„Restauraţia” – Iuliu Maniu despre întoarcerea lui Carol II

Pe 10 Septembrie 1940, la două zile după publicarea celebrului articol despre abdicarea regelui Carol – „Cauzele prăbușirii fostului regim” – Iuliu Maniu pleaca însoțit de Corneliu Coposu la Sibiu și Baia de Arieș pentru a-și vizita prietenii și rudeniile refugiate din Ardealul cedat.

Pe drumul lung, care dura peste 7 ceasuri, Corneliu Coposu începea un dialog edificator despre Carol II din dorința de a afla adevărul în legătură cu revenirea regelui Carol II. Iuliu Maniu i-a răspus:

“Aproape tot ce s-a spus despre antecedentele și preambulul sosirii lui Carol II sunt lucruri inexacte sau parțial exacte. Îndepărtarea prințului moștenitor de la succesiune și actul de la 4 ianuarie 1926 au generat multe legende. S-a spus că autorul acestei măsuri ar fi fost Ionel Brătianu. Nu este exact. Brătianu îl detesta pe Carol și avea cea mai proastă părere despre caracterul lui și mari îngrijorări pentru viitorul țării sub domnia lui. Dar nu el a fost cel care, cum s-a spus, ar fi pus la cale îndepărtarea lui de la tron. Nici prințul Carol nu poate fi acuzat că a provocat în mod deliberat ruptura.

Vinovata principală pentru actul de la 4 ianuarie 1926 [n.r. prin actul din 4 ianuarie 1926, Parlamentul acceptă renunțarea principelui Carol la tron și îl recunoaște pe Mihai ca principe moștenitor] a fost doamna Lupescu. După plecarea principelui moștenitor la Londra, fără vreo intenție de abandonare a țării și a prerogativelor lui, doamna Lupescu, prin acoliții ei servili, a plecat după el și i-a făcut cunoscută prezența ei la Paris, cu intenția vădită de a-l determina să rămână în străinătate și să o ia de nevastă. Carol a avut slăbiciunea – de altfel alimentată și de raporturile ascuțite pe care le avea cu familia regală și cu guvernul – de a asculta sfaturile concubinei lui și a scris în acest sens regelui Ferdinand. Este adevărat că Brătianu, care nu-l avea la inimă, a profitat de ocazia oferită de prinț, pentru a scăpa țara de el. Lucrul n-a fost posibil decât după câștigarea familiei regale pentru această măsură. Operația s-a făcut prin urzelile lui Brătianu și ale lui Știrbey. Important era să fie câștigată Regina Maria, care, la rândul ei avea ascendent asupra regelui Ferdinand. Se pare că operația a fost destul de ușoară. Regina Maria a fost ispitită de perspectivele mari pe care i le-ar fi oferit minoratul lui Mihai, după decesul regelui Ferdinand, care se prevedea, și care i-ar fi asigurat Reginei văduve o situație de prim plan în conducerea statului. Antecedentele prințului moștenitor (dezertarea de pe front și căsătoria morganatică cu Zizi Lambrino, amenințarea cu renunțarea făcută la Bistrița, colajul cu o croitoreasă, pe nume Marcovici, care i-a și făcut doi copii din flori) erau de natură de a convinge factorii hotărâtori asupra inaptitudinii la domnie a lui Carol. De acest lucru era convins în primul rând regele Ferdinand. Greșeala guvernului Brătianu a fost că și-a legat numele de actul de la 4 ianuarie 1926, într-o vreme în care guvernarea liberală, detestată de opinia publică, atinsese o ostilitate vecină cu paroxismul. Înțelept ar fi fost ca o măsură de gravitatea celei luate să fi fost decisă de către un guvern de uniune națională. Impopularitatea excesivă a lui Brătianu din acea epocă a determinat, prin recul, o solidarizare a opiniei publice românești cu prințul socotit pe nedrept victimă a guvernării și a dictaturii lui Brătianu.

Din momentul îndepărtării lui de la tron și din familia regală, Carol a început să colecteze, în progresie geometrică, simpatii și speranțe refulate. În 1930, popularitatea lui în masele largi populare era atât de consolidată, încât era foarte greu, dacă nu imposibil de stăvilit. Este drept că, în luptele electorale din cei patru ani de ostracizare a lui Carol, opoziția s-a servit de așa zisa “chestiune închisă” în scop demagogic, pentru contracararea dictaturii liberale.

Regența, care după moartea regelui Ferdinand a preluat prerogativele regelui Mihai pe timpul minoratului său, era slabă. Prințul Nicolae nu avea nici o tragere de inimă să-și îndeplinească rolul ce i se încredințase. Patriarhul Miron se mulțumea să acumuleze bani și să-și protejeze acoliții. Regentul Buzdugan, singurul demnitar care-și îndeplinea rolul cu convingere, nu putea face față în mod obiectiv sarcinilor constituționale, fiind subiectiv și angrenat în sfera de interese a partidului liberal. Armata simțea nevoia unei căpetenii, Prințul Nicolae neavând vocația de a o conduce. “Restaurația” prințului ”martir” plutea în aer.

Dându-mi seama de aceste împrejurări și fiind convins că opinia publică românească, în marea ei majoritate, nu consideră “închisă” expulzarea prințului Carol – și în același timp, cunoscând slăbiciunile și caracterul vulnerabil al prințului -, dar fiind, totuși, convins că respectivul, bine anturat și încorsetat în domnie, ar oferi pentru țară și dinastie o soluție mai bună decât cea existentă, am căutat să stabilesc, prin prietenii mei, o înțelegere prealabilă cu prințul expatriat.

I-am trimis vorbă prin Aurel Leucuția că Partidul Național-Țărănesc și guvernul pe care-l prezidam nu sunt ostile revenirii sale în țară, în anumite condiții bine precizate:

• despărțirea definitivă de doamna Lupescu, anularea divorțului princiar și reconcilierea lui cu principesa-mamă Elena;
• angajamentul solemn de a respecta Constituția și legile țării și tradiția democratică;
• instaurarea unei perioade de liniște și pace, fără ranchiună și fără tendințe de răzbunare și persecuție;
• acceptarea unui intermezzo de tranziție, în care să se realizeze condițiile convenite.

Prințul Carol a acceptat condițiile. Urma să aștepte în liniște momentul oportun, care se va stabili după realizarea unui climat favorabil readucerii lui în țară. Prințul Carol, însă, nu a mai voit să aștepte. Fără să-l prevină pe prințul regent Nicolae sau guvernul, a organizat un complot cu câțiva ofițeri devotați, pentru a pune autoritățile în fața unui fapt împlinit. Poate că în planurile ce-și făcuse urmărea de la început să nu-și respecte angajamentele sau pur și simplu să nu fie tributar guvernului pentru a-și putea realiza un program personal tăinuit. Preparativele lui de plecare au fost sesizate de organele de Siguranță franceze, care, conform aranjamentului stabilit, au sesizat guvernul. Desigur că s-ar fi putut întreprinde măsuri pentru capturarea lui atât înainte cât și după trecerea frontierei românești, însă aceste măsuri ar fi fost cu totul inoportune și ar fi putut provoca încăierări și ciocniri păgubitoare.

După ce prințul, trecând prin peripeții neprevăzute, a sosit în Capitală cu concursul ofițerilor care făceau parte din conspirație, însă fără știrea guvernului și a Regenței, m-am prezentat la el, la Cotroceni, unde, în prezența prințului Nicolae, i-am reamintit de condițiile acceptate și i-am propus alegerea lui ca regent, în locul lui Sărățeanu, care, la cererea mea, și-ar fi prezentat demisia. După executarea clauzelor indispensabile proclamării sale ca rege, urma să se anuleze legea din 1926 și să fie restaurat. Carol a acceptat docil acest plan. În noaptea care a urmat după întrevederea ce am avut-o cu el, sfătuindu-se însă cu militarii Paul Teodorescu, Gavrilă Marinescu, col. Șuțu, Cantacuzino, Pașcanu și instigat de prietenii lui devotați – Manoilescu, Blank, Puiu Dumitrescu și Marinescu, dar mai cu seamă de unii membri ai guvernului, în frunte cu Grigore Iunian, Mirto, Potârcă, Răducanu și alții (care pentru a-și marca devotamentul și pentru a-și asigura cariera politică viitoare, l-au consiliat să ceară proclamarea lui imediată ca rege) -, mi-a transmis vorbă, în zorii zilei de 7 iunie, prin Aurel Leucuția, că își revocă asentimentul dat propunerii mele și cere să fie proclamat rege, având asigurat concursul majorității Consiliului de Miniștri și al Regenței.

În această situație am prezentat Regenței demisia cabinetului. S-a constituit guvernul tranzitoriu al lui Mironescu, care l-a proclamat în aclamația corpurilor legiuitoare convocate în ședință comună.

La revenirea mea la președinția Consiliului de Miniștri, am ridicat din nou problema clauzelor pe care noul rege s-a angajat solemn să le respecte. Între timp însă, Mihail Manoilescu a plecat cu nevasta la Paris, de unde, lăsându-și acolo soția, a adus-o în țară, cu pașaportul acesteia, pe doamna Lupescu, păcălind vigilența colonelului Tătăran, care o supraveghea. Am fost informat de Eugen Bianu de sosirea camuflată a doamnei Lupescu, și am protestat față de rege, care a negat cu îndârjire faptul.

Prezența în țară a doamnei Lupescu a fost catastrofală și pentru țară și pentru rege. Regele a început să fie manevrat de camarila lui, compusă din doamna Lupescu, soții Wieder, Aristide Blank, Manoilescu, Mavrodin, familia Dumitrescu, cărora li s-a adăugat mai târziu Urdăreanu, Tabacovici, Malaxa, Nae Ionescu și sateliții lor. A fost începutul dezastrului pentru România și dinastie. Regele era arghirofil și slăbiciunea lui a fost crunt exploatată de rechinii finanțelor. Coteria din jurul lui a fost serios alimentată cu daruri și bani de către toți cei care încercau să-și asigure bunăvoința ei pentru a realiza afaceri dubioase, în dauna țării.

Pe de altă parte, Carol urmărea fărâmițarea partidelor politice, prin intrigi și aranjamente de culise, cu scopul de a instaura o dictatură personală, întemeiată pe lichele și politicieni servili. În această ofensivă nocivă, s-a sprijinit pe mulți politicieni veroși sau lipsiți de caracter, între care elementele de sprijin erau Argetoianu, Tătărescu, Franasovici și Tilea. Nu au fost, însă, numai aceștia. Au colaborat din plin la perfectarea aventurii regale și alți “devotați” ca Iunian, Mirto și chiar Nicolae Iorga, precum și majoritatea miniștrilor din guvernarea lui Tătărescu.

Principesa Elena a fost îndepărtată din țară, schimbările de guvern erau operate din budoarul doamnei Lupescu, în fruntea ierarhiilor erau aleși numai oameni trecuți prin cenzura Camarilei. A început o campanie furibundă împotriva lui Știrbey, socotit ca dușman implacabil al lui Carol. Criteriul de selecționare al demnitarilor a ajuns să fie atitudinea acestora față de doamna Lupescu. În anul 1936, văzând domnia lui Carol ca definitiv compromisă și fără perspective pentru țară, am început campania de demascare a Camarilei, care a erodat și resturile popularității lui Carol (care la restaurație se bucura de o adeziune românească aproape unanimă) și care s-a încheiat prin abdicarea lui. Precipitarea finalului a fost determinată și de gravele amputări teritoriale suferite de țară în ultimul an.

Pentru țara noastră, experiența Carol, care nu putea fi evitată fără grave convulsiuni interne, a fost nefastă. Pentru mine, a fost decepția capitală, cauzată de credința mea că, încorsetat în tiparele constituționale și ferit de influențe nocive, Carol ar fi putut fi un bun domnitor. Avea multe calități. Avea un fizic plăcut, o atitudine cuceritoare, se bucura de robustețe și sănătate fizică și dădea aparența unui om echilibrat, inteligent, care știe să asculte, se străduiește să înțeleagă problemele și să le dea cele mai adecvate soluții. Nu am putut să înțeleg cum acest om deștept și capabil să cumpănească lucrurile și să acționeze cu logică perfectă a putut să fie manevrat cu atâta ușurință de anturajul său compus din oameni inferiori, lipsiți de patriotism, lipsiți de scrupule, lipsiți de cea mai elementară conduită morală și cum a ajuns acest personaj plin de calități pozitive și având o cultură temeinică să fie dopat cu obsesia că destinul lui de om și de rege este legat de doamna Lupescu, pe care o socotea înger păzitor al integrității sale și pavăză a domniei sale.”

din „File dintr-un jurnal interzis” de Corneliu Coposu – ediție îngrijită și prefațată de Doina Alexandru, Editura Vremea, București, 2014

Pe aceeași temă

• Abdicarea regelui Carol: „Cauzele prăbușirii fostului regim” – articol scris de Iuliu Maniu
• Iuliu Maniu în închisoare – cum s-a stins făuritorul Unirii
• Adversarii lui Iuliu Maniu – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu – de Nicolae Carandino
• Ziua Marii Uniri de la 1918 și discursul lui Iuliu Maniu
• Vorbește Maniu! – de Corneliu COPOSU
• Iuliu Maniu: Aniversare – de Corneliu COPOSU
• Zile mari – de Corneliu COPOSU