Colonia de muncă Capul Midia

Bunicul meu s-a numărat printre deținuții politici care au fost „reeducați prin muncă” la Canal. Din acest motiv am căutat descrieri cât mai cuprinzătoare ale condițiilor inumane la care au fost supuși deținuții. Mai jos am încercat să adun cele mai bune articole pe care le-am găsit din respect și preocupare față de adevărul istoric. Articolele nu îmi aparțin, sursele sunt multiple și am făcut tot posibilul pentru a specifica proveniența articolelor/imaginilor. 

La Canal a fost o adevărată uzină de exterminare. 100.000 de oameni, în mare majoritate deţinuţi politici, au fost concentraţi pe cel mai mare şantier comunist. Condiţiile inumane şi regimul de teroare au dus la moartea a aproape o mie de oameni.

La 25 mai 1949 Consiliul de Miniştri a hotărât demararea lucrărilor pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, începând cu a doua jumătate a anului.

Harta Canalului Dunăre – Marea Neagră (sursa: Academia Civică)

Motivele declarate erau: asigurarea unui transport mai ieftin şi mai rapid pe apă spre Marea Neagră, industrializarea şi dezvoltarea economică a regiunii de Sud-Est a ţării, crearea unei reţele de irigaţii, combaterea secetei şi asanarea văii Carasu.

Forţa de muncă folosită pentru construirea Canalului era împărţită în trei categorii: lucrători liberi, militari şi deţinuţi (politici, administrativi şi de drept comun). Hotărârea Consiliului de Miniştri nu făcea referire la utilizarea deţinuţilor. Având în vedere, însă, că Ministerul de Interne hotăra, la 23 septembrie 1949, „ca toţi deţinuţii din penitenciare să muncească”, iar legislaţia cu privire la înfiinţarea unităţilor de muncă (transformate ulterior în colonii) prevedea „reeducarea” prin muncă, folosirea lor apare ca firească.

Uite dumneata de acolo, ai să mori şi dumnealui are să moară, cu toţii o să muriţi şi au să vină alţii în schimbul dumneavoastră, o să moară şi ei şi aşa mai departe

Liviu Borcea - comandantul coloniei de muncă Capul Midia

Pentru asigurarea acestei categorii de lucrători, de-a lungul traseului Canalului au fost înfiinţate colonii de muncă. Datorită numărului mare de arestări, închisorile deveniseră neîncăpătoare. În aceste condiţii, conducerea MAI a găsit soluţia: „debuşeul era Canalul şi Bicazul, care înghiţeau mulţi deţinuţi”. Prezenţi aici încă din iunie 1949, adică dinaintea începerii lucrărilor propriu-zise, deţinuţii erau consideraţi „forţa de muncă pentru completarea efectivelor muncitoreşti” şi aveau statut de „colonişti MAI”.

În timp, numărul deţinuţilor de la Canal a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită. Internarea în coloniile de pe Canal se făcea în funcţie de necesităţi, colonelul Ilie Bădica (locţiitorul şefului Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă) declarând, în anul 1968, că: „Multe reţineri şi internări erau dispuse în mod cu totul arbitrar. Astfel, directorul general al Canalului Dunăre-Marea Neagră, Gheorghe Hossu, când avea nevoie de braţe de muncă se adresa ministrului Afacerilor Interne căruia îi cerea un număr oarecare de persoane. Acesta din urmă, la rândul său, îi ordona şefului Direcţiei Anchete să asigure numărul de persoane solicitat. Direcţia Anchete repartiza pe regiuni cifra stabilită şi după ce acestea făceau propuneri, pe bază de tabele nominale, cu aprobarea Ministerului, se trecea la reţinerea şi internarea persoanelor în cauză”.

Această practică se instituise în urma discuţiilor din cadrul conducerii MAI (ministrul adjunct Marin Jianu, generalul Alexandru Nicolschi şi colonelul Gavrilă Birtaş) în care se stabilea că vor fi folosite la şantierele de lucru de la Canalul Dunăre-Marea Neagră următoarele categorii de deţinuţi: „condamnaţii pentru port ilegal de armă şi pentru trecere frauduloasă de frontieră, cu pedepse până la 12 ani, condamnaţii cu pedepse până la 10 ani, pentru infracţiuni politice ca uneltiri împotriva ordinii sociale şi anume: răspândirea de zvonuri sau informaţii false, privitoare la situaţia economică a ţării, nemulţumiri ale populaţiei etc. (art. 198 CP); instigarea locuitorilor de a se ridica contra ordinii constituţionale şi sociale şi uneltirea contra ordinii sociale (art. 207-209 CP); încercarea de a provoca răzvrătire (art. 210 CP); producerea dezordinii în stat prin uzurparea de funcţii militare (art. 121 CP); crimele şi delictele prevăzute în art. 213 şi 214 CP, omiterea denunţării infracţiunilor contra liniştii publice (art. 337 CP) adică a asocierii pentru comiterea de crime şi delicte (art. 315 CP), a organizării în formaţiuni militare fără încuviinţarea autorităţilor (art. 326 CP), a fabricării, transportării şi păstrării de arme şi explozibile (art. 335 CP); aţâţarea contra liniştii publice, adică purtarea de embleme, steaguri, uniforme nepermise de lege, îndemnarea la dezordine (art. 232-234 CP şi 328, 329, 331 CP); strângerea, fabricarea, transportarea sau păstrarea în mod clandestin de arme, muniţii de orice fel, maşini infernale etc. în scop de a le întrebuinţa el însuşi (sic!) sau a le da făcătorilor de rele (art. 335- 336 CP); răspândirea de publicaţii interzise, adică reproducerea, vânzarea sau distribuirea de scrieri, desene sau imprimate, interzise de autorităţile în drept etc. (art. 325 CP); instigarea publică, adică instigarea directă a publicului la nesupunere către legi (sic!) sau către autorităţi sau la comiterea de crime sau delicte (art. 327 CP), precum şi încercarea de a întreprinde sau întreprinderea de acţiuni împotriva formei de guvernământ democratice; injuria rasială, adică atingerea în orice mod a onoarei sau prestigiului naţionalităţilor conlocuitoare sau unei persoane şi aplicarea de tratamente diferenţiate pe temeiul de rasă, limbă etc. (art. 327bis şi 330 CP)”. Deşi această înşiruire face referire la un număr destul de mare de infracţiuni, se observă cu uşurinţă că autorităţile vizau doar opoziţia faţă de regimul comunist. Activitatea coloniilor de muncă de la Canal era gestionată de Serviciul de Coordonare Constanţa, în funcţie de ordinele şi instrucţiunile primite din partea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă.

O stenogramă a şedinţei din 2-3 iunie 1952, pe care Marin Jianu (ministru adjunct al Afacerilor Interne) a ţinut-o cu reprezentanţii conducerii forţelor de muncă ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor de pe şantierele Canalului, consemnează următoarele instrucţiuni: „(…) lucrăm cu deţinuţi politici, cu deţinuţi de drept comun, cu elemente duşmane de clasă pe care justiţia i-a pedepsit şi ei muncesc la munca organizată (sic!) care are scopul ca mâine, când vor ieşi în societate, să iasă (sic!) cu altă mentalitate creată prin munca ce o prestează aici”.

Dintre coloniile de muncă ale Canalului, la Peninsula, Castelul, Galeşul, Midia şi Cernavodă majoritatea deţinuţilor era internată din motive politice. Colonia de muncă Capul Midia s-a detaşat printr-un procent al mortalităţii extrem de ridicat faţă de celelalte locuri de detenţie de la Canal, din cauza muncii extenuante, alimentaţiei precare, bătăilor şi atrocităţilor comise aici. Dacă în alte colonii de muncă de la Canal procentul de mortalitate era între 1 şi 4%, la Capul Midia acesta a fost, în perioada noiembrie 1952-februarie 1953, de 17%.

Comandant al Coloniei de Muncă UM 0837 (Capul Midia) a fost, în perioada 1 februarie 1951- 17 iunie 1953, locotenentul-major Liviu Borcea. Având ca studii patru clase elementare, trei clase la şcoala de meserii şi calificarea de brutar, Liviu Borcea a fost exclus din PMR în aprilie 1950 din cauza unor delicte de natură economică. După acest episod, brutarul a fost încadrat la Direcţia Unităţilor de Muncă, la 23 iunie 1950, cu gradul de locotenent-major şi trimis la Canal pe post de comandant, fără să fi avut nici un fel de experienţă într-o astfel de funcţie. În urma unei sesizări adresate ministrului de interne generalul-maior Pavel Ştefan, cum că Liviu Borcea are o atitudine nepermisă în colonie, au început cercetările privind situaţia de la Capul Midia. În ziua imediat următoare luării acestei decizii, adjunctul ministrului de interne, generalul-maior Mihail Burcă, a fost trimis în inspecţie la Capul Midia. Refuzându-i-se ieşirea la raport, Liviu Borcea a încercat să se sinucidă, înghiţind 35 pastile de Luminal. Primul ajutor i l-au acordat medicii deţinuţi ai coloniei, apoi a fost transportat la Spitalul din Năvodari. Ancheta începută imediat după aceste evenimente a ajuns la concluzia că Liviu Borcea era vinovat de a atitudine injustă faţă de cadrele din subordine, neexecutare de ordin şi aplicarea unui regim inuman deţinuţilor. Prin ordinul nr. 0021031 din 17 iunie 1953 semnat de ministrul afacerilor interne, Liviu Borcea a fost destituit de la conducerea coloniei Capul Midia. Cercetările au continuat şi, la 30 octombrie 1954, Procuratura Militară pentru Unităţile MAI a întocmit un rechizitoriu complet. Acuzaţiile aduse erau: agitaţie publică şi abuz de autoritate, dispunându-se trimiterea acuzatului în judecată. Din materialele anchetei am putut desprinde o serie de mărturii relevante pentru a ilustra regimul de muncă şi alimentaţie, asistenţa sanitară şi pedepsele aplicate deţinuţilor.

Atitudinea comandanţilor de colonii era susţinută şi chiar încurajată de superiori din Ministerul Afacerilor Interne. Alexandru Drăghici, în timpul vizitei din primăvara anului 1952 pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, s-a ocupat îndeosebi de situaţia coloniilor de muncă şi secţiilor de penitenciare. Fiind informat că datorită numărului mare de deţinuţi şi internaţi nu se puteau asigura condiţii bune de cazare şi hrană, astfel încât randamentul în muncă era scăzut, Drăghici a reproşat că regimul deţinuţilor era, nici mai mult, nici mai puţin, decât unul „boieresc”, că acolo nu era de fapt „o puşcărie”, că se manifesta multă bunăvoinţă faţă de deţinuţi, iar aceştia trăiau mai bine decât ostaşii care îi păzeau. În plus, i-a avertizat pe şefii unităţilor de pază că era nemulţumit de atitudinea care se manifesta faţă de deţinuţi şi internaţi, pretinzând că nu exista suficientă severitate, ordonându-le să înceteze a se mai purta „cu mănuşi” faţă de cei internaţi. Sugestivă este şi intervenţia lui Marin Jianu în şedinţa din 2-3 iunie 1952: „va trebui, tovarăşi, ca vigilenţa şefilor de sectoare, vigilenţa comandanţilor de unităţi, vigilenţa organelor de partid, organelor sindicale şi în general vigilenţa pe şantierele Canalului să nu dispară nici un moment, fiindcă duşmanii aceştia, cum aţi observat, nu au altă treabă decât a gândi, cum au gândit înainte de a fi aici, de a sabota, de a unelti, de a face jocul lor; dacă nu suntem atenţi, lăsăm pe aceşti duşmani să-şi facă jocul. De aceea, atrag atenţia ca în organizarea muncii pe şantiere să se ţină cont de elementele cu care lucrăm; să simtă aceşti oameni că fac închisoare”.

La sosirea în colonie deţinuţii aflau de la Liviu Borcea care le va fi soarta: fie munceau să depăşească norma, fie îi aştepta cimitirul de la Năvodari. Deţinuţii de la colonia Capul Midia lucrau pe mai multe şantiere ale Canalului. Ordinul de front nr. 66 din 3 februarie 1953 prezintă aceste puncte şi programul de lucru: „ecluza schimbul I la ora 5 va ieşi din colonie, timp de îmbarcare 15 minute; ecluza II va ieşi din colonie la ora 17, timp de îmbarcare în vapoare 15 minute; baracamente Năvodari ieşire pe poartă la ora 5, timp de îmbarcare în vagoane 15 minute; şantierul <<luminiţa>> ieşire pe poartă la orele 6, timp de îmbarcare în vagoane 15 minute; terasament şosea ieşire pe poartă la ora 6, îmbarcarea în vagoane 15 minute; şantierul balastare piatră, ieşirea din colonie la ora 6, timp de îmbarcare 15 minute; cariera de piatră ieşirea din colonie la ora 6, timp de îmbarcare 15 minute; şantierul betonaj schimbul I ieşirea la ora 5:45, îmbarcare în 15 minute, schimbul II ieşirea la 13:40. Ambele schimburi vor intra în muncă normală”. Mărturia deţinutului Gheorghe Blândea redă programul unei zile de muncă:

Erau două ture. Ne sculam la ora 3 noaptea, până la 4 luam ceaiul, apoi ne încolonam pe platou, apoi ieşeam şi eram îmbarcaţi la tren şi la ora 6 fix eram pe şantierele de lucru. Munceam până la orele 14, când ni se aducea masa care se lua până la ora 15, în care timp se făcea din nou apelul. De la 15 până la 18 lucram apoi în continuu. La orele 18 eram îmbarcaţi în tren şi cam la ora 20 eram în colonie. Imediat ni se servea masa de seară şi cam pe la orele 21 ne culcam, iar când veneam seara de la muncă, ne punea (Liviu Borcea – n.n.) să cărăm lemne în spate cu scopul de a ne extenua. În decembrie şi ianuarie au fost scoşi oameni la lucru fără încălţăminte.

Normele repartizate deţinuţilor de la Canal nu erau aceleaşi cu ale lucrătorilor liberi. Corneliu Coposu, închis la Capul Midia în perioada decembrie 1950-iunie 1952, afirma că normele deţinuţilor erau de două ori mai mari decât cele oficiale fixate de Ministerul de Construcţii. Aceste norme „speciale” erau stabilite de Ministerul Afacerilor Interne, dar de comun acord cu Direcţia Generală a Canalului. Astfel, Marin Jianu preciza: „Deţinuţii trebuie să muncească cu norma dată de noi; această normă să fie reală, să nu existe umflări de situaţii. Nu avem interes în a înşela; pe cine înşelăm? Statul? Construcţia Canalului…? Normele, tovarăşi, care se fixează la deţinuţi este o greşeală ca ei să cunoască (sic!) normele Canalului. Noi folosim normele Canalului şi le dăm lor alte norme; ne ghidăm după ele. Astăzi se pune (problema – n.n.) în faţa noastră de a da maximul de randament. Trebuie să fiţi atenţi ca fiecare om să fie folosit…”. În realitate, pe unele şantiere normele depăşeau cu aproximativ 60% capacitatea de muncă a deţinuţilor, astfel încât erau aproape imposibil de îndeplinit în condiţiile de echipare, climă, alimentaţie şi stare fizică a acestora. Directorul Direcţiei Coloniilor de Muncă din acea perioadă, colonelul Ioan Slobodă, declara că, în general deţinuţii trebuiau să lucreze nouă ore. Aceasta nu era însă posibil din cauza personalului insuficient al penitenciarelor care nu putea asigura paza. Uneori, când erau lucrări urgente, se lucrau 10 sau 11 ore. Acest program depindea de Direcţia Generală a Canalului şi era stabilit în funcţie de lucrările care trebuiau realizate. Totul depindea de înţelegerea cu comandanţii de colonii. Erau şi locuri în care se lucra 5-6 ore, din cauza distanţei până la locul de muncă sau din lipsa materialelor.

Datorită volumului mare de muncă, forţa de lucru trebuia exploatată la maxim. De aceea în vara anului 1952, adjunctul ministrului afacerilor interne, Marin Jianu, a hotărât că şi cei bolnavi aveau obligaţia să efectueze o jumătate de normă. Periodic erau organizate şedinţe de lucru în care se analiza mersul lucrărilor Canalului şi îndeplinirea planului. La o astfel de şedinţă, în toamna anului 1952, constatându-se nerealizarea planului, Direcţia Canalului a stabilit ca deţinuţii să muncească în două schimburi a câte 12 ore zilnic, adică 24 de ore din 24. Se lucra chiar şi duminica, deoarece „Regulamentul prevedea repaus săptămânal, nu duminical”, iar deţinuţii care nu-şi îndeplineau norma lucrau peste timpul stabilit. Fiind criticat în mai multe rânduri că nu a îndeplinit planul de muncă, comandantul coloniei Capul Midia, locotenentul-major Liviu Borcea, a încercat prin orice mijloace să readucă colonia în rândul celor fruntaşe. Unul dintre medicii deţinuţi de la Capul Midia declara că: „deţinuţii erau scoşi la muncă (în mod – n.n.) continuu, atât ziua, cât şi noaptea şi în toate duminicile, fără nici un fel de repaus, atât pe ploaie, furtună sau zăpadă şi, când noaptea târziu ne întorceam de pe şantier, complet uzi şi îngheţaţi, eram introduşi în barăci şi înghesuiţi unii lângă alţii, pe nişte priciuri de lemn, fără să ni se permită să ne uscăm îmbrăcămintea, astfel că dormeam cu vestmintele ude, iar dimineaţa plecam din nou pe şantier, cu îmbrăcămintea neuscată şi cum era timp de iarnă, îmbrăcămintea de pe noi îngheţa”.

În legătură cu regimul aplicat deţinuţilor, Corneliu Coposu îşi amintea:

La Capul Midia, unde lagărul era condus de un comandant cu numele Borcea, cam 70 de oameni au paralizat datorită supraefortului pe care îl reclamau torţionarii ce stăteau cu biciul la spatele nostru, obligându-ne să muncim cu mult peste puterile pe care le aveam.

În plus, cei care nu-şi îndeplineau norma, fiind slăbiţi sau bolnavi, erau ţinuţi pe şantiere până la 36 de ore în continuu, de multe ori fără a primi raţia de mâncare la timp. Măsurile luate de Liviu Borcea, chiar dacă erau inumane, aveau acoperire legală. În art. 116 al „Regulamentului de Funcţionare al Direcţiunii Generale a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă” din 1952, se preciza că una dintre atribuţiile comandantului de colonie de muncă este aceea de a asigura îndeplinirea şi depăşirea planului de lucru (se subînţelege că nu contau mijloacele). La fel, „Ordinul cu privire la organizarea a două regimuri speciale pentru deţinuţii politici” din 1 noiembrie 1952, prevedea ca internaţii să „beneficieze” de regimuri diferenţiate şi anume: „un regim mai aspru pentru deţinuţii periculoşi, legionarii, instigatorii, recalcitranţii, sabotorii, precum şi cei ce nu vor să muncească şi vor fi încadraţi în detaşamente de muncă separată, unde vor avea ca şefi de detaşament pe cei mai buni miliţieni şi un alt regim mai puţin aspru pentru deţinuţii care nu sunt periculoşi, care obţin rezultate în muncă şi au o comportare bună”. Teama de a nu se afla ceea ce se întâmpla în coloniile de muncă a determinat interzicerea cu desăvârşire a prezenţei deţinuţilor în aceleaşi sectoare cu muncitorii liberi.

Acelaşi Ordin al MAI stipula ca pentru deţinuţii care-şi depăşeau norma şi aveau o comportare bună să se amenajeze o baracă specială „cu paturi separate”, să se facă propuneri de micşorare a pedepselor, acestea reprezentând „un puternic stimulent în muncă” pentru toţi deţinuţii41. De asemenea, dreptul la vorbitor şi la primirea de pachete era respectat doar dacă se îndeplinea norma. Tot un stimulent pentru deţinuţi era considerată şi hrana, care trebuia distribuită numai în raport cu felul în care îşi îndeplineau sau depăşeau normele date. Aceasta trebuia „organizată în aşa fel încât deţinuţii să simtă că cine nu munceşte nu mănâncă”.

În ianuarie 1953 la o conferinţă organizată la Ministerul Afacerilor Interne la care au participat, pe lângă Pavel Ştefan (ministrul de interne), colonelul Ioan Slobodă (directorul Direcţiei Colonii de Muncă) şi comandanţii, şefii birourilor operative şi şefii birourilor producţie din coloniile de muncă, s-a hotărât împărţirea deţinuţilor în trei categorii. Hrana se distribuia în funcţie de aceste trei categorii. Conform ordinului, din prima categorie făceau parte deţinuţii care depăşeau normele cu peste 130% şi aveau cel puţin 3200 calorii la masă (hrana în plus o primeau în dauna celor care nu îndeplineau norma sau li se dădeau cartele valorice cu care luau alimente de la magazinul coloniei). A doua categorie cuprindea deţinuţii care îşi îndeplineau norma 100% şi care primeau o raţie sub 3000 de calorii, iar în ultima categorie se încadrau deţinuţii care munceau sub normă; ei nu aveau dreptul la hrană constând în mai mult de 2400 de calorii. Întors de la şedinţă, Liviu Borcea a supralicitat Ordinul MAI în prezentarea făcută angajaţilor coloniei şi a stabilit ca din prima categorie să facă parte deţinuţii care îşi depăşeau norma cu 160%, iar din ultima cei care nu-şi îndeplineau norma, chiar dacă erau bătrâni sau bolnavi.

Tot ce este bun mai întâi să mănânce cadrele şi pe urmă deţinuţii…

Ioan Slobodă - directorul Direcţiei Colonii de Muncă

Constatând deprecierea accentuată a stării fizice a deţinuţilor, după un timp, la propunerea locotenent-colonelului Crăciun, ultima categorie de hrană a fost desfiinţată. Masa unui deţinut de la colonia Capul Midia era compusă din: 200g de pâine, pentru cei care nu lucrau, şi 700g de pâine pentru cei care îşi îndeplineau norma şi o ciorbă numită de deţinuţi cu ironie „Ciorba Midia” care, conform declaraţiei deţinutului Ştefan Tincu, provoca dizenterie. În plus, Liviu Borcea afirma că directorul Direcţiei Colonii de Muncă le-a indicat comandanţilor de colonii de la Canal ca „tot ce este bun mai întâi să mănânce cadrele şi pe urmă deţinuţii”, popota fiind bine alimentată prin transferul de alimente (untură de porc, oţet, carne şi zarzavaturi) din cota deţinuţilor. Declaraţia medicului deţinut Alexandru Popovici cu referire la starea de lucruri din colonia Capul Midia după aplicarea acestor ordine este dramatică:

Locotenentul-major Borcea, în afară de faptul că se purta brutal cu deţinuţii, pe care îi bătea zilnic, fără nici un motiv, practica în acelaşi timp şi o altă metodă de terorizare a deţinuţilor şi anume metoda înfometării. Nu cunosc care era ordinul Ministerului în legătură cu drepturile de hrană, ştiu doar atât, că toată iarna, din ordinul locotenentului major Borcea, ni se dădea ca hrană numai năut, arpacaş şi o ciorbă de ceapă. Din cauza eforturilor supraomeneşti la care eram supuşi la muncă, a frigului şi a statului în picioare, foamea în rândul deţinuţilor devenise atât de chinuitoare, încât deţinuţii erau nevoiţi să se hrănească cu ierburi, rădăcini şi chiar cu diferite animale ca: pisici, câini, şerpi, broaşte etc. Chiar eu personal, pentru a-mi potoli foamea, am strâns iarbă de pe jos şi am mâncat-o, numai ca să am ceva în stomac.

Şi Corneliu Coposu a relatat o imagine asemănătoare din timpul detenţiei sale la colonia Capul Midia:

Deţinuţii, înnebuniţi de foame recurgeau la cele mai năstruşnice metode de supraalimentare şi anume : mâncau iarbă, mâncau câini, pisici vânate pe cuprinsul canalului sau din comuna învecinată Năvodari. S-au mâncat şi larve de cărăbuşi şi tot felul de plante şi vietăţi care erau socotite nutritive pentru salvarea vieţii sau pentru prelungirea agoniei.

Cu toate că Liviu Borcea a afirmat că a treia categorie de deţinuţi a fost desfiinţată, în realitate aceasta continua să existe sub numele de „secţie disciplinară”. Regulamentul prevedea organizarea „secţiei disciplinare” pentru deţinuţii care în mod repetat nu-şi îndeplineau norma de muncă sau comiteau diverse abateri, aşadar aceleaşi premise ca în cazul „categoriei a treia”. La colonia Capul Midia această secţie era organizată într-o baracă adeseori suprapopulată, în care deţinuţii trăiau în condiţii inumane: dormeau pe jos şi fără saltele, erau bătuţi în mod îngrozitor din ordinul comandantului de către un brigadier deţinut de drept comun sau de miliţienii care-i păzeau, nu aveau voie să iasă afară şi erau obligaţi să-şi facă necesităţile în baracă în nişte tinete pe care le aruncau la două-trei zile, iar cei consideraţi periculoşi erau legaţi cu lanţuri; erau scoşi la muncă şi primeau hrană de cea mai proastă calitate, iar dacă nu-şi îndeplineau normele erau ţinuţi pe şantiere până la 24 de ore, fără să primească mâncare.

Porţiile lor constau într-un sfert de pâine şi li se tăia dreptul la pachet şi la felul doi de mâncare; timp de două-trei luni primeau numai varză de calitate inferioară, fără carne şi grăsime, după care urma o altă perioadă când li se dădea numai mazăre stricată. Din aceste motive mulţi deţinuţi s-au îmbolnăvit şi, fiind lipsiţi de asistenţă medicală, cei mai mulţi au murit. În afară de ameninţarea încadrării în secţia disciplinară, pedepsele asupra deţinuţilor constau şi în bătăi inumane, aplicate de însuşi comandantul coloniei, locotenentul-major Liviu Borcea, urmat şi de alte cadre din subordine. Declaraţiile martorilor (deţinuţi, dar şi angajaţi ai coloniei), deşi probabil exagerate într-o oarecare măsură, dau o imagine terifiantă a situaţiei de la Capul Midia.

Sublocotenentul Alexandru Bâzu şi plutonierul Gheorghe Pârjoleanu au dat declaraţii asemănătoare despre bătaia deţinuţilor. Ei afirmau că Liviu Borcea bătea deţinuţii chiar în biroul său până când aceştia îşi pierdeau cunoştinţa, după care îi scotea afară plini de sânge. În aprilie 1952 a scos din dormitoare două detaşamente de deţinuţi, i-a încolonat şi a început să-i bată pe rând începând din flancul drept şi continuând până la ultimul deţinut din flancul stâng, doborându-i la pământ plini de sânge, fără ca nimeni să ştie motivul. Tot fără motiv l-a lovit şi pe Gheorghe Blindea, care încerca să- şi schimbe la magazie bocancii rupţi.

Deţinutul Ion Lepădatu a fost bătut de comandantul coloniei până când a vărsat sânge şi nu a mai fost apt de muncă; după bătaie a fost băgat la carceră pentru opt zile pe timp de iarnă, după care a fost bătut din nou şi ţinut încă o zi şi o noapte la carceră, fără mâncare. Brutalitatea lui Liviu Borcea mergea până acolo încât îi agresa chiar şi pe deţinuţii de la infirmerie, pe motiv că erau bolnavi şi lipseau de la muncă de prea mult timp. Spre exemplu, deţinutul Ene a fost bătut cu un ciomag pentru că a afirmat că este bolnav de ulcer, iar pentru că în infirmerie paturile erau prea apropiate l-a lovit şi pe Ion I. Niculae care, din această cauză, a mers şchiop două săptămâni. Un caz aparte este acela al deţinutului Tănase Udrea care a fost acuzat de către Liviu Borcea, dar şi de sublocotenentul Grigore Lupu (şef al Biroului Operativ), că simulează nebunia încercând să se sustragă de la muncă. Pentru a-l „demasca”, Liviu Borcea l-a bătut în carceră cu o anvelopă udă, iar altă dată, la infirmerie, cu o scândură. Medicul deţinut Ştefan Niţescu declara că şi subalternii lui Liviu Borcea loveau deţinuţii chiar pe şantiere atunci când li se părea că munca nu se desfăşura într-un ritm rapid. Chiar Liviu Borcea spunea că băteau şi cadrele din subordinea sa, recunoscând că erau influenţate de comportamentul său. Subordonaţii săi precum locotenentul Tarfin Chiş şi sergentul Mircea Oancea au legat un deţinut de mâini şi l-au bătut în timpul unei anchete, faptă pedepsită cu cinci zile de arest63. Învinuit de tratamentul inuman aplicat deţinuţilor, Liviu Borcea a încercat să se dezvinovăţească declarând că: „nu neg că nu am bătut câte un deţinut înainte de a avea Ordinul tovarăşului Ministru Pavel Ştefan în acest sens, dar de la prelucrarea Ordinului m-am ferit ca de foc de acest lucru şi nu am mai lovit nici un deţinut. De lovit i-am lovit pe deţinuţii care erau obraznici faţă de mine sau de cadre şi în special pe simulanţi cu care mijloc am demascat şi am făcut să muncească pe atunci (sic!)”.

Se face referire la Ordinul MAI nr. 005163 din 6 februarie 1953, semnat de către ministrul afacerilor interne, general-maior Pavel Ştefan. Constându-se că în unele penitenciare, lagăre şi colonii de muncă personalul din corpul sergenţilor şi ofiţerilor, precum şi unii comandanţi întrebuinţau bătaia împotriva deţinuţilor şi internaţilor ca „mijloc de imprimare a disciplinei în rândul acestora”, în Ordin se condamna folosirea forţei precizându-se: „aceste procedee nu ne aparţin nouă, ele nu ajută la reeducarea deţinuţilor”. Se sublinia necesitatea ca şefii locurilor de detenţie să înţeleagă faptul că centrele aveau drept scop „reeducarea prin muncă a acelora care au călcat legile RPR, au manifestat acte duşmănoase contra regimului căutând să lovească în cuceririle poporului muncitor şi să-l împiedice în munca paşnică de construire a socialismului”. Prin urmare, se interzicea cu desăvârşire folosirea bătăii şi lovirea deţinuţilor de către cadrele MAI, cât şi de alţi deţinuţi cu diferite munci de răspundere. Pedepsirea deţinuţilor urma să se facă numai la propunerea personalului coloniei, lagărului sau penitenciarului de către comandant sau locţiitorul său, iar cei care nu respectau ordinul erau anchetaţi. Se mai preciza că „deţinuţilor care se vor dovedi indisciplinaţi sau încearcă să saboteze producţia li se vor aplica măsurile disciplinare prevăzute în Regulamentul Interior asupra aplicării regimului penitenciar, precum şi măsurile disciplinare prevăzute în instrucţiunile pentru aplicarea regimului deţinuţilor care au fost prelucrate în şedinţa din 20 ianuarie 1953” (se făcea aluzie la înfiinţarea celor trei categorii de deţinuţi). Chiar şi după intrarea în vigoare a Ordinului care interzicea bătaia, Liviu Borcea a continuat să lovească în mod crunt pe deţinuţii care nu puteau munci şi să-i trimită la lucru în frig şi pe ploaie chiar şi pe cei care erau bolnavi în stare gravă, astfel încât ajunsese spaima tuturor deţinuţilor, numai simpla lui apariţie insuflând groaza69. Şi trimiterea la carceră era pedeapsa pe care Liviu Borcea o aplica după bunul său plac.

Doctorul Ştefan Niţescu declara că: „au fost cazuri de pedepse în care deţinuţii erau ţinuţi pe timp de iarnă la carceră aproape fără îmbrăcăminte”. El relata că, în una din zile, la întoarcerea de la muncă, tot detaşamentul de 40 deţinuţi din care făcea parte a fost reţinut la poarta coloniei din ordinul locotenentului major Borcea şi trimis la carceră, timp de 24 de ore într-o încăpere de 2/3m; din cauza lipsei de aer unii deţinuţi au fost scoşi de acolo în stare de leşin. În fiecare colonie de muncă exista o infirmerie unde lucrau angajaţi ai MAI sau medici din rândul deţinuţilor, în funcţie de personalul existent. În perioada în care comandant al coloniei Capul Midia a fost Liviu Borcea, medicii deţinuţi care acordau îngrijiri medicale au fost: Liviu Radu (medic chirurg, a lucrat la infirmeria coloniei din mai 1950 până în iunie 1953), Ştefan Niţescu (infirmier, apoi medic al coloniei până în septembrie 1953) şi Alexandru Popovici (din aprilie până în septembrie 1953). Odată cu înfiinţarea Coloniei Năvodari, la 24 februarie 1953, pentru scurtarea distanţei până la locul de muncă, deţinuţii apţi de lucru au fost mutaţi în noua colonie, la Capul Midia rămânând cei bătrâni şi bolnavi.

Lipsa alimentaţiei, a unui tratament medical adecvat, eforturile fizice foarte mari la care au fost supuşi, condiţiile de muncă şi viaţă au dus la o mortalitate foarte mare în rândul deţinuţilor. Chiar dacă în declaraţiile martorilor numărul decedaţilor variază, cert este că rata mortalităţii la colonia Capul Midia a fost ridicată şi recunoscută ca atare chiar de către conducerea MAI. Rata mortalităţii era, în general, de 17%, mai ridicată decât în celelalte colonii de pe Canal, apogeul fiind atins în iarna 1952- 1953, când erau zile în care mureau şi 5-6 deţinuţi. Cât timp Liviu Borcea a fost comandant al coloniei, la Capul Midia au decedat în jur de 200 de deţinuţi. În cadrul anchetei, Liviu Borcea a justificat faptele care i s-au imputat. El afirma: „Prin muncă neobosită de zi de zi în timp de trei ani împliniţi am reuşit să mă ţin mai tot timpul printre coloniile fruntaşe, lucru ce a rezultat din toate circularele Centrului de Coordonare Constanţa săptămânale. La Colonia Capul Midia în proporţie cu celelalte colonii, abaterile cadrelor şi ale deţinuţilor au fost mult mai mici faţă de alte colonii, doleanţele cadrelor deşi cu greutate, totuşi au fost rezolvate în limita puterii noastre, din care motive au fost cele mai puţine tendinţe de demisionare a cadrelor faţă de alte colonii, în timp de trei ani nu am avut nici o evadare din nici o colonie, aveam de acum o vechime destul de mare unde am trăit într-o viaţă retrasă de lumea civilizată ca să mai fiu şi eu adus şi la viaţa de oraş, mai ales că toate cadrele tinere de la Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă ce veneau în control de sprijin, nu ştiau cum să fugă mai de grabă de acolo şi spuneau că ei n-ar face serviciu acolo unde eu îmi făcusem trei ani neschimbat faţă de toate cadrele avute în subordine care de acum toţi au fost schimbaţi pe la alte munci. Mă ştiam trup şi suflet numai pentru partid, clasa muncitoare şi patrie, am muncit cât m-au ajutat puterile cu scopul ca să mă pot şi eu reabilita faţă de lipsurile pentru care am fost exclus din partid, crezând că se va ocupa cineva şi de mine în această problemă, dar nu s-a ocupat nimeni, iar cadrele din subordinea mea au profitat cu vârf şi îndesat că nu-s membru de partid că nu puteam să iau parte la nici o şedinţă a UTM şi când arătam câte o lipsă a câte unui UTM-ist, apoi îmi spunea să nu-l critice ori şi cine care cel puţin nici UTM-ist nu este, cazul slt. Bâzu Alexandru care atitudine a fost auzită de slt. Popescu şi nu a fost combătută şi altele”.

Cu ocazia unei şedinţe de judecată avocatul lui Liviu Borcea a arătat că „intenţia inculpatului a fost de a mări producţia prin orice mijloace şi nicidecum a aduce prejudicii puterii de stat”. Completându-şi avocatul, Liviu Borcea a susţinut că în activitatea pe care a dus-o în cadrul coloniei de muncă Capul Midia din 1952 „s-a condus numai după orientări personale, neavând nici un ajutor şi nici un regulament mai ales în ce priveşte conducerea unei colonii în care se găseau deţinuţi politici despre care a auzit că erau duşmani ai regimului şi cu care ştia din auzite că trebuie să realizeze lucrări socialiste împotriva vederilor burgheziei”. Chiar şi mortalitatea deosebit de ridicată de la colonia Capul Midia putea fi explicată. Liviu Borcea spunea că: „nu cred că se datoreşte (sic!) măsurilor luate de mine care de fapt au fost măsuri ordonate de sus, ci cred că mortalitatea mare trebuie căutată în vârsta lor înaintată şi în putreziciunea lor cu mii de diagnostice constatate de medicii coloniilor şi medici ai MAI care au fost pentru clasarea lor ca inapţi pentru munci”.

Fostul comandant al coloniei Capul Midia a fost anchetat în stare de libertate, fiind arestat abia la 1 decembrie 1954 la Turda şi încarcerat la Jilava la 3 decembrie, cu numărul matricol 3585/195483. Din caracterizarea întocmită de Penitenciarul Jilava reţinem că Liviu Borcea nu a fost scos la lucru niciodată deoarece era în stare de prevenţie, a ajutat administraţia penitenciarului, demascând pe unii deţinuţi „recalcitranţi” şi a făcut greva foamei în perioada 5 ianuarie – 3 februarie 1956, pe motivul că este nedreptăţit şi că doreşte să stea de vorbă cu un delegat de la CC al PCR, apoi a declarat greva setei pe 17 ianuarie 1956, pe motiv că se strâng referinţe despre el de la deţinuţii pe care i-a avut sub comandă. Liviu Borcea a fost condamnat prin Sentinţa nr. 602 din 4 iunie 1956, emisă de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară Bucureşti la 25 ani muncă silnică şi confiscarea averii pentru „crima de aducere de prejudicii puterii de stat”. În rechizitoriu se consemna faptul că „nu sunt probe împotriva lui Borcea că în urma bătăilor, schingiuirilor şi relelor tratamente aplicate de el deţinuţilor să fie dovedit cu nume că a decedat vreun deţinut”. Inculpatul a înaintat recurs care a fost respins prin Sentinţa din 21 august 1956. Cazul Liviu Borcea nu a fost singular, multe cadre ale MAI angajate în colonii de muncă au fost judecate şi condamnate pentru fapte asemănătoare; este cunoscut, de exemplu, procesul de la colonia de muncă Salcia. Pentru evitarea producerii de incidente (răzbunări personale) în penitenciarele în care erau închişi împreună cu foşti internaţi din coloniile de muncă la care lucraseră, din dispoziţia lui Alexandru Drăghici (ministrul de interne) condamnaţii, foste cadre MAI, au fost mutaţi într-un penitenciar separat, la Ocnele Mari.

Liviu Borcea a fost eliberat conform Ordinului Ministrului MAI nr. 0147232 din 25 august 1957, pe motiv că „în timpul detenţiei a prezentat semne de reabilitare” şi reîncadrat în MAI cu acelaşi grad pe care l-a avut în perioada anterioară, primind funcţia de ajutor de serviciu al comandantului Penitenciarului din Cluj, Secţia Minori.

Lucrările desfăşurate la Canal în perioada 1949-1953 au avut ca rezultat eliminarea unui număr mare de dizidenţi şi crearea unor cadre devotate partidului. Chivu Stoica spunea: „lucrarea (Canalul – n. n.) are o importanţă istorică şi, practic, construirea socialismului se face prin construcţii de asemenea anvergură, care schimbă nu numai înfăţişarea economică a regiunii, dar şi mentalitatea oamenilor, pentru că acest şantier va fi un laborator unde se vor crea cadre, se vor face şcoli de pregătire tehnică etc. Este una din posibilităţile prin care partidul nostru poate crea cadrele de care avem nevoie”. Pe toată perioada existenţei Canalului partidul, prin Ministerul Afacerilor Interne, a încurajat tacit comportamentul brutal al celor desemnaţi să conducă coloniile de muncă. De altfel, nu întâmplător în aceste funcţii erau numiţi oameni cu diferite probleme (politice, sociale sau psihice). Profitând de problemele lor şi de faptul că nu erau nişte personaje importante liderii comunişti i-au îndepărtat fără probleme în momentele în care era necesar să mimeze respectarea drepturilor omului în locurile de detenţie. Un astfel de moment a fost anul 1953, când au fost destituiţi, judecaţi şi condamnaţi mai mulţi comandanţi de colonii de muncă. Pentru ei, însă, regimul de detenţie a fost diferit faţă de cel al deţinuţilor de rând, MAI organizând o închisoare specială (la Ocnele Mari). Mai mult decât atât, în 1957 ei au fost eliberaţi şi reîncadraţi în sistem.

Cazul Liviu Borcea este reprezentativ pentru situaţia din acei ani. Cu o educaţie precară, exclus din partid şi trimis la Canal pe un post de conducere, el face totul pentru a fi reabilitat. Pentru că cei mai mulţi dintre deţinuţii de la Capul Midia erau consideraţi „duşmani ai poporului” nici o măsură care avea drept scop îndeplinirea planului nu era prea aspră. Iar Liviu Borcea a excelat prin metodele de constrângere a deţinuţilor. Deşi judecat şi condamnat la 25 ani de închisoare, în 1957 Liviu Borcea a fost eliberat pentru că partidul nu se putea lipsi de serviciile unui om care îşi dovedise din plin devotamentul.

Publicat în Arhivele Securităţii, 1, Bucureşti, Ed. Nemira, 2004, pp. 94-115.

Uzina de exterminare de la canal

Florian Cormoş, torţionarul acuzat acum de crime oribile nu este singurul comandant care a activat în cadrul lagărelor de muncă forţată de la Canalul Dunărea – Marea Neagră. Liviu BorceaAugustin Albon, Ştefan Georgescu sau Marin Constantinescu sunt doar câteva din numele comandanţilor în mandatul cărora sute de deţinuţi poltici au murit în urma torturilor.

La Canal, despre care deţinuţii politici care au supravieţuit spun că a fost o adevărată uzină de exterminare, au muncit peste 100.000 de români. Numărul morţilor nu este nici acum stabilit definitiv: certificatele de deces consultate în ultima perioadă arată că acolo au murit peste 800 de deţinuţi. O anchetă a Securităţii din anii `60 spune însă că peste 1000 de decese nu au fost înregistrate în nici un fel de documente.

FOTO: Dan Ţălnaru – IICCMER

Statisticile istorice arată că pe şantierul canalului au muncit în total peste 100.000 de oameni. În perioada 1949 – 1955,  ”Canalul” a fost construit cu deţinuţi dintre care mulţi închişi sau ”internaţi administrativ” politici. Internarea administrativă în epoca comunistă era o formă de reţinere care însă dura şase luni sau chiar mai mult. Adică deţinuţii politici erau închişi fără să apară în faţa vreunui magistrat şi în urma unei anchete sumare.

În documentele comuniştilor pe toată lungimea canalului care se întindea de la Cernavodă până la Capul Midia existau colonii de muncă, în realitate ele  fiind lagăre de muncă unde mulţi deţinuţi politici şi-au pierdut viaţa. În noiembrie 1952, deţinuţii reprezentau 82,5% din forţa de muncă de la Canal, adică, 20.768 de persoane.

Harta gulagului românesc

Câţi deţinuţi au murit

Potrivit IICCMER, în urma cercetării registrelor de stare civilă, un fost deţinut politc a extras un număr de 844 de certificate de deces ale deţinuţilor de la Canal: 23 în 1950; 35 în 1951; 305 în 1952; 481 în 1953. O anchetă a Securităţii din 1967 cu privire la decedaţii de la Canal arată că pentru 1.034 de decese nu s-au întocmit niciun fel de acte şi nu au fost trecute în registrul de stare civilă. Conform aceluiaşi raport, în ianuarie 1953 muriseră 133 de deţinuţi. Numai în cazul lui Florian Cormoş ancheta comuniştilor a contabilizat peste 140 de morţi, iar arhivele cercetate de IICCMER arată că au fost inregistrate oficial 115 decese.

Potrivit documentelor şi testimonialelor, istoricii au identificat următoarele lagăre de muncă forţată:

Columbia (Cernavodă – unde a activat şi torţionarul Florian Cormoş) aici numărul deţinuţilor a fluctuat între 1200 şi 8000 de indivizi;
Saligny 2000-  8000 de deţinuţi la un momendat fiind colonie exclusivă de femei;
• Kilometrul 5 – aproximativ 2000 de deţinuţi;
• Kilometrul 31 – 1500 de deţinuţi;
• Poarta Albă – 10.000 – 12.000 de deţinuţi,
• Galeş- 3000 deţinuţi;
• Noua Culme – 2000 – 7500 deţinuţi;
• Taşalu cu un efectiv de 1500 deţinuţi,
• Peninsula (Valea Neagră) 6000-8500 deţinuţi;
• Capul Midia 500- 2500 deţinuţi (Sursa: Dicţionarul Penitenciarelor din România Comunistă).
• Pe lângă acestea mai erau două lagăre speciale: Eforie (300 de deţinuţi) şi Constanţa (Stadion, 400 de deţinuţi) şi lagăre auxiliare: Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi sau Năvodari.

Despre condiţiile dintr-un lagăr de muncă de la ”Canal” vorbeşte istoricul Şerban Papacostea, membru corespondent al Academiei Române. La 85 de ani îşi aminteşte perfect perioada de detenţie de la ”Canal”. A fost arestat în mai 1950 pentru că frecventa Institutul Francez şi împrumuta diverse cărţi de acolo. Nu a fost judecat şi a primit o internare administrativă. Avea 22 de ani şi abia terminase Facultatea de Istorie.

Când mă întorceam într-o zi de la Institutul Francez, am fost luat pur şi simplu de pe stradă şi dus la arestul Securităţii. Nu am fost arestat pentru că am comis ceva, ci pentru că aşa venise ordinul.

Profesorul Şerban Papacostea

A urmat ancheta timp de o lună, apoi încă o lună la Jilava unde nu a fost scos din celulă în toată perioada. De aici a fost transferat în lagărul de muncă de la Capul Midia în aprilie unde a stat timp de două luni.

Lagărul era un perimetru încercuit în interiorul căruia erau instalate 12 barăci în care încăpeau cam 50-60 de deţinuţi. Protecţia era asigurată de santinele înarmate care aveau ordin care orice deţinut care încearcă să evadeze să fie împuşcat.Încercarea de evadare se pedepsea prin tiruri  de armă de la acele turele. Adică erau împuşcaţi pe loc”, spune istoricul.

Munca la Canal era istovitoare, norma era de 4 metri cubi de pământ per deţinut. Cifra nu pare impresionantă, însă în fapt era imposibil de realizat.

Când am intrat în lagăr am fost primiţi de comandant care ne-a spus direct: „Cine nu face norma este considerat sabotor. Avem gloanţe pentru toţi sabotorii”

Profesorul Şerban Papacostea

Pământul trebuia spart cu târnacopul, încărcat cu roaba şi ridicat pe movila care creştea. Totul se făcea manual, fără utilaje. Deşi avea grave probleme cu coloana tânărul Şerban Papacostea a fost obligat să facă muncile istovitoare de la canal. „După prima zi am avut nu bătături în palme, ci răni deschise”, îşi aminteşte Şerban Papacostea.

O zi de muncă începea în zori. ”Se dădea semnalul de dimineaţă, se făcea din nou prezenţa şi apoi plecam spre şantier. Marşul spre Canal îl făceam cântând. Cred că sunt singurul care îl mai ştie: «La muncă, la muncă. Pornim voioşi la muncă. Roaba e plină, alta să vină. Dă-i zor şi spor la muncă. Aruncă pâmântul, aruncă»”, povesteşte istoricul Papacostea.

Cu o oarecare sfială spune că el nu a fost bătut de comandantul lagărului, însă colegii săi primeau bătăi. Spune că îşi aminteşte de cazul unui deţinut care a fost bătut cu o lopată.

Despre torţionarii aduşi din nou în spaţiul public profesorul Papacostea spune că trebuie să fie pedepsiţi. Istoricul explică faptul că foştii comandanţi nu îşi pot argumenta nevinovăţia spunând că au primit ordine să comită ororile din acea perioadă. ”Să ştiţi că au fost şi oameni care nu au acceptat. Spre exemplu pentru că eu eram grav bolnav cu coloana un ofiţer de acolo m-a scos de la muncă”, spune Papacostea.

Într-o zi au venit cu o basculantă cu morţi. I-au descărcat şi apoi au aruncat pământ peste ei

Profesorul Şerban Papacostea

În decembrie am ajuns în cimitirul localităţii Galeş. Aici l-am întâlni pe Beşir Zeni. L-am întrebat despre perioada când în apropierea localităţii funcţiona lagărul de muncă forţată. Ne-a relatat că îşi aminteşte că aproape în fiecare zi în cimitir erau aduşi deţinuţi morţi. Nu întodeauna morţii erau însă îngropaţi în gropi individuale.

”Într-o zi au venit cu o basculantă cu morţi. I-au descărcat şi apoi au aruncat pământ peste ei. Alteori veneau cu căruţele şi îi băgau în cimitir. Nu aveai voie să povesteşti ceva despre asta. Îi auzeam pe deţinuţi cum se plângeau, cum erau bătuţi. Mureau de foame, a povestit bătrânul.

Am văzut şi morţi. Erau aduşi în cimitirul vechi. Erau aruncaţi în gropi comune…

Profesorul Şerban Papacostea

La Poarta Albă, preotul din localitate ne-a pus în legătură cu un alt bătrân care asistat la modul în care erau trataţi deţinuţii.

”Eu lucram uneori cu ei. Mâncau bătaie în fiecare zi. Venea gardianul şi îi bătea cu nuiau pentru cai. Erau vai de capul lor săracii deţinuţi. Am văzut şi morţi. Erau aduşi în cimitirul vechi. Erau aruncaţi în gropi comune, povesteşte bătrânul.

Preotul din localitate a povestit că în mod constant au fost găsite oseminte ale deţinuţilor de la ”Canal”. Din păcate peste locurile unde au fost depozitaţi deţinuţii politici au fost invadate de mormintele localnicilor decedaţi. Povesteşte că într-o zi se întorcea acasă şi văzut o cărută plină cu cadavrele deţinuţilor.

”Erau 15 într-o căruţă puşi unul peste altul. Erau într-o singură cutie şi aşa i-au băgat în pământ. Mureau săracii pe câmp, mureau acolo la vagoane unde descărcau”, a povestit bătrânul.

Personalităţi care au fost încarcerate la Canal

La Capul Midia a fost închis timp de doi ani, între 1950 şi 1952, Corneliu Coposu care a povestit după `90 despre condiţiile oribile în care a fost închis. Cicerone Ioniţoiu, militant anti-comunist, membru PNŢ din anul 1943 şi lider al tineretului ţărănist din Oltenia, pe care a fost delegat să îl organizeze în iunie 1945, a trecut şi el prin lagărul de la Capul Midia. La fel şi preotul Matei Boilă, membru P.N.Ţ. din 1945 şi activist al Mişcării studenţilor anticomunişti.  A fost arestat în 1947 timp de câteva săptămâni, după care a trăit ascuns vreme de doi ani. La 14 decembrie 1952 a fost arestat din nou şi trimis la Capul Midia, pentru o condamnare de un an şi trei luni.

Istoricul de origine română Gustav Gündisch, cunoscut drept istoricul saşilor a fost şi el închis la Capul Midia. Criticul literar Ovidiu Papadima a fost şi el încarcerat la Poarta Albă, un alt lagăr de muncă de pe traseul ”Canalului”. Tot la Canal a fost închis şi Mircea Ionescu Quintus, membru marcat al PNL, despre care ulterior s-a aflat că a colaborat cu Securitatea. Gheorghe Cristescu (Plăpumaru) pe care şi profesorul Papcostea l-a întâlnit la Capul Midia a fost internat administrativ la Canal. Gheorghe Cristescu a fost primul preşedinte al Partidului Comunist din România.

Doctorul Ion Iovin considerat întemeietorul oncologiei şi radioterapiei româneşti a fost închis şi la Poarta Albă şi Capul Midia. Romulus Dianu, publicist a fost încarcerat la Poarta Albă. Valentin Gabrielescu  A fost arestat în anul 1949 şi condamnat la 10 ani corecţie, conform art. 167 Cod Penal, pentru trecere frauduloasă a frontierei a fost încarcerat tot la Poarta Albă, după `89 a fost purtător de cuvânt al PNŢCD şi deputat din partea acestui partid. Greceanu Teodor (1917 – 1995),  ofiţer de aviaţie, a fost unul dintre cei mai de succes piloţi de vânătoare ai României în cel de-al Doilea Război Mondial încarcerat la Peninsula şi Poarta Albă.

Borcea se plimba printre cadavre cu o ţăpuşă lungă din fier pe care o înfigea în trupurile neînsufleţite ca să fie sigur…

Corneliu Coposu

Capul Midia: torţionarul Borcea şi victima sa Corneliu Coposu. La Capul Midia unde a activat şi Florian Cormoş, unul dintre cei mai cunoscuţi torţionara fost Liviu Borcea. El a fost comandant al Coloniei de Muncă UM 0837 (Capul Midia), în perioada 1 februarie 1951- 17 iunie 1953. Un studiu al CNSAS arată că în perioada în care lagărul de muncă a fost condus de către Liviu Borcea rata mortalită’ii a fost de 17%. Memorialistica reţine că torţionarul Borcea avea obiceiul să bată deţinuţii şi să îi supună la tratamente inumane.

Seniorul Corneliu Coposu a dezvăluit, după 1989, ororile comise de către torţionarul Borcea.

Ca să fie sigur că printre deţinuţii morţi nu se ascund unii care disimulează, Borcea se plimba printre cadavre cu o ţăpuşă lungă din fier pe care o înfigea în trupurile neînsufleţite. Pe un deţinut cu coloana vertebrală ruptă l-a bătut ca să-l facă să se târască… cam 70 de oameni au paralizat datorită supraefortului pe care îl reclamau torţionarii ce stăteau cu biciul la spatele nostru, obligându-ne să muncim cu mult peste puterile pe care le aveam.

 a povestit Corneliu Coposu într-un interviu pentru TVR realizat în anii 90.

Corneliu Coposu a fost închis la Capul Midia în perioada 1950 şi 1952.

Printre cei care au simţit direct ororile de la Canal se numără şi profesorul Şerban Papacostea, membru corespondent al Academiei Române. Îşi aminteşte perfect ce s-a întâmplat acolo.

Alţi torţionari de la Capul Midia: Nicolae Iancu, locţiitor politic la UM nr. 1 Capul Midia (1952);Gheorghe Popescu Vasile comandant la Colonia de Muncă Capul Midia/formaþiunea 0837 (10 sept.-20 oct. 1953). Alexandrescu Gheorghe, comandant al coloniei Capul Midia (15 iun.-oct. 1953). Dumitru Scripa– locţiitor politic la UM nr. 1 Capul Midia (mai 1950-5 apr. 1952 (sursa: Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor)

Colonia de muncă de la Poarta Albă a fost cel mai mare lagăr de muncă forţată de pe tot traseul şantierului Canalului Dunăre – Marea Neagră. Aici erau depuşi între 10.000 şi 12.000 de deţinuţi (sursă: Dicţionarul Penitenciarelor Comuniste din România Comunistă). La fel ca la celelalte lagăre de muncă aici erau închişi atât deţinuţi politici cât şi deţinuţi de drept comun.Potrivit unor statistici oficiale în 1952 la Poarta Albă erau închişi în total 8750 de puşcăriaşi, dintre aceştia 5721 fiind deţinuţi politici. Condiţiile descrise de cei care au trecut pe acolo sunt: înfometarea, bătăi, boli netratate, muncă până la epuizare. În 1953 Ministerul de Interne s-a autosesizat pentru că la Poarta Albă rata mortalităţii era extrem de mare. Remus Radian unul dintre deţinuţii politici a povestit în Lexiconul Negru scris de Doina Jelea că înfiecare zi mureau 20 de deţinuţi.

La lagărul de la Poarta Albă a activat şi torţionarul Ion Ficior, cel de-al doilea torţionar acuzat de genocid, pentru crimele comise la Periprava. Un alt comandant amintit în lucrările de specialitate este Eugen Cornăţeanu. ”Era deosebit de brutal cu deţiunuţii dar arăta înţelegere faţă de subordonaţi”, se arată în Dicţionarul Penitenciarelor din România Comunistă.

La Poarta Albă a fost întemniţat şi Emil Dondea fost primar al oraşului Târgu-Mureş între cele două răsboaie mondiale. Avocatul Emil Dondea a fost preşedintele PNL-Mureş. A fost deputat de Mureş în Parlamentul României, unde în 1928 susţine celebrul discurs “Nemulţumirile Ardealului şi chestiunea minoritară”. În 1952 a fost arestat şi, timp de un an, a fost deţinut politic fără condamnare în lagărul de muncă forţată de la Poarta Albă. Eliberat în 1953, i s-a impus domiciliu forţat la Tazlău. Ion Jovin, membru de onoare al PNŢCD, medicul personal al lui Iuliu Maniu, a fost şi el încarcerat la Poarta Albă şi Capul Midia.

Printre cei care au murit la colonia de la Poarta Albă se numără, David Nicolaea învăţător, membru PNŢ, a fost arestat pe 20.VI.1950 pentru activitate anticomunista.

La colonia Peninsula (Valea Negră) a activat torţionarul Marin Constantinescu. În literatura memorialistică acesta este amintit pentru că prefera să-şi bată deţinuţii cu bâta.

În ziua de 17-18 iulie 1953, când lagărul trebuia evacuat complet, transporturile de deţinuţi urmând să plece spre nordul ţării, pentru a pregăti litoralul în vederea celebrului. Festival al tineretului, Marin Constantinescu a supravegheat personal operaţiunea. Atunci a fost vãzut intrând în infirmeria unde erau bolnavii netransportabili de la Peninsula, cu o bâtă în mână, iar câteva momente mai târziu bolnavi în cârje săreau pe ferestrele barăcii

a povestit fostul deţinut politic Remus Radina, în cartea Testamentul din morgă.

La Colonia de Muncă Peninsula a fost comandant în perioada mai-noiembrie 1951 Gheorghe Ştefan Georgescu. Este considerat unul dintre cei mai duri torţionari ai Canalului. Cezar Zugravu,  fost deţinut politic a relatat în cartea Mãrturii ale suferinţei că în perioada în care Peninsula a fost condusă de Georgescu mai mulţi deţinuţi politici au fost asasinaţi: ”În timpul „domniei” lui Georgescu au fost asasinaţi Ion Dumitrache, maistru mecanic care a evadat şi a fost prins, şi doctorul Ion Simionescu, unul din cei mai străluciţi chirurgi ai ţării. În legătură cu uciderea lui Dumitrache, Georgescu a fost acela care i-a dat undă verde lui Chirion să-l împuşte în ceafă pe evadat, într-un beci din lagăr, iar în privinţa doctorului Simionescu, tot Georgescu a fost acela care l-a dat pe mâna lui Bogdănescu şi Ienăchescu, studenţii ”reabilitaţi” şi ”reeducaţi” de la Piteşti, ca să-l tortureze şi să-i rupă coastele”

Augustin Albon a fost un alt torţionar cunoscut al Canalului. În 1949 a fost numit responsabil cu paza tuturor coloniilor de muncă. A fost reţinut în memorialistică pentru că maltrata deţinuţii legându-i de un stâlp.

Canalul în cifre

Canalul Dunăre – Marea Neagră leagă porturile Cernavodă, de pe Dunăre, şi Constanţa Sud, de la Marea Neagră, scurtând cu circa 400 de kilometri ruta mărfurilor de la Marea Neagră spre centrul Europei şi cu aproximativ 4.000 de kilometri ruta pe care o fac mărfurile din Australia şi Orientul Îndepărtat destinate Europei Centrale.

Construcţia canalului a început în 1949, mulţi dintre muncitori fiind deţinuţi politici din închisorile comuniste. Lucrările au fost sistate în 1955 şi au fost reluate apoi în 1975, fiind finalizate în 1984, când Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost inaugurat, în data de 26 mai, de către Nicolae Ceauşescu.

Canalul a fost proiectat pentru a funcţiona la o capacitate de 80 de milioane de tone anual. Construcţia sa a necesitat excavarea a aproximativ 300 de milioane de metri cubi de sol şi rocă, mai mult cu 25 de milioane decât la Canalul Suez şi cu 140 de milioane mai mult decât la Canalul Panama.

(Sursa: Arhiva Mediafax.ro și cuvantul-ortodox.ro)

Interviul ziarului Gândul cu Florian Cormoş

Da` ce poate să îmi mai facă mie? Puteţi acum să trageţi în mine, că nu îmi pasă. Dacă ai venit, hai, fă-mi şi o poză!

Florian Cormoş - acuzat de moartea a 115 oameni

Florian Cormoş a condus în urmă cu mai bine de jumătate de secol lagărul Columbia de la Cernavodă, instituind un regim de teroare care i-a speriat până şi pe comunişti care, în urma unei anchete, l-au condamnat la moarte. Pedeapsa sa a fost transformată în muncă silnică pe viaţă, Cormoş fiind însă amnistiat după patru ani. La Columbia, au murit în doar patru luni 115 deţinuţi politici, însă Cormoş nu are nicio remuşcare nici măcar acum.

Ziarul Gândul în parteneriat cu Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) prezintă profilul complet al celui de al treilea torţionar comunist identificat de autorităţi. Florian Cormoş a condus, începând cu decembrie 1952, pentru patru luni lagărul Columbia de la Cernavodă, perioadă în care aici au murit cel puţin 115 deţinuţi politici. Regimul de teroare impus de Cormoş la Canal a atras până şi atenţia comuniştilor care în urma anchetei l-au condamnat la moarte, pentru ca ulterior pedeapsa să-i fie transformată în muncă silnică pe viaţă.

După patru ani de închisoare însă, el a fost eliberat intervenind amnistia. IICCMER a depus o plângere penală la Parchet pe numele lui Florian Cormoş pentru infracţiuni contra umanităţii.

Gândul: Povestiţi-ne cum aţi ajuns la şcoala de educatori?

Florian Cormoş: În şcoală, eram mai sprinten şi au venit şi ne-au zis „Nu vreţi să mergeţi la Bucureşti?” Eu voiam să merg la Bucureşti la ansamblul armatei pentru că eu cântam bine. Mi-au spus să aleg, ori merg la Bucureşti, ori la Oradea. Am zis Oradea, că era mai aproape. Eu sunt din părţile alea ale Marghitei, dar m-am născut aci, la Şişterea. Tata era slugă la boieri, la maghiari. (divaghează cu o scurtă poveste despre cum s-a întâlnit cu un consătean n.red.)

Când aţi ajuns la şcoala asta de educatori?

La 22 de ani. Asta era în ’49. Atunci era avalanşa aia. [ se opreşte, n.red] Dar de ce trebuie să apar eu că am fost la Cernavodă, cu deţinuţii? Păi mai credeţi că o mai fi vreunu’ în viaţă? (Se pare că a avut dreptate. Până acum, IICCMER nu a identificat niciun fost deţinut care să-l fi cunoscut pe Cormoş şi care să mai trăiască n.red)

Poate mai sunt în viaţă…

Eu nu cred. Acolo s-a făcut un proces fantomă, ordonat.

Până la proces… În anul 1950 aţi ajuns la Capul Midia. Ce făceaţi acolo?

Mergeam şi mă uitam la deţinuţi cum lucrează.

Eraţi încadrat ca ce? Sergent?

Nu, sublocotenent. Am stat 3-4 luni şi apoi am mers la Cernavodă. Am stat acolo în ’50, până toamna. Acolo m-au numit comandant la colonia de femei de la Saligny. Era o colonie de femei de vreo 600-700. Nu a murit nicio deţinută. La Cernavodă, am fost comandant vreo două luni în toată perioada canalului. Nu s-a mai auzit de niciunul.

Bun, dar şefii dumneavoastră îi băteau pe deţinuţi?

Vai de mine, mai ales că era unu fotbalist, Radu. (Îi pronunţă numele apăsat n.red.). Era comandant. După aia a venit… Şi dacă l-a bătut? Parcă erau coloniile prevăzute cu cai. Eu nu m-am urcat pe cal de când îi lumea, domnule. Şi mă acuză pe mine că umblam cu caii peste deţinuţi (râde n.red.). Oameni care au fost puşi. Tot dosarul meu a fost dirijat de doi evrei. Eu nu am recunoscut. Cum să recunosc? Colonelul Stoiescu mi-a făcut dosarul.

Nu aţi recunoscut ziceţi?

Io? Io şiu că n-am recunoscut. Aşa zic ei că am recunoscut. M-am ridicat la proces şi am zis: «Dacă mai continuaţi în halul ăsta, iau scaunul şi dau în dumneavoastră». În sală era generalul Petrescu, şi colonelul Popescu şi acolo a fost un bâlci. O venit colonelul Crăciun la proces şi a zis: «Domnule, dacă Cormoş e aici, toţi trebuie să fim aici! Toţi cei care suntem în conducerea penitenciarului. Ştiţi ce se întâmplă acolo?!» A avut curajul să spună. M-au condamnat la muncă silnică pe viaţă şi ştiu că originalul l-au trimis la ONU ca să zică: «Iată, domnule ăştia sunt vinovaţii!» Adică eu şi un subofiţer. Am ispăşit pedeapsa şi am fost repus în drepturi. Am stat patru ani la Jilava. Tinereţea mea acolo mi-au mâncat-o.

După proces au venit judecătorul şi procurorul să ne spună: «Mă băieţi….» Eu i-am zis: « Ce băieţi, că dacă eram băieţi de ce ne-aţi condamnat la moarte? Ăla (arată în sus) o să ne facă dreptate. Ieşiţi afară!» Atunci au fost procesele fantomă. Se judecau procesele lui Cernătescu, care a fost condamnat la moarte pentru că a sabotat lucrările Canalului Dunăre – Marea Neagră. A recunoscut. După un an jumate şi el, şi ceilalţi sabotori au fost puşi în libertate. În ziar scria că sabotorii Canalului au fost executaţi. Asta e dreptate? Acum avem dreptate în ţară?

Eu nu sunt judecător. Eu vreau doar să înţeleg ce s-a întâmplat.

Păi de la ăia nu mai aflaţi nimic. Ce se întâmplă cu deţinuţii care au slăbit. Notaţi-vă o dată principală de la care se trage totul. Ministrul Pavel Ştefan, pe 20 ianuarie 1953, convoacă toate cadrele de conducere de la colonii şi de la penitenciare. Între altele se discută: «Domnule ministru, avem oameni bolnavi cu sutele, ce facem cu ei?» Ministrul a răspuns: «Acolo să-i faceţi sănătoşi. Acolo deţinuţii sabotează şi, dacă nu luaţi măsuri, o să suferiţi». Ordinul suna aşa: «Deţinuţii care îndeplinesc norma primesc 4400 de calorii, cei care nu îndeplineau norma 3200 de calorii, ba chiar de la cei cu 3200 le-a fost scăzut la 2200». Ce putea să iasă de aici? Ăştia erau după cinci ani de Canal. Ăsta e adevăratul genocid. El a introdus foamea. Fiecare deţinut prime 750 de grame de pâine, care muncea.

Unii deţinuţi au relatat în cărţile de memorialistică faptul că nu primeau mâncare, că şi dumneavoastră îi trimiteaţi la muncă fără mâncare

Nu e adevărat. În fiecare zi mergeau căruţele speciale care le duceau mâncare sau cu maşinile. Încă ce bucătărie aveau! Colonia era unde e acuma uzina termonucleară. Totul e o minciună. A venit ministrul şi m-a întrebat dacă am pus în aplicare ordinul. Am zis că nu l-am pus pentru că trebuie cazane speciale, bucătărie specială. Mi-a spus să pun în aplicare imediat. Ăsta e primul act de acuzare pentru că toţi îşi aduc aminte şedinţa respectivă.

Acelaşi lucru în spunea şi Ficior. L-aţi cunoscut pe Ficior, dar pe Vişinescu?

Pe Ficior da, pe Vişinescu mai puţin. Eu nu am lucrat cu Ficior. În ce priveşte profesia, era destul de pregătit. Cu deţinuţii cum o lucrat, ştiu că era puţin mai stăpân. Aşa cum era Szabo, mie mi-a plăcut de Szabo, el mai mult ţinea la deţinuţi. Le satisfăcea tot.

Cât aţi condus lagărul de la Columbia?…

Trei luni. Nici nu am avut timp să cunosc şantierul. Veneau cei epuizaţi. Toţi cei epuizaţi de la cele şapte colonii eu trebuia să îi primesc la Cernavodă. Cum să nu moară? Mureau şi pe drum. Să zicem că veneau de la Nazarcea … pe drum mureau. Păi i-am omorât eu?

Sunt detalii pe care lumea nu le cunoaşte…

Dintre toţi comandanţii, numai pe Cormoş îl găseşte. Eu la două, trei zile trebuia să omor un deţinut ca să fie adevărat ce mi se impută. (râde din nou n.red.)

Au murit deţinuţi la Columbia cât eraţi comandant?

Au murit. A venit doctorul. Am anunţat Bucureştiul:« Veniţi să vedeţi!» V-am spus, au murit pe drum. Asta a fost problema, că îi adunau acolo de la alte colonii.

Deţinuţii care nu îşi făceau norma primeau pedepse?

Da, li se tăia raţia. Ministru a dat acel ordin, nu cred că s-a mai dat aşa ordin. Se lua de la cel care nu îşi îndeplinea norma şi se dădea la cel care şi-o făcea. Ăla la 4000, ălălat la 3000 şi ălălalt la 2000 de calorii. Ce să iasă de aici? Nu iese genocid? Eu nu l-am aplicat, că nu aveam posibilitate. Nu aveam bucătărie. De ce când am stat la femei una nu a stat la spital?

Ce munci făceau femeile?

A venit ministrul şi i-am zis: «Cu femeile nu se face Canalul. Se poate cu lopata, roaba şi scândura să lucreze o femeie?» I-am spus să se desfiinţeze. Eu i-am zis că am învăţat asta de la lucru, că de la lucru am plecat. Mâinile îmi erau ca scoarţa. Nu mai spun că patru ani am fost slugă la maghiar, în Ungaria de la 14 la 18 ani unde m-au găsit trupele române.

În Ungaria?

Da chiar acolo. Am fost la Szabo Janos şi Janko Josef. «Ce faci puştiule aici?», m-au întrebat soldaţii români când au venit. « V-am aşteptat pe dumneavoastră». Patru ani de zile am stat. Tată meu a fost persecutat şi trimis la muncă silnică pentru că a fost voluntar în armata austro-ungară a venit generalul Moşoiu şi i-a dus la Mărăşesti. Tata a fost mereu persecutat.

Unde aţi fost la femei?

La Saligny. Am stat acolo şase luni. După ce a plecat ministrul, la două luni am primit ordin că se desfiinţează colonia. Penitenciare, penitenciare, Dumnezeii mă-sii! Ce-o făcut Securitatea? Ce-o făcut membrii de partid? Partidul dădea ordin. Unde sunt ăştia?

Probabil mai sunt şi prin Parlament

Unde sunt? S-o îmbogăţit tâlharii şi hoţii. (fiica sa intervine constant n.red.)

Dar pe deţinuţii politici vi s-a dat ordin să-i trataţi aparte?

Nu am avut deţinuţi politici. Coloniile erau separate. Peninsula, Capu Midia… Cu efectivele. Se zice că milioane de deţinuţi au murit la Canal. Hai să zicem că în patru ani au trimis 2 milioane. Să împărţim la patru ani, adică la 1500 de zile, păi trebuie să fie mia de deţinuţi…

(intervine fiica din nou n.red) Revine Cormoş şi vorbeşte despre dosarul său

Eu am fost separat, mai erau unii judecaţi cei de la Salcia.

Ce-a fost la Salcia?

Acolo tot aşa unităţi agricole. Deţinuţii lucrau la îndiguire.

De ce au fost cei de la Salcia condamnaţi?

Poliţaiul punea pe cineva să semneze o declaraţie şi o trimitea la minister şi apoi venea internarea administrativă, adică condamnarea de şase ani. L-am avut arestat pe Cristescu Gheorghe, primul secretar al Partidului Cominist din România. L-am primit, l-am ţinut lângă mine, făcea curăţenie pentru că avea 72 de ani. L-am întrebat: ce ai făcut, domnule Cristescu? Nu am făcut nimic, am stat înăuntru. Nu m-am deplasat nicăieri. Pleacă acasă şi apoi vine cu o condamnare de şase ani. Acolo l-au băgat la politici. De fapt, avea internare administrativă. Era prin ordin al ministerului. Cred că dosarele mele nu mai sunt. Se zice că îi puneam în lanţuri de 50 de kilograme. Nu e adevărat.

La anchetă aţi dat vreo declaraţie?

Ăştia doi evrei nu m-au anchetat cu adevărat. Nu am dat, ce ştiu eu? Am zis: Semnez totul. Ce sens ar mai avea? Nu scăpam de proces. Am fost judecat la Tribunalul Suprem al Armatei. Mai era un subaltern, cred că avea şi el grijă de deţinuţi. Unde sunt sutele de deţinuţi? Dintre toţi cum numai pe mine?… Iarăşi sparg eu gheaţa. Eu ştiu ce iese de aici? Să vă ajute Dumnezeu aşa cum lucraţi.

(Începe o discuţie în paralel între el şi fiică. Ea încearcă mereu să închidă interviul. Cormoş însă continuă povestea sa).

Cât aţi fost locţiitor, comandant, ce s-a întâmplata acolo, cum vi se pare?

Ce comandant, ce vreţi să îmi puneţi în cârcă? Uite cum vă zic eu, dacă în perioada cât am fost comandant am dat vreo palmă, Dumnezeu să mă facă ţăndări. Se mai zice că umblam cu calul, de unde că nu m-am urcat pe nici un cal alb? Calul nici nu te calcă.

Iarna deţinuţii erau scoşi la muncă?

Da, cum să nu?! Era lege…

Dacă nu îi scoteaţi, ce se întâmpla?

Nu. Nu se putea. Au făcut la Poarta Albă grevă. Le-au făcut proces şi i-au pus în libertate. Procese de ochii lumii. Asta erau procesele atunci. Lumea o început să dea din mâini. A fost revolta din Germania. Pe Canal, totul intra acolo. În ţară nu se lucra nimic. Văzând că nu mai merge treaba, s-a primit ordin că niciun deţinut să nu mai iasă la muncă. Au început să-i trimită în ţară şi s-a trimit Canalul. Munca de acolo era sabotată. Şi cu lopata…

Lucrau numai cu lopata?

Ei…, au venit utilaje din Rusia care nu funcţionau.

Pe dumneavoastră de ce v-au luat?

Pentru că au murit deţinuţii. Nu m-au întrebat nimic. Au venit ei. Nu m-au confruntat cu nimeni. Proces fantomă. Primele acte au trimis la ONU.

La Columbia au murit oameni? Din ce cauză?

Da, au murit. Erau epuizaţi. 40 erau în infirmerii.

Puteaţi să faceţi ceva?

Am chemat doctorul. Le dădea îngrijiri. Doctorul a zis: «Cât am putut, le-am dat, dar ce să fac?!» La proces l-am chemat pe Pavel Ştefan, ministrul. L-a chemat în instanţă. Am zis să-l cheme, că el a dat toate ordinele.

Instanţa i-a spus: Acuzatul vă pune în sarcină ordinele pe care le-aţi emis. Pavel Ştefan a răspuns: «Toate ordinele au fost în conformitate cu principiile socialismului». «Minte! Minte!», am strigat eu. A tăcut din gură domnul ministru. Să căutaţi actul ăsta. La Ficior actul ăsta îi mai bun.

Ziceţi că nu aţi dat nici o declaraţie. Totuşi noi am găsit una din acea perioadă. Iată ce aţi spus la anchetă: ”În dorinţă de a mări randamentul în producţie am trecut peste prevederile legii şi am bătut câţiva deţinuţi”

(Izbucneşe în râs, n.red) Dacă i-aş fi bătut acuma… Probabil mi-a scăpat. Eu m-am rugat şi am jurat că nu am dat nici o palmă la un deţinut pentru că nu am avut timp.

Dar, de exemplu, la carceră aţi mai trimis deţinuţi?

Da, la carceră da. Au fost trei-patru cazuri. Erau oamenii înrâiţi. (tonul vocii coborară, n.red) Ştiu şi aspectul ăsta. Îmi amintesc.

De ce îi trimiteaţi la carceră?

Subofiţerii sau cei care erau resposabili ne comunicau că deţinuţii erau recalcitranţi cu cadrele, nu îndeplineau normele, ori a bătut pe alt deţinut. Erau recalcitranţi.

În ianuarie-februarie 1953, îi trimiteaţi la carceră în ger şi frig?

Nu era aşa frig. Aşa o fost. Alea nu trebuiau încălzite. Da eu la Jilava cum am stat?

Aţi stat la carceră?

Da` ce trebuie mai mare carceră ca butoaiele ale de ciment? Trebuie mai mare carceră?

Dar cum era carcera de la Cernavodă faţă de aia de la Jilava?

Păi asta era din lemn, aia era din zid. (râde din nou, n.red) Eu am stat la Jilava în carceră, pe ciment, pe nimic.

Un deţinut, Chiorean Gheorghe, zice aşa: «Domnul commandant Cormoş m-a bătut în poartă până ce am leşinat şi mi-a zis : Ai să mergi la muncă pe şantieră fără mâncare şi fără odihnă»

Ha, ha, ha! Da puteam eu să fac aşa ceva? Toate, toate sunt… Astea erau oarecum spuse în aşa fel încât să mă acuze. Dacă erau scrise erau suficient. Nu umblau după martori.

Aţi dat atunci două declaraţii la procuratură.

Nu am dat.

Mai e o declaraţie a dumneavoastră, citez: Am mai bătut unii deţinuţi care făceau lucruri nepermise, care se sustrăgeau de la lucru.

Da, posibil să fi spus. Şi ce? Că am dat o palmă la deţinuţi, da i-am omorât? Da i-am omorât cum spun acolo? Eu am spus că eu acolo nu aveam timp de aşa ceva. Mă ocupam să cunosc unitatea şi colonia.

Un domn fost deţinut – medic: Domnul Cormoş nu ţinea seamă de scutirile medicale ale deţinuţilor şi pe distrofici îi trimitea la muncă…

Păi ală nu putea merge pe picioare, dacă era distrofic. Deţinuţii erau aleşi pe sprânceană de anchetatori.

După ’90, v-aţi mai întâlnit cu vreun deţinut?

Absolut nu. Eu vă spun că totul a fost pus la cale… Ministerul de Interne a fost pus să facă nişte dosare. S-a pus problema drepturilor omului. Si aşa au făcut dosarele. Mare problemă pentru doi securişti să facă aşa ceva.

Cum aţi fost eliberat? Cum aţi ieşit?

(Intervine fiica: L-aţi agitat)

Am vorbit cu opt inşi şi am zis să facem un refuz de hrană. Am fost opt care am intrat în greva foamei timp de 20 de zile. După 10 zile eram epave. După 20 au sosit de la Comitetul Central şi ne-au zis: «Nu vă promitem că vom face minuni, dar vă recomandăm să încetaţi pentru că vă distrugeţi. Ne vom interesa de cazul vostru. Dacă e aşa cum spuneţi, situaţia voastră se va lămuri». Am stat câteva zile. Au venit procurorul şi judecătorul care ne-a dat sentinţa. Eram în camera 28. « I-am întrebat: domnu preşedinte de ce aţi venit. Nu mai bine ne lăsaţi şi plecaţi? De ce ne-aţi condamnat?». Judecătorul: «Domnu Cormoş, nimic nu e definitiv. Aveţi răbdare. Vă sfătuim să renunţaţi». I-am luat la rost. După ce am plecat am zis că ne lăsăm de grevă dacă ne lasă să scriem scrisoare. Într-o seară a venit colonelul Bădică şi ne-a chemat, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis: «Situaţia se va lămuri». Am vorbit cu cine trebuie. A plecat Bădică. După trei luni, în august ’57, a venit comandantul şi ne-a spus că suntem eliberaţi.

Deci v-au amnistiat?

(Intervine fata lui: Da numai pe tata l-aţi găsit?)

Da ce poate să îmi mai facă mie? Puteţi acum să trageţi în mine, că nu îmi pasă. Ăia de sus nu văd lucrurile.

(Din nou fata: Iar e agitat, dar să nu îl faceţi că e nervos că aşa se interpretează acuma)

Pun întrebarea, am fost două luni la Cernavodă. Au murit câţi deţinuţi, câţi au murit? Orice deţinut era luat… dus la unitate. Venea procuror, medic legist, Sfatu Popular, dădea actul de deces. Cum îi îngropa cu sutele? Poate am trimis distrofici de la poartă la infirmerie.

Unde munceau ei la Cernavodă?

Tocmai unde e uzina termonucleară.

Dar cu deţinuţii politici ce regim aveaţi?

Nu am avut politici. (Documentele susţin altceva n.red.). Eu nu am fost la politici. L-am avut arestat pe Alexandru Ştar, campion la bob, pentru că era pilotul regelui. Pe Mihai, el l-a făcut pilot.

Cu ce grad aţi ieşit?

Ce pensie credeţi că am? 1400 de lei. Am ieşi cu gradul de căpitan.

După tot ce s-a întâmplat cu oamenii aceia care v-au trecut prin mână la penitenciar aveţi vreun regret?

Dom’le, eu nu am nici un regret. Eu nu am făcut nimic de regulament. Absolut în regulament spune că cu deţinuţii să te comporţi aşa şi aşa. Se mai întâmpla să îi mai dai o palmă. Dar să vii să-l omori, să-l chinui… Da’ ce, am fost organ de Securitate?

Subordonaţii …

Am avut frate care mă întreba dacă am făcut aşa ceva. Eu eram iubit în tinereţe. Eram şeful tineretului la organizaţie. Unde sunt 3000 de deţinuţi, da unde sunt 1000, de ce mor oamenii?

Pai de ce mureau la dumneavoastră?

De bătrâneţe, erau bolnavi, nu aveau medicamente. Da` acasă cine le dădea medicamente? Mama mea a murit de TBC, că nu avea medicamente. Patru fraţi au murit că nu aveau medicamente. Eu pe cine să dau în judecată. Pe Dumnezeu?

(Fiica: Gata, hai, că nu suntem la Nurnberg)

Cormoş însă continuă: La Canal, maximul de deţinuţi a fost de 27 de mii. Acum ce o sa zică lumea, că eu i-am dus la Canal, că eu i-am hrănit, că eu i-a omorât? Poate or să zică şi asta. Acuma ce pot să aştept de la dumneavoastră?

Păi noi o să publicăm materialul. Noi nu suntem judecători.

O să ziceţi, uite torţionarul care îşi dă cu părerea. Dar cu Ficior se întâmplă ceva?

Păi dosarul merge înainte…

Eu nu cred că o să îl judece, mai are doi, trei ani de trăi. Eu dacă mai am un an.

El e mai sănătos.

Ficior era bărbat bine. Bine văzut în direcţia generală.

Dacă ai venit, hai, fă-mi şi o poză.

(Fiica lui: Daaa! Ca şi torţionar eşti foarte bine).

Am plecat din casa torţionarului cu acelaşi sentiment şi aceeaşi concluzie ca după întâlnirea cu Vişinescu şi Ficior: în mintea sa, istoria a fost rescrisă, nu există nici un fel se asumare a faptelor, alţii sunt vinovaţii.

Sursa: ziarul Gândul

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *