activitate.

Cod Penal şi Cod de procedură penală. Poliţie judiciară. Control judecătoresc asupra actelor procurorului. Lege de organizare judecătorească. Consiliul Superior al Magistraturii. Statutul funcţionarului public

Direct sau prin intermediul Ministerului Justiţiei, Ministerul Public s-a implicat şi în elaborarea unor proiecte legislative, devenite mai devreme sau mai târziu legi, precum modificarea codurilor penal şi de procedură penală, în care am susţinut înfiinţarea poliţiei judiciare şi controlul judecătoresc al actelor procurorului sau modificarea legii de organizare judecătorească şi a CSM-ului, în care am susţinut, printre altele, instituirea conducerii colective a Parchetului General sau trecerea acţiunii disciplinare de la Procurorul General la CSM. Nu voi reitera cifrele statistice şi nici nu voi aminti unele dosare instrumentate în perioada 1996-2000[5][5]. Totuşi, trebuie spus că în aceeaşi perioadă au fost adoptate o serie de acte, de maximă importanţă pentru sistemul judiciar şi, în general, pentru promovarea ideii de justiţie în societatea românească: legea nr. 56/1997 privind salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti, legea nr. 142/1997 privind modificarea legii de organizare judecătorească, legea nr. 21/1999 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, legea nr. 82/1999 privind înlocuirea închisorii contravenţionale cu muncă în folosul comunităţii, legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială, legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, legea nr. 789/2000 privind sanţionarea faptelor de corupţie, O.G. nr. 75/2000 privind autorizarea experţilor criminalişti, O.G. nr. 92/2000 privind serviciile de probaţiune sau O.G. nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România.

Avocatul Poporului. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Deşi creată prin chiar Constituţia din 1991, o instituţie vitală pentru orice democraţie contemporană, cea a ombudsman-ului, nu şi-a primit legea de organizare decât în 1997, prin Legea nr. 35 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului. De asemenea, accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, un deziderat exprimat încă din zilele Revoluţiei, şi-a primit rezolvarea abia prin Legea nr. 187/1999, lege care a înfiinţat şi Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Odată deschisă cutia amintirilor, acestea curg ca dintr-un izvor şi este greu să le opreşti. Nu a fost însă în intenţia mea de a le revărsa toate pe hârtie şi de a le prezenta în deplina lor desfăşurare şi manifestare, ci doar de a opri pe unele dintre ele, suficient cât să mărturisească despre crezul, munca şi bunele intenţii ale unor oameni chemaţi la un moment dat să facă ceva în folosul semenilor lor. Întotdeauna vrem mai mult decât putem face. Ce rămâne neîmplinit, constituie focul din care speranţa abandonată va renaşte.

[1][1] A se vedea pentru o prezentare pe larg Mircea Criste, „The Romanian Correctional System: A Challenge to Reform”,in John A. Winterdyk ed., Adult Corrections: International Systems and Perspectives, Monsley, NY, Willow Press, pp. 305-341.

[2][2] În treacăt fie spus, la fiecare din aceste două numiri, salariul meu a fost afectat în mod negativ.

[3][3] Că am avut ochi și mână bună, stă mărturie faptul că unul dintre ei a ajuns președinte al unui mare partid politic.

[4][4] Personal nu am fost un susținător al PNA, ci mai degrabă al unui parchet specializat în lupta împotriva criminalității organizate, considerând că infracțiunea de mare corupție este întotdeauna stâns legată de crima organizată.

[5][5] Eventual este de amintit o laborioasă anchetă desfășurată împreună cu SRI, privind un trafic de arme în care s-a încercat implicarea României și care a dus la arestarea pe 25 august 1999 a lui Herşcovici Simen, alias Shimon Naor, cetățean israelian.

Participanţi

Emil Constantinescu, Preşedintele României 1996-2000

Parlamentul României

Ion Diaconescu, preşedintele Camerei Deputaţilor 1996-2000

Petre Roman, Preşedintele Senatului 1996-1999,  Ministru de Stat, Ministrul Afacerilor Externe: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000

Mircea Ionescu Quintus, preşedintele Senatului 1999-2000

Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor2006-2008

Mircea Geoană, preşedintele Senatului 2008-2010, ambasadorul României în SUA 1996-2000

Guvernul României

Prim Miniştri

Victor Ciorbea, Prim-ministru al Guvernului: 12 decembrie 1996- 30 martie 1998

Mugur Constantin Isărescu, Prim-ministru al Guvernului: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000,

Călin Popescu Tăriceanu, Prim ministru 2004-2008, Ministru de stat, Ministru al Economiei şi Comerţului 1996-1997

Prim miniştri interimari

Gavril Dejeu, Ministrul de Interne: 12 decembrie 1996- 28 decembrie 1997, Ministru de Stat, Ministrul de Interne: 29 decembrie 1997-17 aprilie 1998;  Ministrul de Interne: 17 aprilie 1998- 21 ianuarie 1999; Prim-ministru interimar: 30 martie- 17 aprilie 1998

Alexandru Athanasiu, Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale: 12 decembrie 1996- 29 decembrie 1997, Ministru de Stat, Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale: 29 decembrie 1997- 17 aprilie 1998; Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale: 17 aprilie 1998- 22 decembrie 1999; Prim-ministru interimar: 13 decembrie- 22 decembrie 1999

Miniştri

Adrian Severin, Ministru de Stat, Ministrul Afacerilor Externe: 12 decembrie 1996- 29 decembrie 1997

Daniel Dăianu, Ministrul Finanţelor: 17 aprilie- 23 septembrie 1998; Ministrul Finanţelor: 5 decembrie 1997- 17 aprilie 1998

Dinu Gavrilescu, Ministrul Agriculturii şi Alimentaţiei: 12 decembrie 1996- 17 aprilie 1998; Ministrul Agriculturii şi Alimentaţiei: 17 aprilie- 2 decembrie 1998

Romică Tomescu, Ministrul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător: 11 februarie- 17 aprilie 1998; Ministrul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000

Ion Victor Bruckner, Ministrul Sănătăţii: 5 decembrie 1997- 17 aprilie 1998

Nicolae Noica, Ministrul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului: 12 decembrie 1996- 17 aprilie 1998; Ministrul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului: 17 aprilie 1998- 22 decembrie 1999; Ministrul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000

Sorin Dimitriu, Ministrul Privatizării: 17 aprilie- 19 octombrie 1998

Sorin Pantiş, Ministrul Comunicaţiilor: 12 decembrie 1996- 17 aprilie 1998; Ministrul Comunicaţiilor: 17 aprilie- 17 decembrie 1998

Vlad Roşca, Ministrul Funcţiei Publice: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000

Virgil Petrescu, Ministrul Învăţământului: 12 decembrie 1996- 5 decembrie 1997

Horia Ene, Ministrul Cercetării şi Tehnologiei: 11 februarie- 17 aprilie 1998

Ion Caramitru, Ministrul Culturii: 12 decembrie 1996- 17 aprilie 1998; Ministrul Culturii: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000

Crin Antonescu, Ministrul Tineretului şi Sportului: 5 decembrie 1997- 17 aprilie 1998; Ministrul Tineretului şi Sportului: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000

Alexandru Herlea, Ministru delegat pe lângă primul ministru pentru Integrare europeană: 12 decembrie 1996-17 aprilie 1998, 17 aprilie 1998-22 decembrie 1999

Radu Stroe, Secretar General al Guvernului1997-2000

Ludovic Orban, Ministrul Transporturilor 2007-2008

Adrian Iorgulescu, Ministrul Culturii şi Cultelor 2005-2008

Lazlo Borbely, Ministrul Mediului şi Pădurilor – prezent, Ministrul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor. 2007 – 2008:, secretar de stat MLPAT 1996-2000

Adrian Cioroianu, Ministrul Afacerilor Externe 2007-2008

Secretari de stat

Liviu Hagea, Ministerul Economiei şi Comerţului

Maria Berza, Ministerul Culturii

Gheorghe Mocuţa, Ministerul Finanţelor

Mircea Mureşan, Ministerul de Interne

Dumitru Ciauşu, Ministerul Afacerilor Externe

Adrian Marinescu, Ministerul Transporturilor

Tudor Dana, Agenţia Naţională de Cadastru

Irinel Popescu, Ministerul Sănătăţii

Radu Petru Jura Paun, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, consilier de stat Preşedinţia României

Antonie Popescu, Departamentul Românii de Pretutindeni

Ambasadori

Smaranda Enache, Ambasadorul României în Finlanda 1997-2000

Şerban Vlad, prof.dr., Ambasador României în Norvegia 1997-2000

Constantin Teleagă, Ambasadorul României în Spania 1999-2000

Silvia Petrovici, Ambasadorul României în Thailanda

Preşedinţia României

Consilieri prezidentiali

Zoe Petre, Consilier prezidenţial pentru politică internă şi externă

Constantin Degeratu, Consilier prezidential, Şeful Marelui Stat Major al Armatei 1997-2000

Consilieri de stat:

Mugur Ciuvica, secretar general al Preşedinţiei

Răsvan Popescu, purtător de cuvânt al Preşedintelui

Vlad Nistor, decan Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti

Daniel Barbu, decan Facultatea de Ştiinţe Politice 1994-2000

Claudiu Doltu, Departament Economic Finanţe, prof.dr. Academia de Ştiinţe Economice

Anca Calangiu, Departamentul Mesaje Speciale

Gheorghe Huiu, Şeful Departamentului Financiar Administrativ

Mugurel Stan, Şef Departament Tineret

Floricel Marinescu, Şeful Cancelariei Ordinelor

Petru Berteanu, Şef Departament Comunicare, director Europa FM

Lia Zotovici, Departamentul Realţii Publice

Sandra Pralong, preşedinte Synergy  Communications

Dan Petre, Şef Departament Politică Externă

Alexandra Caracoti, Şef Birou Presă

Consilieri

Oana Murarus, Departament Cultură

Mihai Bodiu, Departament Politic

Mihaela Marcu, director de Cabinet Preşedintele României

Alina Stan, Cabinetul Preşedintelui

Felicia Bugnariu, Cabinetul Preşedintelui

Cosmina Francu, Departamentul Politică Externă

Raluca Şuvleacov, Departamentul Politică Externă

Diana Nicolau, Departamentul Politică Externă

Nicoleta Druţă, Departamentul Protocol de Stat

Marian Popescu, prof.dr. Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, Director al Directiei institutiilor de spectacole din Ministerul Culturii, consilier la Departamentul Cultura/Educatie al Presedintiei1999-2000

Ruxandra Onofrei, Biroul de Presă

Marius Oprea, Departamentul Siguranţă Naţională, directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului 2006-2010

Lia Trandafir, fost purtător de cuvânt CDR, purtător de cuvânt al Guvernului 1996-1997

Lia Ciplea, consilier Ministerul Justiţiei

Instituţii centrale

Curtea de Conturi, preşedinte Ioan Bogdan 1993-1999

Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie,Procuror general Mircea Criste

Secţia Parchetelor Militare, General de Justiţie Mihai Popov

Serviciul Român de Informaţii, director Costin Georgescu

Serviciul Român de Informaţii, director adjunct Mircea Gheordunescu

RAPPS director Aurel Vlaicu 1996-2000

Societatea Română de Radiodifuziune,  preşedinte Andrei Dimitriu

Institutul Cultural Român, director Augustin Buzura 1995-2000

Agenţia Naţională pentru Comunicaţii şi Informatică preşedinte prof.dr. Sergiu Iliescu,

Academia Română, academician Tudorel Postolache

Muzeul de Istorie Cotroceni, director Nora Cofas

Partidele politice ale Coaliţiei de guvernare 1996-2000

Ion Diaconescu, preşedinte PNŢCD

Mircea Ionescu Quintus, preşedinte PNL

Petre Roman, preşedinte PD

Marko Bela, preşedinte UDMR

Constantin Avramescu, prim vicepreşedinte PSDR, deputat 1996-2000

Adrian Iorgulescu, preşedinte UFD

Alexandru Ionescu, preşedinte FER, deputat 1996-2000

Personalităţi din mediul academic

Prof. dr. Ion Gheorghe Rosca , rector ASE

Nicolae Robu, Rectorul Universităţii Politehnica din Timişoara

Nicolae Iliaş, fost rector al Universităţii din Petroşani

Prof. dr. Aurel Papari, Rector Universitatea Andrei Şaguna, Constanţa

Prof.univ.dr. Corina Dumitrescu, rector Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir

Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici, academician, rector de onoare al Universităţii Andrei Şaguna, Constanţa

Prof. dr. Ion Bulei, Director Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române

Prof.dr. Liviu Rotman, Facultatea de Ştiinţe Politice SNSPA, Director Institutul de Cercetare a Diasporei

Prof.dr.arh. Sandu Alexandru, decan Facultatea de Urbanism, Universitatea de Arhitectura şi Urbanism “Ion Mincu”

Prof. dr. Dorel Şandor, directorul Centrulului de Studii Politice şi  Analize Comparative

Prof.dr. Ioan Bogdan Lefter, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti

Acad. Dinu C. Giurescu, Prof.dr. Facultatea de Istorie Universitatea  Bucureşti

Conf. dr. Virgil Popescu, Universitatea din Craiova

Doina Uricariu, scriitoare, director Editura Universalia

Prof.dr. Afrodita Iorgulescu,  Academia de Ştiinţe Economice

ONG-uri

Christian Mititelu, preşedintele Alianţei Civice

Octavian Duliu, presedinte Solidaritatea Universitară

Liviu Tofan, director Institutul de Istorie Recentă

Bogdan Hossu, preşedinte Cartel Alfa, vicepreşedinte Consiliul Economic Social 1999-2000

Cezar Corâci, preşedinte UGIR 1903, deputat CDR 1996-2000

Radu Filipescu,  preşedinte GDS

Dorina Rusu, preşedinta Fundaţiei Horia Rusu

Theodora Bertzi, Institutul pentru Liberă Iniţiativă

Dinu Zamfirescu, preşedinte Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc 2004-2010

Tudor Marian, preşedinte Solidaritatea Universitară, purtător de cuvânt CDR

Adrian Dumitrescu,Preşedinte al Asociaţiei 21 Decembrie din Bucureşti 1993-1997

Constantin Aferăriţei, preşedinte Consiliul Moral al Revoluţiei

Ion Iofciu, PresedinteAsociatia BARICADA INTER 1989

Adrian Toader, filiala FRD Vâlcea

Vlada Vişatovici, Acţiunea Populară Caraş Severin 2003-2008

Ştefan Sebastian Szobotka, organizator Cluburile “Eu, tu şi Emil”

Marius Vladu, Fundaţia Generaţia Europeană

Personalităţi mass media

Emil Hurezeanu, preşedinte Realitatea Caţavencu

Ion Cristoiu

Luca Niculescu, TVR

Mihai Rădulescu, TVR

Silvia Ilieş, Radio România Actualităţi

Elena Perdichi, Radio România Cultural

Oana Stanciulescu, director Expres Magazín

Virginia Mircea, director Cadran Politic

Cezar Dobre, Cadran Politic

Doru Braia, N24

Ion M. Ionita, editorialist Adevărul

Radu Călin Cristea, editorialist Adevărul

Victor Ciutacu, redactor şef Jurnalul Nacional

Horia Alexandrescu, director Independent