Textul de mai jos a fost scris de Corneliu Coposu și publicat în ziarul Dreptatea la 17 martie 1946, cu un an și patru luni înainte ca Seniorul să fie arestat împreună cu întreaga conducere a PNȚ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău.
DESTUL!
Deschid cu strângere de inimă, în fiecare dimineață, ziarul și rareori îi este dat privirii să nu se împiedice în amănunte care înfățișează domnia atotcuprinzătoare a violenței, peste deprinderile politice ale acestui sezon: arestări, presiuni, bătăi, devastări de cluburi, amenințări oficiale, muncitori împușcați, bătrâni demnitari asasinați de adversarii politici.
În numele „poporului“, în numele „democrației“.
Pe stradă glasurile istovite ale „aderenților“ de ocazie, încărcați în vehicole luate de la rosturile lor își ostenesc răgușeala, – ascultând de porunci vinovate – ca să exprime ura nu știu cui împotriva realităților românești, care nu pot fi dărâmate.
Zidurile lipsite de apărare sunt zugrăvite cu îndemnuri la crimă, cu sentințe capitale dictate de „popor“.
Lozinca vremii este: „jos“ și „moarte“! Iar cei care sătui de spectrul morții încearcă să mai zică și „trăiască“, sunt întemnițați ca huligani.
Megafoanele urlă cuvinte de vrajbă și varsă torente de ură, care sună străin în atmosfera noastră, pălmuind bunul simț și tradiția românească.
În numele „poporului“!
Dar poporul nu este o adunătură, poporul nu pândește pe uliți dosnice cu revolverul încărcat. Nici nu se îndeletnicește cu devastarea.
Poporul românesc, al cărui nume este luat în deșert, la toate colțurile de stradă, de către strategii improvizați ai noilor așezăminte ce se mărturisesc democratice, socotește că datoria lui de căpetenie este să stăruiască în ogorul muncii, să ocolească frământările fără rost.
Tragedia în care ne sbatem, suferințele anilor de război, jertfele inutile și pribegiile, umilințele și desnădejdea sunt, încă prea covârșitoare, ca să ne închipuim că există Român care să nu tremure de durere și amărăciune când se vede din nou copleșit de atâta silnicie, de atâta desfrâu descătușat.
Trecut prin grozăvii fără număr, care l-au înfiorat până în adâncuri, smuls din traiul lui patriarhal, sacrificat în crime istorice pe care le ispășește fără să le fi săvârșit și supus unor grele eforturi, spre a ridica țara la o certitudine de viață, poporul vrea să aibe parte de liniștea și pacea care dovedesc sensul adevărat al vieții.
Poporul care poartă în el continuitatea generațiilor apuse și experiența dramatică a generației de azi nu poate fi smuls din lumea care îi aparține, pentru a fi îndrumat spre o nouă răstignire.
Nu sunt „popor“ acei care au îmbrăcat „armura“ violenței. Nici misticii plini de ură. Și nici profitorii lor.
Deslănțuirea agresivă a câtorva temperamentali violenți umple astăzi spațiul politic îngust al României, cu vuet mare, deformând proporțiile reale și aspectul adevăratelor stări. Ei sunt pescuitori de ape tulburi și urmăresc aventura, anarhia. Puțin le pasă ce urmează după ziua de pârjol. Dacă se prăbușește ceva, ei nu au nimic de pierdut. Dacă se varsă sânge, nu curge sângele lor.
Ei își spun „patrioți“, dar fac tot ce pot ca să-și slăbească patria și să o arunce în hazardul unor răsturnări. Își spun democrați, dar se agită frenetic, pentru a întrona teroarea, ca metodă de guvernământ. Ei se agită pentru o „dreptate“ pe care Românul nu o poate înțelege. Sunt campionii „libertății“ îngrădite de formule împletite în sârmă ghimpată.
În fața acestor formule se înclină astăzi profitorii și imbecilii. Și fanaticii disciplinelor din cărți.
Acești arhangheli ai dezagregării, care socotesc că istoria țării începe cu data nașterii lor, perseverează voluntar cu ferocitate neverosimilă și cu zel macabru, în drumul care duce țara la dezastru. Ei vor să stăpânească, să terorizeze, să smulgă brutal dreptul la viață și libertate al omului pașnic și muncitor.
În fața acestor mititei, travestiți în togă de profeți ai vremurilor viitoare, se ridică neamul nostru, care stă neclintit pe poziția marilor porunci ale destinului românesc; se ridică poporul cel adevărat în toată virtutea lui, în conștiința drepturilor sale, în hotărârea de a-și apăra liniștea și vatra.
E simplă judecata acestui popor, blând și bun, care peregrinează cu amintirea printre ruinele mândrei țări de odinioară. Și este atâta onestitate profundă și atâta sinceritate în gândirea lui, încât numai o dușmănie stranie îi poate opune contradicții de șicană.
Tot în numele „poporului“!
Oare nu a sosit vremea să zicem: destul!
Să se termine vremea pistoalelor, a răngilor și a pumnalelor. Să se isprăvească amenințarea, teroarea, pânda, jocul cu capetele românești!
De mii de ani curățim sgura sufletului românesc de asprimile ei, frânăm pornirile cumplite ale firii, încercăm înălțarea omului, năzuim spre liniștea senină și blândă a vieții trăite în libertate.
Să o luăm de la început?
Dorul de distrugere, ura feroce, crima politică sunt străine de sufletul neamului nostru.
Ne-au umplut de silă și dezgust aceste sălbăticii. Destul!
Corneliu COPOSU – „Dreptatea“, 17 martie 1946
Adaugă un comentariu