Omul politic Corneliu Coposu a fost membru al Partidul Național Țărănesc (PNȚ) istoric și președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD).
Biografie
20 mai 1914
Se naşte la Bobota, în județul Sălaj. Fiul protopopului greco-catolic, Valentin Coposu şi al Aureliei, născută Anceanu.
Bunicul patern, Grigore Coposu, era preot, colaborator al lui Gheorghe Pop de Băseşti. Bunicul matern, Gavril Vaida de Glod, era preot, văr primar cu Alexandru Vaida Voievod.
Creşte şi este educat într-o familie care desfăşura o intensă activitate politică pentru recunoaşterea drepturilor românilor în Imperiul Austro-Ungar, prin intermediul Partidului Naţional Român.
Tatăl, Valentin Coposu, vajnic militant pentru afirmarea cauzei româneşti în Transilvania, a suferit numeroase persecuţii: a fost închis la Vac, Szegedin, Budapesta, sub acuzaţia de înaltă trădare. A fost pus în libertate personal de generalul Mosoiu, cu ocazia eliberării Budapestei după intrarea armatei române în capitala maghiară. Valentin Coposu a fost deputat în Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918 şi a votat Unirea.
Mama, Aurelia, fiica protopopului unit Iulian Anceanu şi a Corneliei, născută Vaida, era descendenta unei vechi familii ce reunea tradiţiile politico-culturale şi religioase ale mediului românesc ardelean. Aurelia Coposu i-a educat pe cei cinci copii ai săi: Cornel, Cornelia, Doina, Flavia şi Rodica, în spiritul moralei creştine şi patriotismului românesc autentic.
1919 – 1923
Şcoala primară în comuna Bobota.
1923 – 1930
Liceul confesional greco-catolic „Vasile cel Mare”.
Rolul cel mai important în evoluţia să ulterioară îl joacă apropierea şi influenţa marelui artizan al Unirii din 1918, Iuliu Maniu, care devine mentorul şi modelul său de-a lungul întregii sale existențe.
1930 – 1934
Studii juridice şi economice la Universitatea din Cluj.
1935 – 1937
Preşedinte al Organizaţiei de Tineret PNŢ din Cluj, colaborator la ziarul „România Nouă”, condus de Zaharia Boilă,”Mesajul” (Zalău), „Unirea” (Blaj), etc.
1937 – 1940
Secretar personal permanent al lui Iuliu Maniu, pe care îl însoţeşte în toate misiunile şi negocierile politice importante.
1940
Primeşte titlul de secretar politic al lui Iuliu Maniu, îndeplinind această funcţie până la arestarea să şi a lui Maniu, la 14 iulie 1947. În această calitate l-a însoţit în toate negocierile şi tratativele purtate cu negociatorii occidentali şi cu liderii partidelor politice din coaliţia antihitleristă. I s-a încredinţat cifrul secret al corespondenţei diplomatice prin care Opoziţia negocia ieşirea României din Axă şi întoarcerea ei către aliaţii tradiţionali. Avea misiunea de a întreţine relaţii confidentiale cu reprezentanţii guvernului englez la Liverpool, cu delegaţii opoziţiei române care duceau tratative la Cairo, cu emisarii români de la Stockholm şi cu comandamentul militar aliat din Italia (Foggia).
Corneliu Coposu se mută la Bucureşti după cedarea Ardealului de Nord. Colaborează la săptămânalul „Ardealul”, publicaţia refugiaţilor transilvăneni. Scrie de asemenea în publicaţiile „Zorile”, „Dacia”, „Şantier”, „Curentul”, „Cuvandul Liber”, „Dreptatea” şi altele. Semnează ocazional cu pseudonimul dr. C. Sălăjeanul.
1941
O cunoaşte pe viitoarea să soţie, Arlette, fiica generalului Marcovici şi a Jeannei Husser. Generalul făcuse parte din cabinetul Maniu, la prima sa guvernare. S-au cunoscut la Constanţa, unde Maniu mergea la odihnă la hotelul francez ţinut de bunica lui Arlette.
24 octombrie 1942
Corneliu Coposu se căsătorește cu Arlette Marcovici (va fi arestată în 1950 şi implicată împreună cu sora ei France într-un proces înscenat de spionaj; după ispăşirea a 14 ani de pedeapsa, iese bolnavă grav din închisoare şi moare în 1965).
1945
Preşedinte al filialei PNŢ Sălaj. Este ales secretar general adjunct al PNŢ. Delegat al PNŢ la reinstalarea activităţii autorităţii româneşti în Transilvania de Nord.
1946
Este promovat secretar al Delegaţiei Permanente, forul conducător al partidului.
14 iulie 1947
Corneliu Coposu este arestat împreună cu întreagă conducere PNŢ, după înscenarea de la Tămădau, deşi nu făcuse parte din grupul arestat acolo.
1947 – 1956
Rămâne timp de 9 ani în arest preventiv, fără să fie judecat. S-a încercat implicarea lui în numeroase procese politice, dar nu a putut fi condamnat din lipsă de probe.
1956
I se intentează un proces de înaltă trădare. Este condamnat conform practicilor comuniste la muncă silnică pe viaţă pentru ”înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformelor sociale”.
1957 – 1962
5 ani de regim sever de izolare la Râmnicu Sărat.
1962
Se îmbolnăveşte grav că urmare a tratamentului de exterminare aplicat deţinuţilor politici.
1962 – 1964
Domiciliul forţat în Bărăgan la Valea Călmăţui în comuna Rubla județul Brăila.
Aprilie 1964
Pus în libertate după 17 ani de detenţie în penitenciarele de la Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Malmaison, Craiova, Aiud, Râmnicu Sărat, Poarta Albă, Capul Midia, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Gherla, Sighetul Marmaţiei, etc.
după 1964
Lucrează că muncitor necalificat pe şantierele de construcţii, fiind angajat la Întreprinderea de Construcţii Montaj Bucureşti, atelierul de tâmplărie mecanică. Este permanent urmărit şi convocat periodic la Securitate.
I se fac 27 de percheziţii între 1964-1989, i se confiscă dulapuri întregi de documente şi manuscrise.
1987
Afiliază Partidul Naţional Ţărănesc, aflat în clandestinitate, la Internaţionala Creştin Democrată, adresând o cerere lui Jean-Marie Daillet, vicepreșendintele organizaţiei.
22 – 23 decembrie 1989
Anunţă printr-un mesaj-manifest reintrarea în viaţa publică a Partidului Naţional Ţărănesc, devenit ulterior Creştin şi Democrat – PNŢCD.
După 1989 a fost solicitat, cu ocazia fiecărui eveniment politic major în România, să-şi exprime opiniile în interviurile luate de posturile internaţionale de Radio: Europa Liberă, BBC, Deutche Welle, Vocea Americii şi posturilor de radio interne. A acordat numeroase interviuri apărute în presa românească şi străină.
28 – 29 ianuarie 1990
Devine practic liderul opoziţiei împotriva Frontului Salvării Naţionale, care cauta să monopolizeze puterea executivă şi legislativă, confiscând Revoluţia din decembrie 1989.
Înţelegând că Revoluţia a fost furată de nouă putere „emanată”, înzestrată cu vechi reflexe totalitare, Corneliu Coposu va prelua misiunea grea de a conduce Opoziţia în România postcomunistă. Începând cu data de 29 ianuarie 1990, devine ţinta unei virulente campanii de presă prin care se lansează zvonuri pentru compromiterea lui. Campania avea să continue cu aceeaşi intensitate până după alegerile legislative din aprilie 1992.
Iulie 1991
Face o vizită Regelui Mihai I la Versoix în Elveţia, fidel crezului său monarhic. Legăturile lui cu suveranul şi familia regală au continuat până la sfârşitul existenţei sale.
27 septembrie 1991
Este reales preşedinte al PNŢCD la primul Congres al partidului.
1991 – 1993
Preşedinte al Convenţiei Democrate Române care cuprindea drept membri fondatori paisprezece partide și asociații civice (PNȚCD, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat Român, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Partidul Alianța Civică, Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat Creștină, Asociația Foștilor Deținuti Politici din România, Alianța Civică, Sindicatul politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Solidaritatea Universitară, „România viitoare”. Ideea formării Convenţiei îi aparţinuse şi o propusese încă din 1990.
Aprilie 1992
Alături de alţi lideri ai partidelor de Opoziţie, oameni de artă şi cultură, îl întâlneşte pe Majestatea Sa, Regele Mihai I de România, cu ocazia memorabilei vizite regale în România, cu ocazia Sfintelor Paşti din 1992.
August – septembrie 1992
Efectuează un turneu de prezentare al candidatului Convenţiei Democrate Române, Emil Constantinescu, în Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Germania şi Anglia.
27 septembrie 1992
În urma alegerilor, devine senator de Bucureşti.
1992 – 1995
Activează pe plan internaţional, printre altele în calitate de membru în Consiliul Uniunii Europene Creştin Democrate şi în Internaţionala Creştin Democrată; efectuează călătorii şi participă la diverse congrese ale partidelor creştin democrate frăţeşti (Marea Britanie, Luxemburg, Suedia, Grecia, Franţa, Elveţia).
Februarie – Martie 1995
Efectuează o vizită în SUA, la invitaţia Cogresului American.
Mai 1995
Numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă decoraţie a Republicii Franceze.
6 octombrie 1995
Ceremonia acordării Legiunii de Onoare cu grad de ofiţer de către Ambasadorul Franţei la Bucureşti, Bernard Boyer, la sediul Ambasadei Franţei la Bucureşti în numele Preşedintelui Jacques Chirac.
11 noiembrie 1995
Încetează din viaţă la Spitalul Universitar din Bucureşti, ca urmare a neoplasmului pulmonar operat în 1994.
14 noiembrie 1995
Este înmormântat la Cimitirul Belu Catolic, fără funeralii naţionale; sute de mii de români vin să-l conducă pe ultimul drum.
materialul de mai sus este preluat de pe pagina oficială a Fundaţiei Corneliu Coposu